CE DIRECŢIE ARE FRUMUSEŢEA - de la întemeiere la arheologia
textului.
MOTTO:
1.Hegel: veşnicia şi limba germană
Iova :veşnicia şi limba rusă
Aurel Anghel: veşnicia şi textul1.Autodefinirea conceptuală, separarea individului de grup: ” - pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-lăsat un ROMAN visat mai multă vreme. Autor: Gheorghe IOVA
2.Ce direcţie are frumuseţea? Doar datele de identificare, omul cu adresă, găgeneanul mutat la bloc, cetăţeanul stând în locul repartizat, dar nu şi cel stând la locul lui, asta se va vedea ceva mai încolo şi de ce. Notăm pentru cititor o adresă, unde stă unul din fiii TEXTULUI, profesorul, cel care ar putea avea o catedră universitară pentru această temă necesară viitorilor cititori calificaţi şi scriitori după voia fiecăruia. Să înveţe cu cel care scrie la aceeaşi pagină un poem din care citim cu bucuria ca şi pe vremea când îl descoperisem pe Esenin. (Sunt poet am drept palate al câmpiilor hotar)
Aici descoperim strâmtoarea, hotarul ca limita spaţială în care a ajuns să locuiască un mare poet cel care ne spune, o genială banalitate:
„Stau aici unde prieten şi iubită m-au prea destinat/ Într-un loc unde ei să mă uite/ Să ştie ei unde m-au uitat/ Ca un aide-memoire zvârlit într-un colţ” şi „apucatu-s-au şi dumnealui de au scris începătura şi adaosul, mai apoi şi scăderea care vede că au venit în zilele noastre”.
Folosirea limbajului cronicii ne întoarce să ştim că textul în limba română a avut „începătură”,„iar letopiseţul moldovenescu măcară că ieste scris pe scurt, însă arată toate semnile pe rîndu, carile toate le-am tocmit prin poveste, careleş la locurile sale.”
Ce frumos remeber al unei limbi de început care o întrece în frumuseţe pe cea de acum, ieşită in afara textului, limba străzii, limba lungă şi urâtă ale celor mai abjecte zbierături, limba care o vorbesc mai marii neamului, fără prepoziţia pe, care a devenit inutilă în graba de a fi convingători, limba de la parterul blocului 24 din str.Răscoalei (Colentina ,etaj 8) şi de la parterul blocului 40 din Micro 14 Buzău, unde aud până sera târziu cele mai pitoreşti locuţiuni interjecţionale în limba comună romali - română cu optativ inversat.
Aflăm şi data adnotării adresei, dar şi că deja sunt scrise 62 de file Iova.
Conştient de harul şi darul primit, dar şi de misiunea, printre litere, Iova coboară în parcul vecin, ia loc pe o bancă şi spune unui cunoscut o poveste , desface de la brâul sufletului capătul unui fir narativ.
Dăm de o pagină, o aflăm goală, ne înfiorăm, o pagină goală fără un text Iova e o pierdere.
Da, spunem noi care deja suntem ajunşi la pag. 47 unde citim titlul unui capitol: Ferma:
„veneam de pe şantierul hidrocentralei, de la Bicaz, aveam patru ani şi duceam dimineţile vaca la suhat. Gardul de un kilometru, din şipci înalte de doi metri, cu partea de sus adusă, să nu poată fi sărit, îl abordam cu un băţ: e un sunet.” Ce text, domnule Iova, ce forţă a evocării, realitatea tipică a unei copilării, ce pian al copilului de la câmpie, ce orgă,câtă poezie în câteva rânduri…
„Mergi, ţii băţul, el sare din şipcă în şipcă. Când se termină gardul ai ajuns. Vaca ştie singură drumul, o laşi. Despre întoarcere nu ştii mare lucru.” (cineva nota undeva că „Uneori drumul de întoarcere este mai periculos decât cel al plecării. Necunoscutul este incitant în sine. Întoarcerea implică şi o experienţă, ori de ce fel ar fi, care te determină să renunţi la inconştienţa iniţială care te urneşte din loc.” Întoarcerea cocorului, pag. 25)
Întoarcerea aici nu e cu băţul în mână, e cu fermecatul condei care te întoarce în text, acolo unde îţi este destinul,. laşi vaca şi ei condeiul. Acolo unde vei descoperi după o vreme”(cuvântul e bun, e în tradiţia născutei din capul lui Zeus. мысль = gând). Cel care se amestecă între litere măcar asta trebuie să ştie şi când vede cuvintele de peste gardul unui vecin cu o curte uriaşă. Am citit undeva că numai omul prost nu învaţă limba vecinului. Mai notez un tulburător vers „Am fost zămislit în actul dezvirginării” aşadar, multiplu rătăcit. Dar repet şi titlul comentariului. Ce direcţie? Versuri ca acesta sau firul narativ, povestea vieţii, a unui destin, a uni copil cu toate bolile pe el în copilărie care ajunge stăpânul textului. Asta da direcţie şi mai ales finalitate a direcţiei, a mişcării noastre prin lume. Ne întorcem la copilăria lui Iova. Nu înainte de a ne opri la Sade: Macii bătrâneţii are doi naratori: Sade însuşi, aflat la Charenton (ultimul ospiciu în care a fost închis înainte de a muri) şi contabilul ospiciului, singurul personaj inventat de autori. Cea mai mare dorinţă a Divinului Marchiz a fost aceea de a scrie, dar era supravegheat permanent, camera îi era scotocită, când se plimba în grădină, sau discuta cu doctorii, iar manuscrisele confiscate. Nu era vinovat de ceva anume, cei care l-au încarcerat ştiau că „nu a făcut nimic şi nu a fost judecat. Crima lui e numai din cerneală şi hârtie.” Monday, January 15, 2007, Sade la ospiciu, toate locurile în care a fost închis [în total a fost încarcerat 28 de ani şi 7 luni, în 9 locuri diferite].
Aducerea acestui text e necesară pentru a înţelege ce caută (între viaţă şi semnificaţie :-0-1-viaţa, care ameninţă cu lipsa de semnificaţie. Apoi o definiţie tip Iova: „semnificaţia e viaţa care mănâncă viaţa”. „Cine a încercat să mănânce viaţa a greşit direcţia frumuseţii. Viaţa scriitorului e textul. Textul este ingurgitabil, comestibil doar pentru cititori aleşi şi otrăvitor pentru cei care consideră cuvântul doar mijloc de comunicare în afaceri, în organizarea plecării la furat la, f., in diplomaţii de c. sau în altceva şi mai amestecat.”
Noi trăim viaţa cea obişnuită sărind din pensie în pensie ca un autor ialomiţean din piatră în piatră (G.D.), iar cealaltă viaţă, cea literară, citind, scriind şi sărind în curtea confraţilor de breaslă citind cu bucurie revista Helis, ca pe un dar mensual, din lună în lună.(excelent numărul din martie 2014, de la care a pornit şi ideea scrierii acestui eseu ca să pot sări din obişnuinţă fără să mă rănesc la vreo vorbă..
Autorul alunecă aproape imperceptibil în marile dureri, problema estului, a vestului, napoleon, hitler, europa, rusia, cozîrev, gorbaciov, România –Polonia la anul 1919, cel mai asuprite ţări azi şi conchide cu un tilu în majuscule: AM CE SCRIE
Şi eu. Azi când scriu Putin taie gazul spre Europa şi îl dă pentru 30 de ani pe sub Zidul Chinezesc. O ştire care va schimba multe în viaţa Euroasiei, pe mine m-a trecut un curent textual prin tot ce ştiu despre ţara mea şi Imperiul Rus în lupta pentru refacere şi lăţire. Am auzit cu uimire la postul RUSIA 24 o convorbire între doi diplomaţi ruşi:”а Румынию и Болгарию, блядь, заберём сразу». România şi Bulgaria le luăm, (cuvânt din zona intraductibilă) imediat. Iată o direcţie a frumuseţii textului care mi-a dat fiori.
Culmea e că şi eu, domule Iova, plec din literatură, combustie internă tradiţională (beţe de floarea-soarelui şi ogrinji) şi intru in text. Ce întâmplare! Doi oameni necunoscuţi ieri se iau în seamă azi în asemenea măsură încât liniştea necunoaşterii este spulberată de prea marea dorinţă a aflării unui adevăr: Ce e domnule cu textul lui Iova şi cu logoreea transcrisă de acest Aurel Anghel?
Voi separa povestea, viaţa naratorului de textele lui pentru a o putea şi citi şi scrie. e o biografie incitantă prin ruperea permanentă a firului, ca un jerseu cu noduri multe pe dos, dar ce noduri, ce legături care nu vor permite ruperea textului în coate. Ca intr-un scenariu de film autorul notează:
„Conceput la Curte/Fermă. Născut în casa bunicului, mecanicul Cristea Petre Iova. Tatăl dispare din locuinţă. Din Fermă, din sat înainte de a mă naşte. Mama gravidă cu mine, îl întâlneşte pe stradă, in Buzău, cu alta. Zice: „l-am lăsat” aceste date biografice ar fi de cea mai obişnuită banalitate dacă nu ar fi urmate de cel care ştie forţa textului întrerupt. (Firul povestii se frânge, cititorul de fapte aşteaptă şi plânge… A.A.), alt cititor remarcă fractura, o părăseşte , ce urmează e de luat în seamă şi nu o poveste care aflăm cum a ajuns pe lumea, pe pământul,în satul ,la ferma, in judeţul… gheorghe iova din Găgeni.
Acta non verba, acta, acţiunea se transformă in mărturisirea bucuriei de a vedea lumea în mişcarea ei continuă: „Îmi place să văd lumea de oameni alergând după soare ca un munte de resturi de civilizaţii”. Autorul pleacă şi el din biografie direct în lumea textului .Consideraţii logice şi valabile despre Europa. Pământul care se termină., religia sfârşitului trăit din capul llocului, creştinismul, dar şi a lui Spengler gafând-întru exactitate, că nemţii-zice amurgul-al cui?- e!, al occidentului: Amurgul Occidentului.”
De aici, din contemporaneitate, prin virtuţile scrierii de acest tip, textual, autorul sare în antichitate, şi afirmă de unde veneau caii „care i-au făcut pe greci, pe romani.”
(Caii produşi de Europa, Panonia: crescătoria de cai a Imperiului Roman.)
Numai o literatură de acest fel poate concentra într-o pagină o problematică pe care o poţi zemui pe sute de pagini.
În acest fel cititorul se concentrează, gândeşte, se instruieşte, e de acord sau nu, se convinge sau nu, dar o face aproape instantaneu. Acesta este unul din foloasele textului. Să şocheze, ca să lumineze. Noua geopolitică a Europei este tradusă intr-o întrebare scrisă ca o rostire silabică: „Să facem o geo-ce?” A animalelor care l-au adus pe om în Europa, pe culmile civilizaţiei?
Intersectarea poveştii, a frumoasei poveşti (Scrisă frumos, orice poveste e urâtă scrisă urât, sau trasă de păr ca să meargă la tipar).Eu migălesc la textul PÂRNOD.
Scrierea despre venirea pe lume e monografică. Aşezare, denumire, distanţe, intersectări, Năianca, dealul Istriţa, atestarea aşezării din analele academiei, denumiri de moţii de boieri, de doctori, de învăţători, imensa curte de piatră, a lui Mareş semn al durabilităţii, îmbogăţirea unui învăţător cu furăciuni din război, tractoarele Lanz, (cele care trasau semne perfecte pe drum cu colţii lor de fier. Realitate comună la câmpie. Pe noi ne alerga cu Lanzul Titi a lui Zamfirache, auzeam înjurăturile, îl fentam şi apoi număram găurile perfecte lăsate de tractor), uzina electrică din conac, sunt semne ale unei treceri a satului românesc printr-o etapă a înavuţirii, urmată de cealaltă a egalizării şi sărăcirii…Toate acestea sunt amintiri ce îl leagă pe scriitor de cel mai expresiv personaj din copilărie, bunicul, ca şi pe mine de Moş Lalea, veterinarul amator care m-a învăţat cum să extrag cuvântul miel din cuvântul oaie gata să moară. Venise mielul cu spatele înainte ca un cuvânt scris invers, lupă in loc de ce aud acum strigat, măi lupă, normal din zori până în seară. în cartierul meu de culoare aşezat între Crâng şi renumita aşezare ţigănească a Buzăului..
În carte stă scris ca pe un monument funerar. Un epitaf ca un nume, un nume ca un epitaf, un rând dintr-un text ce va dăinui dincolo de tăria unei pietre din cimitir. Un autor din Zodia Helisului a scris o carte în zona textului, memorabilă prin metafora pietrei chiar în titlu, Sărind din piatră în piatră.
Bunicul era expertul, mecanicul, omul de încredere, protectorul unei guvernante, o englezoaică bătrână pe care o apără riscându-şi viaţa. Eu îl voi scrie cu majuscule:
PETRE CRISTEA IOVA/CRISTEA LU’ IOVA, (AUREL ANGHEL, ĂLA fă a lu PÂRNOD, CARE SCRIE CĂRŢI), peste câţiva ani în lumea literelor şi a cărţilor, Gheorghe Iova, expertul textului unei zone întinse. Începând din anii 70 şi până astăzi în ce direcţie şi cât timp…
Am descoperit textul cu învăţătorul Traian, fostul meu coleg de clasă, care l-a înălţat pe Iova şi prin el pe sine în eternitate printr-un text din De câţi oameni este nevoie pentru sfârşitul lumii”.
Aurel Anghel, Buzău (după o convorbire telefonică cu autorul unei Proze din colecţia 80, in perioada grevei telefonice din familia mea. Iova: „Statul ar trebui să dea celor care citesc şi mai şi scriu gratuitate la telefon sau bani ca să nu mai facă grevă.”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu