Referendum

         Tot ascult și privesc păreri mai mult sau mai puțin întemeiate, care au în centrul lor actul democratic al referendumului. O fi constituțional sau nu o fi?! O fi mai bună o temă de referendum sau alta?! O fi legal să întrebi poporul dacă-și vrea hoții înapoi sau nu?! O fi de stânga concepția conservatoare despre familie sau o fi de dreapta, așa cum se justifică doctrinar în alte democrații. Adaptându-l pe Shakespeare la context…o fi sau nu o fi. 
       Indiferent ce decid mai marii poporului, eu cred că avem nevoie de referendum. De un referendum pe care, oricât ne-ar costa, trebuie să ni-l permitem. Este nevoie de un referendum împotriva minciunii naționale. Minciuna a devenit un sport național. Îmi amintesc un text despre minciuna la români, din tratatul afectat omenescului obicei de către Gabriel Liiceanu. Scriitorul își amintea că, în timpul comunismului, pe minciună se așeza toată construcția socială. Minciuna era un joc total, în care cel ce transmitea un anumit mesaj public mințea, cel care-l asculta se făcea că l-a crezut, iar emițătorul inițial lăsa să se înțeleagă că nu are îndoieli că a fost crezut. Complicat scenariu, absurd, dar real. O ipocrizie națională!

      Nu mai suntem în comunism, slavă Domnului și totuși nemernicia minciunii ne bântuie cu agresivitate. Nu mai este doar o ipocrizie, ci a devenit nebunie națională. Toată lumea vorbește și aproape toată lumea minte cu bună știință în spațiul public. Toți știm că se minte gros și nimeni nu poate pune stop.

       Minciuna în fața marelui public nu este doar o vulgară mâncărime la limbă de care suferă cei care, în genere, au un deficit educațional ce le joacă feste, indiferent de poziția sau înălțimea funcției. Minciuna publică este un act de de-construcție socială și națională, este o umilire a conștiinței naționale. Nu este doar o formă de expunere individuală la ridicol sau o vicleană urzeală a cuvintelor, determinată de  linii personale imprecise. Este o crimă națională. Trebuie să oprim uciderea unei națiuni prin referendum? Da! Trebuie să ne hotărâm în ce direcție mergem. Altfel suntem o societate schizofrenică. Nivelul atins de minciuna publică în momentul de față nu mai este o îmbujorătoare și trecătoare slăbiciune de campanie, ci o realitate care ne aruncă pe zi ce trece în epuizante conflicte lăuntrice și ne transformă în făpturi cotropite.

      Deși mi-a fost greu să înțeleg, am suportat dezinformarea din presă. La nivel local am privit-o ca pe o formă de supraviețuire a unui sistem dependent de banii puterii, iar la nivel central ca pe un act de cedare, în spiritul ziselor lui Sartre, care spunea că nu ne rămâne decât să-i dăm vampirului tributul de sânge.

     Totuși, starea noastră ca entitate etnică s-a degradat fără încetare. Lume multă, oameni puțini. Cu sau fără referendum - , deși cred că prin voință politică așa ceva nu se poate, ci doar prin impunere populară – ar trebuie să suplinim prin lege ceea ce nu mai poate impune bunul-simț. Să avem pedepse pentru minciună și dezinformare. Legea sancționării dezinformării este singura care ne mai poate salva, într-un spațiu public cucerit de mitomanie și impostură.  Merită oare să ne apărăm prin lege dreptul la adevăr sau e mai bine să trăim în această tulburătoare complicitate?

                                                                                                            Paul Iulius Negoiță