Trec surd pe lângă amestecătura
vremurilor actuale. O nebunie fără noimă. Timpuri absurde, întoarse spre
nicăieri. Dacă în trecut existau tratamente care aveau ca scop manipularea,
acum manipularea, iluzia, minciuna este băgată în vene. Scuzați-mi argoul. Am
devenit oare atât de dependenți de iluzie și minciună încât nu mai suportăm
fără doza care să ne țină mahmuri în permanență? Vremurile de neașezare prin
care trecem, dar și prefigurata trecere pe urmele geografice ale autorului,
m-au împins să-mi scotocesc biblioteca și să mă arunc asupra unui text scris cu
zeci de ani în urmă de Valeriu Anania, în romanul identitar
Străinii din Kipukua :
“ În seara de care vreau să vă
vorbesc pierdusem câteva partide și începusem o alta, cu gândul s-o câștig.
Eram hotărâta s-o câștig, mă concentrasem îndeajuns, dar vă spun încă o dată că
tata câștigase și nu avea motive să fie nervos. Jocul înaintase destul ,
pozițiile pieselor erau limpezi, când tata a început să mute anapoda. Cum să vă
spun? Uite așa, muta turnul în diagonală, calul în linie dreaptă, regina în
sărituri. Dar nu asta a fost totul. În același timp el susținea că turnul nu e
turn ci nebun, că regina nu este regină ci cal, că nici calul nu este cal ci
turn. Uimirea și protestele mele nu au folosit. Culmea era că, pentru el,
piesele mele continuau să rămână la fel. Aș fi vrut ca de dragul acelei pozne,
să împrumut și cailor mei atribuții de turnuri, unuia dintre pioni oficiul de
rege, și așa mai departe. Dar nu a fost chip. Taică-meu susținea cu seninătate
că turnul lui e nebun, dar al meu e turn. După alte câteva mișcări , câmpul de
șah devenise un mare câmp de confuzie, careurile se îmbucau acum unele cu
altele, se strâmbau unele cu altele și toate la mine…așa încât piesele își
pierduseră echilibrul și se clătinau încoace și încolo, ca la carnaval.
Închipuiți-vă ce putea să însemne asta pentru societatea unor piese de șah,
organizată – cum mi se spune la școală – pe funcții precise și pe un riguros
ritm al gândirii. I-am spus tatei că în aceste condiții nu pot continua partida.
El a insistat să continuăm. M-am ridicat de la masă. I-am spus că mă dau
învinsă, atunci el s-a năpustit asupra mea cu pumnii și cu palmele...mi-am dat
seama că în el se petrecuse ceva anormal, de vreme ce pentru el turnul devenise
nebun, dar al meu continua să rămână turn. Atunci mi-a fost frică și am fugit de acasă…”
Partide pierdute, piesele hăcuite,
fugă spre nicăieri…absurd…nebunie…
Cine este vinovat? Mai contează? Îi
mai pasă cuiva? Rigurosul ritm al gândirii este definitiv distrus? Asta a fost
tot?!
Mai este ceva de făcut sau piesele
pocite vor juca la infinit roluri uzurpate, vor sări fără opreliști peste
reguli și vor îmbuca orice dimensiune a normalității și a bunului simț?
Grele vremuri. Mare cumpănă. Nimic nu
este mai dificil decât să vezi cum totul este pocit, cum drumurile sunt
încurate, când adevărul este vândut la preț de bazar.
Când vezi milioane de lumini
deconectate de la strălucirea gândirii de câteva sute de minți bolnave care au
jucat strâmb, iar acum vor să transforme dreptul în strâmb, să ia de guler dreptatea
și s-o umilească definitiv și poate irevocabil, începi să te temi de viitor.
Conectați la aparate, dependenți de
doza din vene ne amăgim cu nimicuri, așteptăm marele miracol, confundând
minunile cu minunățiile. Vulgară naivitate! Nebunul nu poate juca niciodată asemenea
regelui! De aceea se află de multe ori în afara tablei de joc. De ce l-am aduce
înapoi, după ce am irosit energia atâtor mișcări să-l așezăm acolo unde îi este
locul. Oare de ce am asculta sfatul pionilor și am accepta o lume condusă de nebuni în locul regilor?!
Paul Iulius Negoiță
Profeții literare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu