„Marchitanii
roşii” este, după părerea mea, cel puţin în literatura buzoiană, a
ultimului deceniu, cea mai bună şi mai bine structurată carte de publicistică.
Nu am mai citit asemenea eseuri cu tematică socio-politică de pe vremea când,
la Buzău, în domeniul respectiv activau cu fervoare gazetărească intensă,
profesionistă, doi dintre cei mai buni publicişti literari pe care i-a avut
vreodată acest oraş: Corneliu Ştefan şi Dumitru Ion Dincă. Avantajul autorului
„Marchitanii roşii”, Paul Negoiţă, este acela că, spre deosebire de cei
mai sus amintiţi, libertatea cuvântului de ieri nu se poate compara cu
libertatea cuvântului de azi. Drept pentru care Paul Negoiţă, unul dintre
puţinii intelectuali de marcă ai urbei, şi-a dat drumul la angrenajul epic,
reuşind, în ciuda „frânei de motor”, adică a unui fel de autocenzură de
bun simţ, chestiune de educaţie, nu numai de estetică, să ne înfăţişeze o lume
reală, o altfel de lume, care, pentru omul de rând, cum se spune, aceasta, este
invizibilă. Într-o scurtă <notă asupra ediţiei>, autorul mărturiseşte, cu
o sinceritate dezarmantă, tăioasă: „<Marchitanii roşii> cuprinde o
expunere despre fenomenul politic al României ultimilor ani. În fapt, cartea
este o colecţie de editoriale şi eseuri politico-sociale. Le-am grupat cu
destulă dificultate într-un singur volum deoarece tematica abordată este
diversă. Din aceleaşi motive a fost greoaie şi alegerea titlului. Am optat pentru
<Marchitanii roşii> deoarece, România în general şi Buzăul în special,au
avut neşansa unor experimente de leadership eşuate. Moştenirea comunistă
sedimentată în rândurile mai tuturor partidelor, prin intermediul unor
personaje sinistre, a înroşit ţara. România şi mai ales Buzăul nu a avut
conducători, ci doar nişte marchitani care au vândut totul pe nimic. Oamenii de
bună credinţă i-au aşezat administratori ai bunurilor comune, iar ei s-au
dovedit a fi <furi şi tâlhari>. E drept că mulţi dintre ei sunt pitiţi
sub culoarea roşie, dar nici cei proveniţi din comunism şi aşezaţi sub albastru
sau portocaliu, nu strălucesc prin virtuţi. Deci <Marchitanii roşii> sunt
toţi aceia care au tribalizat comunităţile şi nu s-au ridicat la înălţimea
rolului hărăzit de istorie”. Această carte, apărută la Editura „Omega”,
a primit Premiul Naţional, la secţiunea publicistică, la Concursul
Naţional „V. Voiculescu” ( octombrie 2016), organizat sub auspiciile Uniunii
Scriitorilor din România,preşedintele juriului fiind nimeni altul decât foarte
cunoscutul şi exigentul scriitor Aurel Maria Baros, preşedinte al Filialei
Proză Bucureşti a USR. Autorul îşi caracterizează textele, toate scurte şi
percutante, drept „Expuneri despre fenomenul politic din România ultimilor
ani”. De fapt, e vorba despre nişte eseuri scrise cu o luciditate rece,
încadrabile la categoria „tabletă”, mai ales că, printre cuvinte, nu de puţine
ori se simte ascuţişul condeiului unui pamfletar redutabil. Se spun lucruri
dureroase: „Neamul nostru a intrat în disoluţie constantă omorându-şi zilnic
viitorul”(…) Vinovat este fiecare dintre noi, acceptând mut orice şi uitând
mult prea repede totul(…) Până când instituţiile noastre vor fi pe mâna
lipitorilor de afişe, doritori de demnităţi publice, deşi singura calitate
care-i recomandă pe unii dintre aceştia este capacitatea de producţie a
glandelor salivare?(…) Unul dintre cele mai incisive texte ale cărţii se
intitulează „Şi totuşi a fost un clovn trist” şi este
dedicat fostului primar al Buzăului, timp de 20 de ani. Nu insist, e un text
care trebuie citit separat de celelalte. Şase pagini , în care, spre sfârşitul
acestora, autorul conchide: „Şi, să nu uităm buzoieni, a lăsat şi viruşi: un
grup de indivizi nărăviţi, gata oricând să-i repete isprăvile”. Sunt total
de acord că oraşul Buzău e în cădere liberă, e cumva sluţit în toate aspectele
sale de municipiu reşedinţă de judeţ. Paul Negoiţă e mult mai tranşant: „În
speţă, la Buzău spre exemplu, impozitele au devenit taxă de protecţie, sau
practici obligatorii pentru cei care nu fac parte din încrengătura mafiotă.
Primăria a devenit o instituţie <privată>, siluită după poftele unui
grup care se legitimează ca reprezentant al majorităţii. În fapt, este o
instituţie furată de un grup redus de persoane, direct interesate de serviciul
public, care colectează de la mulţi şi împart la foarte puţini”. Din 1989
şi până în prezent, nu am mai văzut o atitudine atât de fermă faţă de situaţia
socio-politică a Buzăului, lucru demn de preţuit, cu atât mai mult cu cât Paul
Negoiţă este, fără niciun dubiu, un intelectual de anvergură naţională, unul cu
studii alese, elitist sadea, numai că, spre deosebire de elitiştii
autointitulaţi, acesta poartă cu el, tot timpul, şi cei şapte ani de acasă,
fiind, în viaţa de zi cu zi, inclusiv profesional (preot şi profesor) un om de
o discreţie care onorează întreaga comunitate şi nu numai. Autorul priveşte
totul prin prisma unui critic calificat îndreptăţit, ca cetăţean, să arate cu
degetul către toate neregulile unei urbe aflată de ani buni în agonie:”Deşi
organigrama Primăriei a fost amplificată în ultimii 20 de ani, în cadrul
instituţiei nu s-a găsit utilă funcţionarea unui birou de turism sau măcar
angajarea unei persoane care să se ocupe de promovarea reală a Buzăului. Buzăul
nu are nici măcar indicatoare spre monumentele istorice, sediile marilor
companii sau spre instituţiile publice, deşi este ticsit până la refuz de
panouri publicitare”. Categoric, Paul Negoiţă îşi iubeşte oraşul natal.
Altfel nu se explică, nu se motivează, seriozitatea şi onestitatea cu care
acesta tratează orice tematică referitoare la existenţa imediată a acestuia,
într-un limbaj decent, echilibrat şi convingător. Pe ultima copertă a cărţii,
Paul Negoiţă ne surprinde plăcut încă o dată, dublând motivaţia acestei cărţi de
referinţă pentru virtualii cititori buzoieni de acum şi de peste decenii: „În
<Marchitanii roşii> sunt adunate editoriale politice care la vremea lor
au încins spirite şi au creat reacţii puternice. Sunt texte pe care nu mi-aş fi
dorit să fiu nevoit să le scriu. Lucrarea intitulată Marchitanii roşii este
carte pe care unii nu o vor primi cu plăcere. Tematica îi pune în dificultate.
Au avut totdeauna ură faţă de adevăr şi teama să privească în oglinda publică.
Aş fi vrut, ca la aproape patru ani de când au fost scrise unele
editoriale,lucrurile să aibă altă aşezare. Normal era ca ceea ce am scris
atunci să fie astăzi zăpada zilei de ieri. Din păcate nu este aşa, de aceea,
reluarea temelor nu este doar oportună, ci obligatorie”. Inutil să mai
adaug că, autorul acestei cărţi, fost candidat la funcţia de primar al
Buzăului, a avut parte, pe nedrept, de un adevărat linşaj mediatic. Păcat! Cu
câţiva oameni de calibrul tânărului intelectual Paul Negoiţă, Buzăul îşi poate
reveni rapid din „somnul cel de moarte”. Eu unul, dintr-un instinct istoric,
verificat în timp, pariez pe viitorul Buzăului din sufletul şi mintea concretă
a lui Paul Negoiţă!
Luceafărul
de Botoșani, Noiembrie 2016,
Marin Ifrim
Marin Ifrim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu