Scrierea (cu umor, dar și o stare
de amar și de jovialitate) din cartea de buzunar „Prin grădina lui Ilf și Petrof”, de Paul Negoiță din Buzău, apărută
la editura Omega, 2014, este o
alunecoasă şi serioasă incursiune în apele răcoroase ale ţinutului sufletesc,
în care s-au hârjonit înaintaşi de seamă ai literaturii noastre: de la Tudor Arghezi,
în tablete, până la Matei Călinescu cu al său „Viața și opiniile lui Zacharias
Lichter”. Situația lamentabilă a omului, ca prizonier al urbei buzoiene,
manevrat cu dibăcie de către mediocrități politice spre malaxorul unei
indiferențe provocatoare a oamenilor de pe stradă, își găsește în arma scrierii
folosită de autor tot atâta forță și determinare ca în cazul celor amintiți mai
sus. Tabletele sale par o continuare a unei istorisiri mai vechi (despre ale
căror întâmplări nu ne-am bucurat încă), multe trăite în singurătate: „când
vremurile îți dau atâtea moment de inspirație e păcat să nu le împarți cu
ceilalți”. „Eroii” lui Paul Negoiță (și ne atrage atenția o frază din „Comedii
la porțile Orientului” de Andrei Pleșu, vezi motto-ul de la pag. 25*) par
convinși că dețin cel mai mare adevăr, el, autorul, are convingerea că se află
în fața celei mai mari minciuni, având obligația s-o demaște. Tonică profesiune
de credință, incitantă invitație la lectură, îndeosebi, prin acest titlu
captivant.
Paul Negoiță e deopotrivă romantic
şi liric, un pic ironic şi hâtru, în stilul povăţuitor al lui nenea Iancu („de
aici au apărut atitudini precum mândria
buzoienilor că l-au bătut cu ouă și găini pe Ion Rațiu”) , dar şi sobru narator când pune punct
frazei, atunci când pătrunde cu ochiul în
miezul faptelor și „a mecanismelor democratice de exprimare” (Grobienii!). În „Pețitorii” e iscoditor în
a afla totul despre potrivirea durerii lăuntrice, cu mirarea de a se încânta de
frumuseţea lucrurilor din jur, cu oamenii întâlniţi şi cumpătul lor. În tableta
„Râsul
lui Băieșu” utilizează fraza eliptică „Buzăul șade… toți merg înainte!”
nu atât pentru a anatemiza pe cineva sau doar ceva, cât a trezi câte ceva în
zâmbetele distrate ale unui „Ilf și Petrof” (scormonitori în bătăliile politice
din urbea noastră) după ce au luat cunoștință de irealitatea și evanescența a
tot ce ne înconjoară. Dacă pe Andronache Tuzluc, al lui Nicolae Filimon,
vedenia trecutului „în care se cufunda cu patimă, era singurul lucru în stare
să-l mişte”, ei bine, imaginaţia noului Tuzluc sosit la Inspectoratul Școlar
„cu misivă verbal de la șefu, care
i-a dat vorbele la mână să spună mai marilor învățământului să-l facă și pe el expert” (din Vai de noi!) îi stârnesc
lui Paul Negoiță, viforniţe printre amintiri. „Vai de mama buzoienilor! Filimon
a murit înainte să scrie volumul ciocoii noi, însă de l-ar fi scris era
depășit, căci la Buzău viața bate cartea, iar cartea nu are cătare, că în
cârciuma celui de la apă nu se citesc cărți, ci altfel de literatură…”. Nu ai
cum trece peste acești ani ai peregrinărilor şi tracasărilor din loc în loc a
locuitorilor din urbea buzoiană, când ceea ce așterne autorul pe hârtie „nu
este proză fantastică, ci descrierea cuminte a unei realități mult mai dure”
(vezi Alba… neagra”). Imaginea (din această tabletă) e una
apocaliptică; a unui oraș depopulat, pe lângă căruţa cu care aleșii ne cară
democrația lor originală, tocmită să ne ducă mobila şi catrafusele, şi
hodrobeiele la o altă destinaţie percepută și de tineri undeva la orizontul
care nu le oferă nimic bun. Dar să-l cităm pe autor: „Deunăzi, am ajuns la
blocul 35. Am bătut din ușă în ușă. Nimeni. La etajul patru a deschis, în fine,
cineva. Stăpân peste bloc, locatarul
de la ultimul etaj, asemenea unui geograf, a început să redea nume de țări și
să le asocieze cu fiecare apartament din bloc. Toți vecinii au plecat! Nevoia
i-a împins. În așa ritm de depopulare Buzăul tinde să devină blocul 35C”.
Să mai amintim o ultimă tabletă
din cele 23 ale cărții: Limba din gâtlej. Aici, spectacolul
e trecut prin graiul acelui „coţcar” care nu mai ştie a vorbi decât în ziceri
şi pilde ca scoase din „sacul de minciuni” al unor alte personaje legendare.
Asta, în arta narării, înseamnă să nu auzi „zvâcnetul” toporului unei epoci pusă
pe demolare şi să te cam culci oleacă, pe urechea vorbelor amăgitoare ale unei
„specii politice jalnice”.
În încheiere nu pot să spun
decât că, pentru mine, lectura acestei cărțulii de buzunar a fost incitantă şi
în multe locuri surprinzătoare, autorul reușind performanța, în proze foarte
scurte, să-și construiască personajele pe schelet lingvistic și mai puțin pe
fapte. Cu alte cuvinte: și încântat, și absorbit. Ceea ce sper să se întâmple
şi în cazul celor care vor parcurge cartea de faţă. Și n-ar fi puţin lucru,
într-o vreme a dezamăgirilor nemaisfârşite, din zori şi până în crucea nopţii,
ca acest volum de publicistică, unde oralitatea este o mare realizare, să îl
absoarbă și pe cititor, până la ultima pagină scrisă. Indiscutabil, o parte din
farmecul deosebit al paginilor narate (ce au tot parfumul evocării), aparţin
unui procedeu jurnalistic.
Revista
Vatra Veche, Tg. Mureș, Decembrie 2016,
Tudor Cicu
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu