Existența celuilalt este fundamentul oricărei relații. Ca atare, dinspre conștiința aceste existențe, dialogul nu mai este doar o necesitate de ordin etic și social, ci și o chemare interioară care indică celui care dialoghează că în profunzimile celuilalt sunt prezente, ca absolute, particularități specifice ființei umane, pe care fiecare le recunoaște în sine și în alții. Centralitatea setei de cunoaștere este însă, înainte de toate, de ordinul unei existențialități spirituale. Ființa vie, care se întreabă, care are o experiență personală structurată de tradiția căreia-i aparține, care se raportează mereu la un Absolut fără să aibă o conștiință clară a ceea ce presupune acest Absolut, această ființă este centrată spiritual.
În acest punct, creștinismul vine cu propriile sale valorizări care țin cont de specificitatea inerent spirituală a ființei umane. Omul viu, înzestrat cu judecată și inteligență se confruntă, indiferent de cadrul cultural căruia îi aparține, cu originile sale spirituale care, în realitate, constituie fundamente dinspre care el se orientează în relația cu ceilalți. Aceste origini pot fi negate sau afirmate, li se poate pune la îndoială conținutul sau pot fi acceptate necritic. Important nu este însă, gradul lui de atașament tradițional la aceste origini, care oricum se regăsesc în el configurate cultural, ci tipologia sa de raportare interioară și recuperare personală, exprimată în exterior.
Nivele stratificate ale conținutului lor se regăsesc în formele sale de expresie. Însă, ceea ce numim fenomen de ordin religios în spațiul interior al unei persoane atașată la o tradiție este, în realitate, o raportare existențial spirituală la un Absolut care nu poate fi nici cuprins, nici definit și pe care persoana îl resimte ca atare. Această raportare se reflectează impecabil în relația dialogică cu celălalt, pentru că ea este trăită și experiată ca întâlnire spirituală în cadrul căreia partenerul de dialog este pus în fața unei realități cu care, poate, a refuzat să se confrunte în chip personal.
Dialogul dintre Iisus și samarineană ilustrează paradigmatic această perspectivă pentru că evidențiază distanța dintre cei cei doi și, în egală măsură, faptul că, dinspre conținutul ei, această distanță se exprimă, cel puțin la unul dintre partenerii dialogului, prin neclarități care devin confruntări. Trebuie reținut însă, că această confruntare, mediată tradițional, se manifestă întotdeauna într-un acum de ordin spiritual, în timpul prezent al unei istorii care se construiește. Dacă distanța dialogală este indicată mai întâi în atitudinea interioară exprimată în sintagme, ea devine problematică atunci când certitudinile țin loc de interogări. Adeseori, nu este vorba despre convingeri concrete, ci despre o formă de atitudine care transformă un reper tradițional într-o stare învecinată cu certitudinea, fără ca aceasta să fie neapărat certitudine. „Cum!, tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...? ” (In. 4:9), adică poate veni altul, dinspre o altă tradiție religioasă, să mă interogheze în legătură cu elementele tradiției mele ca și cum acestea chiar l-ar interesa? Sau, „nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov!” (In. 4:12), adică ce componentă intelectuală sau spirituală legitimează în absolut pe cineva pentru ca acesta să propună cuiva un discurs de ordin existențial plin de autoritate.
Într-un fel, relația dialogică dintre două identități, configurate de apartenența la tradiții spirituale diferite, este o metamorfozare a confruntării sub forma reciprocității, care cheamă pe fiecare la o concretă conversație cu sine. În dialog, „acum” se transformă într-un fel de confesiune a convingerilor dublate de interogări dinspre care fiecare se vede așa cum este și nu cum crede că este. Această reconsiderare a conștiinței a ceea ce persoana află că este în constituția ei interioară se asociază conștiinței apartenenței la o tradiție care se regăsește într-un fel sau altul în considerațiile personale ale celui care dialoghează. În această perspectivă, cel care dialoghează devine conștient că trebuie să știe care sunt invarianții din convingerile sale, indiferent de formulele lor exterioare tributare unui spațiu cultural și lingvistic. De exemplu, Hristos îi indică samaritenei un amănunt esențial care în spațiul istoriei va fi configurat specificitatea inconfundabilă a creștinismului, invariantul său concret, și anume că orientarea corectă a omului religios are loc, în configurație creștină, numai prin acceptarea spirituală și nu locativă a centralității Adevărului în existența umană, adică devoțiunea față de Dumnezeu, „în duh și în Adevăr” (In. 4 :23) și nu în raport cu un loc sau o prezumție ideologică neverificată. Deci, nu locul și nu opinia, ci „pretutindenitatea” Adevărului indică universalitatea creștinismului.
Conștiința că revelarea directă a Adevărului are loc acum în profunzimile interiorității umane, fără aluzii sau artificii raționale – Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine (In. 4 :26) – prilejuiește conștiința imediatității nevoii de întâlnire a celuilalt în chiar centralitatea existențială a spiritualității de la care acesta se reclamă. Centrarea pe trăirea spirituală a unui Adevăr în relația dialogică se traduce, practic, cel puțin pentru experiența creștină, dinspre relația de acum întreținută cu ideea de Adevăr, Care experiat ca atare, devine imediat imagine a prezenței Sensului în viața cuiva.
De altfel, indiferent de cadrul cultural înăuntrul căruia a fost educată fiecare identitate, relația cu celălalt are loc, înainte de toate, în raport cu acest imbold interior. Or, chemarea se constituie ea însăși într-o structură de ordin personal în spațiul căreia se configurează reala identitate care, principial, se regăsește de manieră plenară și în celălalt. Pentru că celălalt, înainte de a reprezenta o alteritate pentru cel care dialoghează este, înainte de toate, o identitate în care se regăsește dacă face efortul să înlăture toate straturile culturale care au format-o. În dialog se întâlnesc astfel două identități, alterități una față de alta, identități care, înainte de a fi modelate cultural, sunt identități care înaintează natural spre relaționare pentru că fiecare este centrată într-o trăire existențială de ordin spiritual. Înainte de a fi atașată unei culturi religioase, structura personală a unei ființe care se caută și-l caută pe celălalt în Dumnezeu, rămâne punctul de referință în configurația pe care o presupune dialogul.
De aceea, a voi să-l aduci pe celălalt spre tine și spre convingerile tale, fără a ține cont că el este, deja, stratificat cultural în interior dinspre o formă de spiritualitate, convins de alte structuri care, pentru el, sunt adevăruri, uitând că, în fapt, îți este identic în profunzimile umanității sale, acolo unde cultura spirituală care v-a format există sub formă de convingere, este o eroare de calcul misionar.
Convingerea legată de Adevărul pe care-l propui va naște întrebări și curiozități într-o conștiință aflată în căutare, dacă-i vei explica, fără dorința de a convinge, cum tu, împărtășind cu el o structură interioară capabilă să asimileze date și să construiască, principial, o identitate care funcționează după parametri identici, ai făcut drumul spre acest Adevăr. Făcându-i inteligibil conținutul convingerilor tale, vei reuși, cel puțin, să evidențiezi o realitate care-ți este personală. De altfel, în măsura în care Adevărul în care crezi va fi configurat de manieră conștientă structura identității pe care o afișezi, atunci va fi posibil ca dialogul pe care îl porți cu celălalt să-i provoace interesul față de Adevărul despre care vorbești.
Nicușor NACU
Fragment tradus din N. NACU, „Spiritual Encounter, Identity, Alterity and Boundaries in the Inner Space of the Dialogic Relation. From the Cultural Impasse to the Quest for Meaning” (International Conference. Inter-religious and Inter-cultural Dialogue in a Pluralistic World. Philosophical and Theological Perspectives, June, 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu