Planteta Buzau

       În timp ce iscodeam prin rafturile unei librării, privirea mi-a picat pe titlul: „Tratament împotriva revoltei”. Incitat, am smuls cartea din șir, dornic să găsesc antidotul împotriva unor stări de ina­mi­ci­ție, care se manifestă cu pusee în aceste vremuri râncede. Eram în căutarea unui posibil tratament și am început să caut prospectul printre file. Din păcate… nu erau indicații terapeutice, ci un roman care avea ca spațiu de inspirație Buzăul.

Claudiu Soare, autorul romanului, romanțează istoria Buzăului anului 1985 și deschide fereastra înțelegerii pre­zen­tu­lui.

     Prefațatorul lucrării, Radu Para­schi­vescu, scrie că acest roman este “ca o cruce înfiptă în mormântul speranțelor”.

     Citind romanul, înțelegi pe ce fundație s-a așezat lumea politică bu­zo­ia­nă actuală. Înțe­legi că orice surprindere este caducă. Trăim astăzi pe infame tra­diții istorice locale.

Primele rânduri ale romanului creează imagini vizuale apropiate celor din vestitul Cernobîl: “Cireșii refuzau să înflorească, de silă. Iarba, puțină, răsărea murdară, îngrozită că o vor călca în pi­cioa­re oamenii în cojoc, care alergau înfometați după primăvară – dar pri­măvara nu-și va arăta pentru ei decât hoitul mumificat, iar lor nu le va rămâne decât să o jupoaie și să își facă din pielea ei rece alte cojoace, pentru iarna viitoare, fiindcă de înfipt dinții în carnea ei fragedă nu poate fi vorba.”

*

     Am copilărit în acest oraș. Ve­neam zilnic de la Școala 1, treceam pe sub castani și printre blocuri cenușii. Totuși, pe peliculele memoriei, imaginile nu sunt așa de sumbre.

Candoarea copilăriei nu îmi era afectată de ceea ce se întâmpla în societatea vremii, dar, mai nimeni nu scăpa de pervertirea la care eram supuși fără voia noastră de sistem. Degradarea era inevitabilă…

Claudiu Soare își continuă des­cri­erea astfel: “Copiii se nășteau frumoși, însă pe măsură ce înaintau în vârstă trăsăturile lor se contorsionau, se îm­pleteau cu chipuri boțite, cu ex­pre­sivitate involuntară, de iobagi resemnați, de pro­le­tari uitați în grimasă, în lectura documentelor partidului, din care nu în­țe­le­geau decât sugestia vicleniei, a delațiunii pentru o bucată de salam sa­vu­ra­tă pe ascuns. Adolescenții păreau fru­moși, erau însă obraznici precum macacii care ar șantaja celelalte specii de mamifere pentru că, într-o zi, s-ar fi zvo­nit că vor fi oameni, că vor fi nevoiți să fie oameni. Iar oamenii, adulții îi inițiau în arta de a fi jigodie, șarpe uns cu toate alifiile…sau: e timpul disprețului fără nuanțe, așa îi trimitem în viitor, ca pe niște câini care să știe să muște și să se gudure, de parcă nu mai e aer pentru toți, nici grâu, nici iertare.”

     Să fie oare imagini istorice dis­pă­rute? Să fie fabulații? E bine ca cititorul să judece singur dacă cele rostite au le­gă­tură cu prezentul.

     Pentru o înțelegere co­res­pun­ză­toa­re a textelor redate mai sus ar fi bine-venită întâlnirea cu personaje din roman, precum Parolică, Vasile, profesorul Ca­ra­ra, maistrul Căreală, Cristian Siboiu, etc. O parte dintre personaje sunt specii încă vii, care încearcă să ne dicteze conduita. Le-am asociat cu nume din prezent și m-am dumirit. Constituția lor profund ideologizată nu le permite, indiferent de nivelul de instrucție atins, să-și de­pă­șească umbra. Au reușit să țină timpul în loc, să demonstreze că visurile nu se pot împlini, că suntem sortiți nimicului. Re­ușesc, profitând de tăcerea noastră, să strice orice plămadă bună și să-i dea forme hidoase, după propriul lor chip. Au alte nume de scenă decât cele din roman, dar năravul le este la fel. Vorbesc cu nonșalanță despre tineri, dar nu despre tinerii adevărați, ci despre cei schi­mo­no­siți de contactul cu mizeria lor com­por­ta­mentală.

     Chiar dacă vremurile s-au mai schimbat și contactul cu lumea a creat alte perspective, impactul plutonului de corupți-corupători morali acționează efi­cient și liber.

     Nimicul, mizeria, infamia, min­ciu­na, hoția sunt sunt practici curente în politica din Buzăul de astăzi, oraș lăsat cu credulitate sau bună-credință pe mâna comuniștilor-dezertori, transformați în de­­mocrați-antreprenori.

     Pare-se că sfârșitul regimului se apropie. Din nefericire, undele lui s-au propagat îndelungat, înghițind op­ti­mis­mul multora.

    Sper ca tușele groase trasate de Claudiu Soare să se atenueze pe zi ce trece. Să fie dimineață iarăși, cireșii să înflorească, tinerii să crească frumos, iar oamenii să se privească cu încredere unii pe ceilalți.

                                                                            Paul Iulius Negoita