Undeva,
pe un muscel de deal, lângă Cătunul Flămânda, din satul Soreşti (com. Blăjani, jud. Buzău), o bisericuță uitată de timp, se bucură de prezența tot mai
restrânsă a celor care-i trec pragul. Ușor povârnită, în mijlocul a câteva
cruci de mormânt, micul edificiu a fost uitat uneori, chiar și de cei care
făceau cuvenitele înregistrări în scripte la Episcopia Buzăului. Cu toate
acestea, bisericuța se încumetă să trăiască. Nu se dă bătuta, șade pe tălpici
de lemn și își scoate turla modestă la vedere, mai ales când salcâmii din
preajmă își fac frunzele covor. Sfântul locaș se încăpățânează să reziste
vânturilor care învăluie colina Flămânda și zăpezilor care-i așază guler alb.
De aici privește spre singura fântână din vale, în secetosul Sorești, unde
vinul roșu e mai mult decât apa. Biserica stă cu multă răbdare pe dealul
înclinat, în așteptarea oricărui suflet dornic să o scoată din uitare.
Sorești, ,,satul dintre
vii˝ - așezare geografică şi date istorice
La
20 de km de orașul Buzău, pe direcția Buzău-Poșta Câlnău, Blăjani, este situat
satul Sorești, componentă administrativă a comunei Blăjani.
Satul Sorești, încălzit de razele soarelui în orice moment
din zi, este amplasat pe dealurile care străjuiesc localitatea Blăjani, fiind înconjurat
de vii și având înfățișarea unui punct de observație, din care se pot vedea
atât orașul Buzău cât și câmpia Bărăganului, până în apropierea localității
Padina.
Prima
atestare a toponimicului Sorești, datează din 14 septembrie 1545 și este
întâlnită într-un act emis la București de cancelaria domnească a voievodului Mircea Ciobanu. Prin
acest hrisov se fac mai multe întăriri de moșii, printre care și una la Sorești[1].
Patru ani mai târziu, la 5 ianuarie 1549, se face o altă întărire de moșie la Sorești,
Mariei și fiilor ei[2].
Aceste
două documente fac referire la toponimicul Sorești, ceea ce poate duce la
concluzia că Soreştiul exista ca sat, ne fiind numai ,,ocină˝. La 28 iulie
1614, se amintește, în mod direct, satul. Astfel, la întocmirea unui act de întărire
era părtaș ca martor ,,Badea din Sorești˝[3].
Atestările
documentare amintesc doar de existenta satului, fără a explica însă apariția
lui. Acest fapt i-a determinat pe locuitori să îmbrace în legendă nașterea localității.
Astfel, conform legendelor locale, întemeietorul satului ar fi fost un mocan
ardelean[4], pe
numele său Soare, care în timpul transhumanței a găsit aceste locuri favorabile
din punct de vedere climatic pentru activitatea sa şi s-a așezat împreună cu
familia pe aceste meleaguri[5]. O
altă legendă, oarecum asemănătoare, leagă toponimicul Soreşti de obiceiul
păstorilor care erau așezați pe văile din împrejurimi şi care ieșeau pe locul
unde este amplasat astăzi satul pentru a-şi ,,sori oile˝[6].
Denumirea
Soreşti a fost explicat şi prin poziția geografică a așezării, poziție ce
favorizează expunerea în orice moment din zi la soare.
Toate
aceste atestări documentare şi legende locale demonstrează vechimea localității
Soreşti, presupunând totodată existenta unei vieți religioase la fel de vechi pe
aceste meleaguri, viață religioasă despre care există însă relatări mult mai
târzii.
Moşia Episcopiei de la Soreşti şi
,,schituleţul˝ din Flămânda
Toponimicul
Sorești este legat şi de numele Sfintei Episcopii a Buzăului, prin moșia pe
care aceasta a deținut-o câteva secole acolo. Într-un document din 18 aprilie
1576, emis la București de cancelaria lui Alexandru II Mircea Voievod (1574 – 1577) se fac întăriri unor moșii
dobândite prin cumpărare de Episcopia Buzăului. Unul dintre hotarele acestor moșii
se întindea de la: „ocina Soreşti până la apa
Buzăului”, fiind cumpărată de
„părintele episcop Atanasie de
la Neagoie şi de la fratele lui Mircea, pentru 800 de asprii ” împreună cu alte moşii[7]”.
Moşia
întărită la 1576 nu a preocupat în mod deosebit centrul episcopal de la Buzău,
iar neglijarea ei a dus la ocuparea de către moşnenii vecini. Această încălcare a dreptului de proprietate
îi determină pe titularii scaunului de la Buzău să ceară împuternicireadomnului
pentru a se face „alegerea
moşiei” Soreşti. Ca urmare, la 6 mai
1768, la cererea episcopului Cosma (1763-1787),
domnul Alexandru Scarlat Ghica dă poruncă la 6 boieri hotarnici să
aleagă moşia Soreşti a Episcopiei de către moşneni[8].
După această intervenție a domnitorului
situația hotarelor moșiei de la Sorești, deși clară din punct de vedere
juridic, rămâne neclară în fapt ceea ce îl determină pe episcopul Cosma să
ceară o nouă hotărnicie. La 1 septembrie 1777, domnul Alexandru Ipsilanti
numește la cererea episcopului Cosma, hotarnici pentru moșiile de la Sorești,
Olteni, Comoești, Vernești și Zoița Pod(u)roaie pe ,, Dumitrache Coleceag drept
6 boieri și pe biv vel medelnicerul Mincul drept alți 6 boieri. Hotarnicii
primesc instrucțiuni cum să procedeze la hotărnicia moșiilor ca să știe Sfânta Episcopie până unde să ție
și să stăpânească moșia fără pricină de gălceavă”[9]Acesta
este ultimul document cunoscut ce aminteşte de moşia Sfintei Episcopii de la
Soreşti.
*
Pe
dealul din imediata apropiere a cătunului Flămânda, din satul Soreşti, între
hotarele fostei moşii a Episcopiei, se află o bisericuță de lemn mai puțin
cunoscută[10],
însă cu un trecut istoric foarte interesant.
Conform
unei povestiri, care mai circulă încă în partea locului, pe culmea dealului, în
mijlocul pădurii de altădată, dintru început şi-au durat locaș de închinare câțiva
călugări „ruși”. Conform aceleași
relatări, după plecarea rușilor, așezământul a fost locuit de călugări români,
mai apoi de călugărițe şi iarăși de călugări ca, în cele din urmă, să devină
biserică sătească. Aceste informații par neverosimile la prima vedere, însă,
analizând cu atenție puținele mărturii existente, se poate constata că ele au
la bază o realitate istorică.
Faptul
că aici au fost călugări este un lucru de necontestat deoarece şi astăzi se
păstrează toponimicul „moşia
călugărească”, dat fostei moşii a Episcopiei, precum şi fântânile din
cătunul Flămânda care, după tradiţie, au fost săpate de călugării aşezaţi aici.
Începuturile acestui aşezământ monahal, care a funcţionat fără o recunoaştere
oficială, este legată de existenţa călugărilor de origine slavă. Conform
tradiţiei istorice locale, aceștia au venit „cu armatele ruseşti când ruşii au
asediat Viena”[11]
Utilizând
documentele existente se poate stabili o legătură între cele două acte oficiale
din anii 1768 şi 1777, emise la cererea episcopului Cosma Popescu şi aşezarea
unor călugări „ruşi” la
Soreşti.
Secolul
al XVIII-lea se caracterizează, din punct de vedere politic, prin desele
războaie purtate de Imperiul țarist şi Imperiul Habsburgic împotriva Imperiului
otoman, cea mai mare parte a operațiunilor militare desfăşurându-se pe
teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Locuitorii Ţărilor Române, din dorinţa
obţinerii independenţei, au susţinut, în diferite forme, războaiele austro-ruso-turce din anii 1735-1739 şi
1787-1792 precum şi războiul ruso-turc din anii 1768-1774.
Episcopul
Cosma avea strânse legături cu ruşii, sprijinind activ mişcarea de emancipare
naţională. La începutul anului 1769 el figurează printre semnatarii scrisorii
adresate prinţului Repin, prin care i se cerea să se atace Brăila, pentru a o
scoate din mâinile turcilor iar în 1770, când trupele ţariste se retrag în
Moldova, hotărăşte să le urmeze. În vara anului 1774 face parte din numeroasa
delegaţie trimisă la împărăteasa
Ecaterina a II-a pentru a cere, în numele locuitorilor, „să-i mântuie de robia turcilor”, după
cum nota cronicarul Atanasie Comneni Ipsilanti[12]
Pentru a explica așezarea călugărilor ,, ruși”
la Sorești propunem următoarea ipoteză. Acești monahi au însoțit armatele
țariste în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, în urma căruia
Episcopia Buzăului a fost ˝foarte rău stricată şi dărăpănată˝. Ajungând
la Buzău, fiind dornici probabil să rămână pe aceste meleaguri, au mers la
episcopul Cosma şi au cerut loc unde să se aşeze. Episcopul Cosma, cunoscător
al situaţiei politice şi religioase din Răsărit i-a primit şi i-a îndrumat pe
noi veniţi spre moşia episcopală de la Soreşti. Ajungând la Flămânda, călugării
au constatat că moşia Episcopiei era ocupată de moşneni. Episcopul Cosma
Popescu, arhiereu apreciat de Alexandru Ipsilanti[13],
a cerut domnului rezolvarea situaţiei.
Drept răspuns, domnitorul Alexandru Ipsilanti[14]
emite actul din anul 1769. Aşa cum aminteam mai sus, acest prim act nu a
rezolvat problema în litigiu în întregime şi a
fost completat de un alt act cu caracter executoriu, emis în anul 1777.
Pe baza acestui raționament am presupus că data la care au fost așezați la
Soreşti acești călugări veniți din răsărit poate fi plasată în intervalul
cuprins între anii 1769 şi 1777.
Motivul
pentru care călugării din răsăritul slav (cu apelativul ruşi erau
denumiţi şi ucrainenii, precum şi celelalte popoare de origine slavă), veneau
în ţările române a fost elucidat de cercetarea istorică.
Printre
motivele de ordin spiritual au existat şi motive de ordin politic. Venirea monahilor în ţară era cauzată de fanatismul
religios al iezuiţilor şi uniaţilor, care au dezlănţuit cele mai mari cruzimi
asupra ortodocșilor, făcând incursiuni în ziua mare la mănăstire
prădându-le şi incendiindu-le, monahii fiind torturaţi şi adesea
ucişi[15].
Persecuţiilor
din Rusia şi din Ucraina îi determinau pe mulţi călugări slavi să se îndrepte spre Ţările Române. Aşezarea
lor la curbura Carpaţilor devenise tradiţională. Este cunoscut faptul că o parte
dintre aşezările monahale din zona
Buzăului şi Vrancei au avut relaţii sau au fost înfiinţate sau reînfiinţate de
diferiţi călugări ruşi. Dintre acestea
amintim schiturile Rătești[16],
Poiana Mărului, Izvoranu, Vărzărești, Cârnu. Dintre acestea amintim
schiturile Răteşti[17], Poiana Mărului[18], Izvoranu, Vărzăreşti,
Cârnu[19]
Motivele
pentru care episcopul Cosma i-a primit au fost fără îndoială, atât sentimentele
sale de simpatie pentru ruşi cât şi aprecierea pentru înalta trăire
duhovnicească ce o aveau călugării de origine slavă.
Pe
lângă argumentele de ordin logico – istoric care vin în sprijinul ipotezei că așezământul
monahal de la Soreşti a fost întemeiat de călugări de origine slavă
(ucrainiană) aducem în discuție câteva mărturii directe, obiecte de cult care
au aparţinut acestui locaş.
În
actuala bisericuță din Flămânda au existat două icoane ce reprezentau doi
sfinţi „ruşi” proveniţi din
cinul monahal. Una dintre chipurile reprezentate pe aceste icoane aparținea
Sfântului Teodosie Pecervschi, trăitor în secolul XI și autor al Regulilor
monahale după care a fost reorganizată viața mânăstirească de la Lavra Pecerska
din Kiev, centru monahal ce a luat ființă în 1051.
Icoana sfântului este astăzi dispărută iar textul inscripției se
păstrează în Chestionarul întocmit
bisericii[20],
de preotul Anton Traian[21].
Deşi
copiată stângaci în fișa bisericii[22], inscripția are o
valoare deosebită deoarece susține ipoteza viețuirii călugărilor ucraineni la schitulețul
Flămânda. Această informație poate duce la presupunerea că la acest mic așezământ
călugăresc din cătunul Flămânda s-au
practicat, atât cât era posibil,
regulile de vieţuire monahală alcătuite de Teodosie de la Kiev alcătuite de
Teodosie de la Kiev.[23].
Pe baza argumentelor prezentate mai sus presupunem,
cu titlu de ipoteză, că schituleţul din Flămânda a fost întemeiat după anul
1769 de către călugări veniţi de la Lavra Pecerska. Aceşti monahi au construit un paraclis de dimensiuni reduse, din
bârne şi pământ compus din sfântul altar şi un naos de 4 metri lungime şi de
3,80 lăţime.
După un timp greu de precizat, din motive ce
nu sunt menţionate în tradiţia locală călugării slavi au părăsit aşezământul.
După ce călugării întemeietori au părăsit
micul aşezământ şi cele câteva chilii, episcopul Cosma, pentru a nu se repeta
situaţia petrecută înainte de anul 1769, a trimis, probabil, câțiva călugări să
administreze moșia Sorești[24].
Ierarhul din scaunul vlădicilor de la Buzău a purtat se pare o grijă deosebită
acestei moşii şi a mers în mai multe rânduri în zonă. Probabil cu ocazia
vizitelor făcute aici a zăbovit în casa clucerului Costache Lupu din Blăjani,
luându-l ucenic pe fiul acestuia, viitorul mitropolit Dionisie Lupu[25].
Informaţia
potrivit căreia la Soreşti au fost şi călugăriţe nu poate fi verificată. Este
cunoscut însă că până în jurul anului 1850, au existat permanent călugări.
Locuitorii au fost ataşaţi de călugării de aici deoarece ieromonahii ce au fost
la Soreşti asigurau asistenţa spirituală a sătenilor.
După
plecarea monahilor de la acest aşezământ, bisericuţa a fost folosită de
locuitorii satului Soreşti. Ultimul dintre cei ce au slujit aici pe vreme când
încă biserica era aşezământ monahal a fost preotul Panaete, preot rămas văduv,
slujitor aici până la trecere sa la cele veşnice[26].
Primul preot de mir a fost ,,Radu sin Gheorghe ˝hirotonit la anul 1854 de către episcopul Filotei[27].
Consideraţii finale
În
concluzie, modesta bisericuţă de lemn cu hramul ,,Sf. Voievozi˝ este mărturia
unui vechi aşezământ monahal. Această afirmaţie se bazează atât pe mărturiile
toponimice cât pe descoperirile efectuate cu ocazia reparaţiilor bisericii
desfăşurate după 1970, ocazie cu care au fost găsite în faţa bisericii şi pe
latura de nord fundaţia chiliilor ale căror ruine se mai vedeau încă la
începutul secolului nostru.[28]
O
altă dovadă concludentă a trecutului bisericii o constituie cele două etape ale
construcției[29].
Anul
construirii acestui locaş de închinare nu este cunoscut[30]
Dacă admitem aşezarea călugărilor ,,ruşi˝ 1769[31] trebuie să admitem că
biserica a fost ridicată în aceiaşi perioadă, deoarece prima grijă a unei
comunităţi monahale, oricât de reduse numeric, este să construiască locaş de
închinare. Biserica a avut o pisanie ce ar fi fost o bună sursă de documentare dacă nu ar fi
dispărută astăzi. Singurele informaţii despre situaţia aşezământului călugăresc
înainte de transformarea lui în biserică sătească sunt: o însemnare din
anul 1813 notată în fişa bisericii[32]
care aminteşte de refacerea unei icoane a hramului[33],
o însemnarea de pe o Panihidă, ce indică „anul 1839 iunie 10”[34] şi
data 1833, inscripţionată pe clopotul ce se află şi astăzi la biserică.
După
construirea noii biserici din Soreşti între anii 1942-1950, biserica de lemn
s-a degradat treptat[35]
aşteptându-şi dispariţia. Construcţia
era îngropată până la jumătate în pământ, geamurile erau sparte, animalele
adăpostindu-se în ea[36]
După
1970[37] a
început activitatea de refacere a Sfântului locaş, lucrări ce au durat până în
1994. S-a săpat în jurul bisericii, s-au schimbat tălpile şi învelişul de
scândură, s-a încercuit curtea bisericii şi s-a construit un mic perete
protector din piatra ce a rămas după ce a fost demolată vechea şcoală[38].
În prezent biserica este
folosită o singură dată pe an, cu ocazia hramului, – sărbătoarea ˝Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavril˝ (8 noiembrie).
[1] Documenta
Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească, vol. IV p. 229 (în continuare: DRH).
[3]Documente
privind Istoria României. Seria B.
Ţara Românească, veac XVII, vol. II, p.286 (în continuare: DIR).
[4]Păstorii transilvăneni au fost denumiți de Nicolae
Iorga ,,înainte mergătorii unirii˝
contribuind la unificarea graiului românesc încă de pe la anul 1358. Multe din
satele buzoiene păstrează urmele transhumanței practicate de mocanii ce
părăseau Ardealul, care nu mai putea cuprinde atâtea turme. Documentele
amintesc de faptul că unii dintre aceștia s-au așezat în vatra Soreștilor.
Despre legăturile păstorilor transilvăneni cu Țara Românească a se vedea:
Constanța Tănase, prof. Alexandru Gaiță, O
pagină de istorie economică. Transhumanța transilvăneană la istoria Carpaților,
în Culegerea Direcției Județene a Arhivelor Naționale Bacău, vol. II, București
2001, pp.19-30.
[5]Informaţie culeasă de la Tudor Negoiţă (1921-2002),
locuitor al satului Blăjani.
[6]Informaţie culeasă de la pr. Nicolae Bănică, fiu al satului şi preot
al parohiei.
[8]T. G. Bulat, Titularii Episcopiei Buzăului în sec.
XVIII, în „Glasul Bisericii”, an.
XXXIII (1974), nr. 11-12.pp.1170 - 1171 (în continuare: GB).
[10]Biserica
a scăpat cercetărilor întreprinse de părintele Horia Constantinescu și
părintele Gabriel Cocora. Biserica nu este menționată nici de Nicolae Stoicescu
în lucrarea Bibliografia localităților și monumentelor feudale din Țara
Românească, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970.
[11]Arhiva Episcopiei
Buzăului, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 (în continuare: Arh. Ep. Bz).
[13]Domnitorul Alexandru Ipsilanti văzând „truda”
pe care o depunea, aprecia activitatea sa într-un hrisov din 26 august 1778 (pr. Gabriel Cocora, op. cit., p.123).
[14]Despre situaţia bisericii în vremea acestui domnitor
vezi Mihai Manolache, Biserica din Ţara
Românească în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilantii, în
„Studii Teologice”, an XIX (1967), nr. 5-6, p. 347-358.
[15]Pr. Horia Constantinescu, pr. Gabriel Cocora, „Poiana Mărului”, în GB, an. XXIII (1964), nr. 5-6, p. 473.
[17]pr. G. I. Beşchea, De la Mănăstirea Răteşti în „Îngerul”, an. XI(1938), nr. 1-2, p.
85; Idem, Mănăstirea Răteşti (Material
documentar), în „Îngerul”
an. XI (1939), nr. 1-2, pp. 337-359; Ibidem, nr. 8-9, pp. 636-660, pr. Gabriel
Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului
vetre de cultură şi trăire românească, Edit. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987, p. 51-117.
[18]Pr. Horia Constantinescu, pr. Gabriel Cocora, op. cit., p. 466-500.
[19]pr. Gabriel Cocora, Din trecutul legăturilor Episcopiei Buzăului cu Rusia, în GB, an.
XV (1965), nr. 6-7, p. 322-324.
[20]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14
[21]S-a născut în anul 1901 şi a absolvit Şcoala Normală
şi Seminarul din Buzău. A fost hirotonit pe seama parohiei Boboc la 1 dec.
1924, fiind transferat la parohia Soreşti în anul 1953. Aici a funcţionat până
în anul 1963, când s-a pensionat. A fost persecutat politic (vezi, Anuarul Eparhiei Buzăului, f. e., Buzău, 1953, p. 31 și Arh. Ep. Bz., Dos. Personal, nr. 114. )
[22]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .
[23]Monasticismul lui Teodosie de la Kiev nu a fost marcat
nici de excesele palestinieine ale mortificării, nici de activismul politic
bizantin, ci se asemănă mai mult cu idealurile Sfântului Vasile cel Mare. Regulile sale insistau asupra vieţii comunitare şi a carităţii
pentru toţi, în primul rând cu alţi călugări, dar şi pentru oaspeţi bolnavi
prizonieri, şi ator categorii de oameni
care căutau sfat şi mângâire. Fiecare călugăr trebuia să studieze Scriptura şi
Scrierile Sfinţilor Părinţi şi să
practice o paupertate exemplară. ( Oxford-
Dicţionar al Sfinţilor, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.
493.)
[24]Deşi
nu există date certe în această privinţă, afirmaţia este bazată pe tradiţia
locală care aminteşte permanent de
relaţiile de muncă pe care sătenii le aveau cu
monahii de aici. Informaţii culese de la Tudor Negoiţă, locuitor al
satului Blăjani.
[25]G. Cocora, op.
cit., p. 123; pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1981, p. 421-426; A se vedea şi ed. a II a a lucrării , volumul al 2 lea, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1994, pp.412-416. ; Idem, Dicţionarul
Teologilor Români, Bucureşti, 1996, p. 236; Idem, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în
„Biserica Ortodoxă Română”, an. XCIII (1975), nr. 3-4, p.326 (în continuare:
BOR); M.G. Regleanu, Dionisie Lupu Egumen
la Dealu şi Tismana şi arhiereu titular de Sevastia, în „Revista de istorie
bisericească”, an. I (1943), nr. 2, pp. 52-64 ; Ilie Corfus, Ştiri noi din timpul pribegiei
mitropolitului Dionisie Lupu, în ,,Mitropolia
Olteniei” ( în continuare se va cita M.O.), an. XX (1959), nr. 5-6, p. 255-285;
pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii
Ungrovlahiei, în BOR, an. LXXVII (1959),
nr. 7-10, pp.805-807.
[26]Paul Negoiţă, Ştefan Stănescu, Monografia Bisericii „Sfântul Nicolae” din Parohia Blăjani – Judeţul
Buzău, în ,,Glasul Adevărului”,
(serie nouă), an. XII (2003), nr. 130, p. 148.
[27]Ec. Gh. Ionescu,Viaţa
şi activitatea lui Filotei Episcopul Buzăului (1850-1860), Tip. „Lupta” N.
Stroilă, Buzău 1941, p. 58.
[28]Informaţii culese de la paracliserul bisericii,
Constantin V Stoica.
[29]Actuala biserică de lemn de la
Soreşti are formă de navă, având în deasupra pronaosului o turlă clopotniţă.
Materialul de construcţie al biserici este lemnul. Parţial construcţia este
făcută din bârne şi este căptuşită cu lemn, delimitând astfel două faze ale
existenţei construcţiei. Prima aparţine perioadei în care biserica era paraclis
călugăresc şi avea o lungime totală de 4 metri a naosului şi pronaosului şi de
2,85 cm. a Sfântului Altar. A doua fază aparţine perioadei în care biserica a
devenit locaş de cult pentru săteni.
Biserica are o singură turlă, cu rol de
clopotniţă, în care se află cel mai veci obiect păstrat până astăzi, clopotul
bisericii, datând din anul 1833. Turla are o formă octogonală, ridicându-se cu
3 metri peste restul bisericii. Peste pronaos şi naos, în partea construită mai
târziu, biserica
are construit un pod, cu o
înălţime de 1,50 cm. Intrarea se face printr-un pridvor, specific vechilor case
româneşti din mediul rural. Acesta este deschis, având 4 stâlpi, şi o lăţime de
92 cm. Pronaosul are o înălţime de 2,25 cm., o lungime de 3,80 şi o lăţime de
3,80. Pronaosul este despărţit de naos prin doi stâlpi de formă pătrată cu
laturile de 25 cm. În pronaos se află două ferestre, orientate spre partea de sud.
Deasupra naosului se află turla
Pantocratorului, având forma unui octogon cu laturile de 12,23 cm. În acest loc
biserica atinge cota maximă de înălţime din interior. având dimensiunea de 3,25
cm. În naos sunt dispuse pe peretele de nord şi de sud, în mod simetric două
ferestre. Altarul are formă de trapez, fiind mai îngust decât restul
bisericii. Are de o lungime de 2,85 cm. Lăţimea este de 2,85 cm, respectiv de
1,40 la peretele de la răsărit. Acest perete are o fereastră pe care se poate
admira priveliştea oferită de cele câteva case ale cătunului Flămânda.
[30]Atât Anuarul
Cassei Bisericii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti 1909, p. 242
cât şi Anuarul Eparhiei Buzăului, Buzău 1935, p. 74 menţionează faptul că nu se cunoaşte data
ridicării acestui sf. locaş.
[31]Într-o listă cronologică a locaşurilor de cult din
judeţul Buzău publicată în Buzău-mică
enciclopedie istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău 2000, p. 219 se indică
(fără a se preciza sursa) anul 1822 ca an al ridicării bisericii.
[32]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .
[33]Actualmente
există la Soreşti şi o biserică nouă cu hramul Naşterea Maicii Domnului. La
această biserică se păstrează 5 icoane de dată mai târzie care au fost pe tâmpla vechii bisericii.
[34]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .
[35]Biserica nu a fost niciodată în stare prea bună aşa
cum se menţionează în anul 1909, pe vremea când era biserică filială a satului
Blăjani, precum şi în 1935 când era biserică parohială.
[36]Informaţii culese de la Tudor Negoiţă.
[37]Iniţiatorul refacerii sfântului locaş a fost preotul
Cristea Ispas. Acesta s-a născut la Soreşti în anul 1935, fiind absolvent de
seminar şi licenţiat în teologie (1955). A fost hirotonit în anul 1955 pe seama
parohiei Faraoanele (jud. Vrancea), unde a activat până în anul 1973, când a
fost transferat la Soreşti, parohie pe care a slujit-o până în anul 1994 (între
anii 1989-1990 a fost numit pe postul II la parohia Sf. Nicolae din oraşul
Râmnicul Sărat, suplinind parohia Soreşti). Între anii 1980-1986 a funcţionat
ca protopop misionar la protoieria Râmnicul Sărat (Vezi Arh. Ep. Bz., dos.
Personal nr. 3013).
[38]Informaţii culese de la paracliserul bisericii,
Constantin V Stoica, participant la
acţiunea de refacere a bisericuţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu