- Ce faci, bunicuță? Hei, ce să fac, mă pregătesc, și eu, câte-oleacă, să plec!
- Unde? Întrebai eu, ca luat prin surprindere.
- La Domnul! Unde-altundeva? Trebuie să mor și eu odată și-odată!
- Hai bunică, lasă asta! Hai să vorbim despre altceva!
- De ce puiu’ lu’ bunica? Toți murim! Uite, mi-am pus acolo – arătând spre dulapul din camera ei – tot ce trebuie! La câtă treabă este pe-aici, numai de mine n-or avea timp când o să mor!
Am lăsat-o să vorbească încă puțin, fără să mai zgândăr discuția. După câteva minute, vorba s-a schimbat în chip firesc spre altă direcție.
Îi priveam cu uimire detașarea și nu încetam să mă întreb de unde-i venea puterea de a vorbi atât de natural despre moarte. Mulți ar găsi răspunsuri plecând de la ceea ce cred ei despre viață și credință. Eu am găsit răspunsul cu timpul, cunoscându-i anii, văzându-i privirea, ascultându-i glasul, simțindu-i împăcarea cu viața în Dumnezeu, trăindu-i mângâierile pe care mi le dăruia întregi, așa cum le dăruia tuturor nepoților, privind-o iubind oamenii cu simplitate și constatând cum, cu anii, coperțile Bibliei de la căpătâiul ei se toceau puțin câte puțin. Sunt subțiri foile Bibliei, însă în paginile din Biblia ei abia mai țineau. Deveniseră străvezii, ca multe din cărțile liturgice din bisericile vechi. Ca și cum lumina transparenței dumnezeiești își făcuse loc puțin câte puțin, dinspre Cuvântul dătător de Viață, către ochii care urmăreau cu bucurie fiecare cuvânt sfânt.
Am cunoscut viața în grabă, trăindu-i cu intensitate fiecare clipă. Ca și cum niciodată nu era suficient de mult timp pentru proiectele care-mi traversau mintea. Era prezentă o neliniște greu de definit în căutările mele, o stare de încordare vecină cu frica de nu a pierde pentru totdeauna esențialul din lucruri. În vacanțe nu avem timp pentru altceva decât pentru a cunoaște. A cunoaște cât mai mult, ca atunci când, copil, îmi făcusem o bibliotecă (numai a mea, singur) plecând de la zero. În afara drumețiilor, nimic nu era important în afara cunoașterii. Nici măcar fetele, care erau mereu pe plan secund!!! :) Bunica o vedea și, cunoscându-mă mai bine decât ceilalți, îmi tempera încordarea, dirijându-mă cu înțelepciune spre firescul vieții. Cred că a fost pedagogul cel mai înțelept pe care l-am cunoscut. Știa să-mi spună de ce am nevoie să mă împac cu toate cele ale vieții și știa să-mi modeleze interioritatea cu o delicatețe care s-a prins de cutele cele mai intime ale sufletului meu. O partea din ea o port cu mine. O parte din intensitatea aceea caldă, care aș vrea cu adevărat să-mi aparțină mie și numai mie! O am de la ea, într-un fel, prin învecinare, știind că a mea nu va fi niciodată aidoma celei pe care ea o purta în inimă.
Bunica a fost unul din minunatele daruri pe care Dumnezeu mi le-a pus în inimă. De fapt, eu cred că autenticele daruri își fac loc în inima fiecăruia în spații care nu pot fi atinse. Aceste daruri rămân acolo până la sfârșit, pentru a le duce, apoi, cu noi în veșnicia prezenței lui Dumnezeu. Până într-acolo încât centrează în ele, ca un magnet, tot binele pe care Domnul l-a pus în lume.
Cuvintele ei erau bucuria însăşi. Nu puteai simţi altceva decât o imensă stare de pace şi optimism auzindu-le. Acest tablou nu este doar o prezenţă continuă în mintea mea, ci şi certitudine de a fi putut trăi în preajma unui om care a ştiut să iubească pe toţi până la capăt. De aceea cred că faţă de omul purtat de o astfel de iubire, Dumnezeu are o judecată care depăşeşte cu mult înţelegerea noastră!
Lausanne,
19.05.2017
Nacu Laurentiu Chiriluta Tiberiu Maria Nacu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu