Mircea Eliade...la Buzău

     În anul 2011, la Buzău, a avut loc prima ediţie a Simpozionului Naţional „Mircea Eliade – istoric al religiilor”, eveniment cultural şi educaţional găzduit de Palatul Copiilor Buzău. Simpozionul a reunit participarea celor interesaţi de personalitatea fabuloasă a marelui pro­fesor. Efortul participanţilor a fost sin­tetizat, parţial, într-o lucrare, editată cu scopul de a da mărturie despre eveniment şi de a crea o bază de dezvoltare ul­terioară. De fapt, nici simpozionul în sine nu a fost unul de anvergură numerică, ci de relevanţă calitativă.

     Evenimentul a avut un dublu scop. Amintirea popasului avut de Mircea Eliade la Buzău, mai exact la Rîmnicu-Sărat, și comemorarea a 35 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui om de cultură.

Buzăul este un loc potrivit des­fă­şu­rării unui asemenea eveniment, deoa­rece, conform propriilor mărturii, primele amintiri ale marelui cercetător datează de la vârsta de trei ani, când se afla la Râmnicu-Sărat, aşa cum aminteşte în convorbirile cu Claude-Henri Roquet*și aşa cum reiese din Memoriile sale (1907 – 1960) **.

     Ca o recunoaştere a trecerii prin aceste locuri a marelui scriitor, Palatul Copiilor Buzău are în oferta sa educaţională primul cerc de Istoria Re­li­giilor. Palatul Copiilor, instituţie edu­ca­ţională care promovează un învăţământ de tip non formal, abordează prin introducerea acestui cerc în oferta sa curriculară o schimbare totală de „ati­tu­di­ne”. Urmaş al Casei Pionierilor, Palatul Copiilor îşi completează astfel oferta sa educaţională, recunoscând valoarea aca­de­mică a muncii desfășurate de Mircea Elia­de şi deschizându-şi porţile unui spaţiu intercultural în care copiii se pot pregăti pentru a se înţelege pe ei, propriile valori, dar şi pentru a respecta valorile culturale şi religioase ale altora.            Dificultatea tematicii, probabil nu va duce la o solicitare abundentă din partea elevilor, comparativ cu alte cercuri, dar importanţa fenomenului religios pentru cotidianul individual şi colectiv este argumentul suficient pentru desfășurarea acestei activităţi într-o instituţie de învăţământ. De fapt, este singura in­sti­tuţie care are în oferta sa educaţională - Istoria religiilor, un domeniu care doar aparent este îndepărtat de concret. În rea­li­tate se ascunde chiar în inima co­ti­di­anu­lui. Interpretând, cu o oarecare notă de umor, un text din Eliade studiul Istoriei religiilor se poate face cel mai adecvat în învățământul de tip nonformal. Se po­tri­veşte atât tematicii propuse de acest domeniu, cât şi personalităţii lui Mircea Eliade, care, în Romanul adolescentului miop scria că învăţământul oficial l-a făcut să descopere insurgenţa. Contactul copiilor cu acest spaţiu unic, al vieţii de aici şi al vieţii de dincolo, al des­co­pe­ririlor personale, în care realizezi că tăria nu se măsoară în raporturile dintre om şi lume, ci din dintre om şi el însuşi, ca făptură creată de Dumnezeu cu voinţă li­beră.

Având „ghidajul spiritual” al studiilor lăsate de cel ce a fost denumit Einstein al Istoriei religiilor anilor 70, dar şi a altor autori, studiul fenomenologiei religiilor va crea pe lângă „consecinţe” spirituale şi „ atracţia precoce către cărţi, obiecte ale dorinţei, îndelung râvnite”, aşa cum descria Cioran relaţia de fi­de­litate dintre Eliade şi Carte, adăugând, totodată, că „în librării exulta, oficia”, iar cititul era o vrajă, o idolatrie[1]* Poate, la un moment, elevii Cercului de Istoria Religiilor vor descoperi, asemenea ado­les­centului şi tânărului Mircea Eliade, pofta bulimică pentru citit sau chiar vo­lup­tatea scrisului, asemenea ro­man­cie­rului Eliade, de mai târziu. Aşadar, întâlnirea cu acest fascinant dar şi elitist domeniu se poate constitui în descoperiri pline de consecinţe pentru viitorul intelectual al copiilor.

      Istoria religiilor dă şansa re­flexu­lui interogaţiilor şi posibilitatea adaptării existenţei la necesităţile metafizice ale personalităţii umane, răspunzând căută­rilor spirituale pure. Dă un răspuns raportului dintre conștiința umană și religiozitate. Actul religios nu este doar un act social-colectiv, este, în egală măsură, o experienţă individuală, aşa cum spunea Nae Ionescu. Este domeniul care „îngăduie” reflecții personale asupra fenomenului religios, fiind un adjuvant al descoperirii „conștiinței prelogice” şi dezvoltând capacitatea instrumentală. Istoria religiilor descoperă cele mai im­por­tante repere intelectuale, oferind punţi de scăpare din fenomenele spi­ri­tualităţii „subterane”. Este o ştiinţă, aşa cum o denumea Max Muler, care pune început unei relaţii intelectuale complexe, pre­su­pu­nând serioasă cultură, inteligență critică și vioiciune de stil. Este un de­mers, în mod necesar, general și sintetic. O istorie universală centrată pe un obiect – faptele și evoluțiile religioase con­si­derate în dinamica lor - și dotată cu o metodă – comparația. Istoria credinţelor religioase își datorează specificitatea atât obiectului de studiu, cât și modului în care se utilizează celelalte discipline, ca arheologia și etnologia. Este, însă, mai mult de atât, căci începând cu epoca Eliade accentul cade pe religie, nu pe istorie. În lucrările sale religia nu este prezentată doar ca o funcţie socială, nici ca suport al moralei și nici ca o speculație filozofică nedezvoltată, ci ca o atitudine a spiritului. Ea nu este doar reflexul unei amintiri

     Înțelegerea fenomenului religios este necesară azi atât în contextul euro­pean, cât şi în contextul cultural românesc, în vremurile unei aparente erodări a sentimentului şi valorilor re­li­gioase

Modificările structurii morale și economice ale Europei sunt un fapt evident. Europa are o veritabilă fascinație pentru accelerarea ritmului istoriei, în îndreptarea ei spre alte forme de gos­po­dărire socială. Din acest motiv a devenit un magnet pentru oameni care aparțin diferitelor culturi. De aceea are nevoie de o redefinire creștină a tradiției și spe­cificului cultural. România, de asemenea, obosită de promotorii unei subculturi și având încă reflexul unei memorii triste, a unui temperament antidemocratic şi antireligios, care aminteşte de activistul arțăgos până la insolență, frenetic, intran­sigent, care își exhibă per­so­na­litatea și idolii, își desemnează dușmanii, printr-o acțiunea de critică „culturală” se va confrunta cu aceeași provocare a migra­ției. După experimentul searbăd spiritual al anilor de comunism, în care șubrezenia ideologică nu a îngăduit acestei categorii să perceapă gustul provocării şi carac­terul de experienţă a faptului religios, este nevoie de o consistență în ceea ce privește revalorizarea actului și faptului religios.

Fie că suntem conștienți sau nu, că ne dorim sau nu, religia este fundamentul nostru uman, vizibil afirmat sau negat. Societatea modernă, împotriva tuturor contestărilor, păstrează în­ră­dăcinată religia în sensibilitatea umană, demonstrându-i capacitatea de a modela gândirea conceptuală şi etică, fiind rodul unei discipline a spiritului şi a unei prac­tici ascetice ilustrate, iar mistica este o manifestare a religiozităţii experimentale, căci orice lucru privit mistic îşi schimbă valoarea reală, rupând clişeele cauzalităţii ştiinţifice.

     Aşadar, cu convingerea necesităţii şi utilităţii demersului iniţiat, sperăm să împlinim prin desfășurarea acestui tip de act­ivitate culturală, educaţională şi spiri­tua­lă, nevoia de dezvoltare personală şi colectivă, a tuturor celor ce vor dovedi căutări în acest domeniu complex de cercetare.

Aducem mulţumiri tuturor par­ti­cipanţilor la acest demers cultural, spe­rând ca a doua ediţie a acestui simpozion să reunească participări ample ale profesorilor de religie, istorie, limba şi literatura română şi ne bucurăm că prin apariţia acestei lucrări inaugurăm şi proaspăt înfiinţata Editură Palatul Copiilor.

Paul Iulius Negoiță

---

* Mircea Eliade convorbiri cu Claude Henri Rocquet, Încercarea labirintului, (trad. Doina Cornea), Edit. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 16 – 17.

** Florin Ţurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 37. A se vedea relatările sale din Jurnal (1907 – 1960), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 8 -9: Redăm parţial filele de jurnal, candide amintiri din copilărie, importante însă pentru spaţiul buzoian: ”M-am născut în Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu-Sărat şi cele dintâi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se păreau uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un câine, mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama sta de vorbă cu o vecină. Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, aşteptând o mătuşă de la Bucureşti…. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să-l mănânc, atât mi se părea de prodigios, şi-l păstram în mână, privindu-l, proclamându-l, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară grupul nostru a început să se agite, şi am rămas o clipă singur. Din nevăzut, izbugneşte un băieţaş de 5-6 ani, îmi smulge cornul din gură şi dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuţit paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii şi îndrăznelii.

Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomi încărcaţi, mă suiam pe capră şi culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă m-am trezit pe neaşteptate în faţa unui guşter verde-albastru, strălucitor – şi am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică, şi totuşi inima mi se zbătea. Eram covârşit de bucuria de a fi decoperit o asemenea vieţuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumuseţe.

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia noastră, a fratelui meu şi a mea şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci nu mi se îngăduia să intrăm decât în zile mari sau când aveam voie…”

* Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127.