 |
| Adăugați o legendă |
România ultimilor decenii pare o ţară care a trecut de la extazul anilor 1998 - 1990 la o stare de agonie perpetua. Am crezut cu toţii atunci că am dobândit libertatea supremă deoarece putem spune ce vrem şi cui vrem. Dacă până atunci umorul practicat în familie, „bârfa” politică exersată timid, precaut şi adesea, cu remuşcări, în cercuri înguste, erau singurele forme de manifestare a atitudinii noastre cetăţeneşti. După evenimentele din 89 românii au simţit că au dobândit libertatea totală a cuvântului. Gâlceava de canapea şi cea de studio au devenit forme de exprimare a libertăţii. Nu au înţeles că libertatea nu este lipsă de respect, nu constă în huiduirea diverselor personalităţi politice, nu admite manifestări fără autocenzură.
Citeam într-una din zile că preşedintele Iohannis ar fi dat
ordin celor care-i asigură paza să aibă grijă să nu fie huiduit. Că a dat, că nu
a dat, nu ştiu. Ce ştiu însă: este inadmisibil să fii cetăţean cinstit şi educat
şi să ai un asemenea comportament. Ai soluţii democratice să schimbi orice politician.
Ai posibilitatea să faci manifestaţii de protest, să afirmi public şi coerent ce
nu-ţi place, să votezi orice schimbare, dar să dai cu huo ca birjarul nu este libertate de expresie, ci mitocănie.
Tot în articolul respectiv se spunea că niciun preşedinte nu
ar fi cerut până acum aşa ceva serviciului de protecţie şi pază. Această afirmaţie
o cred! Păi puteau să o facă!? Nu puteau.
Nu-şi înţelegeau demnitatea prezidenţială astfel. Veneau din medii în care practica
de a plăti huiduitorii de profesie este curentă. Este o mare mândrie pentru un
şef de organizaţie că a pus câţiva turmentaţi să facă gălăgie.
Totul a plecat de la democraţia originală a lui Iliescu. De aici
s-au creat mineriadele locale, de aici au apărut atitudini precum mândria buzoienilor că l-au bătut cu ouă
şi găini pe Ion Raţiu. Ce nelegiuire. Câtă mârlănie orchestrată de slugoii lui Iliescu
de la Buzău.
Nu pot să uit imaginile de la Alba Iulia desfăşurate cu ocazia
Zilei Naţionale a României, în anii 90. O mare de oameni huiduia fără să înţeleagă
de ce discursul lui Corneliu Coposu. Seniorul şi-a citit imperturbabil cuvântul
în timp ce Iliescu şi educatul Roman se hlizeau vinovați. Ce o fi fost în sufletul
lui Corneliu Coposu? Admirabilă atitudine. Este un model de răbdare şi iertare.
Au trecut totuşi mai bine de 25 de ani. Ar fi normal să înţelegem că democraţia
presupune respect, chiar dacă încă politica este apanajul mârlanilor. Dar poate că este mai bine să uită în
tăcere trecutul. Să ieşim din penibil. Avem mecanisme democratice de exprimare.
Să le folosim. E timpul să dispară România lui Huo, a caftangiilor şi istericilor.
*
Textul este scris mai de mult. Diferența între ați apăra dreptul și ați ridica poalele s-a văzut cel mai bine în ultimul timp. Două lumi total diferite. O lume creativă și lucidă, una buimacă și robită. O lume venită pe picioarele ei, alta deportată la Cotroceni de pe roțile obligațiilor. O lume liberă și altruistă, alta motivată de stipendii. O lume a gălăgiei instinctive, o alta a educației verbale. În fapt o lume și o ne-lume.
Paul Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu