Dorind, într-o zi, să meargă de la Ierusalim spre Galileea,
Domnul Iisus trebuia să treacă prin Samaria, pe drumul deschis de frumoasa vale
dintre munţii Ebal şi Garizim. La oarecare distanţă de acest drum se afla
cetatea Sihar. În vârful muntelui Garizim se înalţă templul pe care samarinenii
îl zidiseră ca o „alternativă“ a celui din Ierusalim. Samaria îşi pierduse puritatea
credinţei. Sincretismul idolatru eroda păstrarea fidelă a iudaismului. Samaria
era tot mai păgână... iar Iisus trebuia să treacă în acea zi prin Samaria. Nu a
ocolit regiunea, ci a înfruntat atât provocările drumului cât și ale timpului
istoric.
Pământ al Domnului,
Samaria avea și ea rostul și bucuriile ei. Scăpat de arşiţa deşertului,
călătorul găsea în acest punct geografic o clipă de popas şi de refacere, simțind
răcoarea verde a oazelor. Lângă drum, la poala muntelui, a fost săpată fântâna
din vremuri patriarhale fântâna pe care Iacov a lăsat-o moștenire fiului său
Iosif şi care, timp de aproape 2000 de ani, potolise cu apa ei răcoritoare
setea drumeţilor osteniţi de cale. Iisus a făcut lângă această fântână popas,
ca să se odihnească, până ce se vor întoarce ucenicii cu hrană de la Sihar.
Odihnindu-şi
trupul, Iisus simţea cum se apropie de El un suflet ostenit de drumurile
păcatului şi S-a hotărât să-l aştepte, ca să-l odihnească cu iubirea Sa. Acel
suflet, aşteptat şi dorit de sufletul Său, apăru dinspre Sihar. Era o femeie
samarineancă, cu un vas de lut pe umăr, care venea să ia apă de la fântâna din
care Iisus îşi făcuse acum amvon de predicare.. Cu siguranță, setea ei era
chinuitoare, dar de ar fi fost numai setea trupului… Venea la fântână nu numai
cu un vas gol, ci şi cu o inimă goală. A avut astfel fericirea să se întoarcă
la căminul ei cu inima plină de „darul lui Dumnezeu“ şi de „apa cea vie“, căci
Mântuitorul, în generozitatea Lui, i-a alinat setea. A așteptat acolo cu
răbdare, așa cum îi era obiceiul, rezemat de ghizdurile fântânii și i-a
descoperit acestei femei necredincioase şi întregii Samarii păgâne taina mântuirii
viitoare. Simbolismul întâlnirii deschide poarta universalității credinței
Mântuitorului.
Trecerea prin
Samaria deschidea unei lumi blamate, ce se confrunta cu probleme vădite de
imoralitate, un izvor la fel de prețios ca cel al lui Iacob - izvorul nesecat
al vieții spirituale, care curge din veşnicie şi se revarsă din nou către
veşnicie. Călătoria Domnului prin Samaria, ca de altfel toate drumurile Sale, a
fost rânduită de Providenţă. Ostenind pe potecile lumii, în căutarea oii celei
pierdute, Iisus ducea cu el adevărul credinței și-l împărtășea celor însetați.
Printre ei s-a regăsit și această modestă femeie, care, pentru setea ascunsă a
căutărilor sale, a primit răsplătire bogată.
Dialogul dintre
Învățător și acest chip străin începe prin manifestarea unei dorințe firești:
„Dă-mi să beau“.
Dar lumea avea
filtrele ei și atunci. Cererea nu a putut pe loc primi răspuns. Intre cerere și
răspuns a apărut nedumerirea și în spatele ei… realitatea unei rupturi între
frați… iar diferențele religioase păreau a fi obstacolul cel mai greu...
De aceea, deși
era arșiță și praf, iar suferința trecătorului putea fi acută, uimirea a
dominat de la început întâlnirea, iar femeia a zis: „Tu eşti iudeu, iar eu
samarineancă, şi noi n-avem nici un amestec“.
Fără îndoială,
Iisus aștepta acest răspuns. Privind în contextul celor relatate era firesc.
Dar era totuși un început de dialog, prin care apa cea rece din adânc, a
devenit apa cea vie din suflet. Acest început de comunicare a pornit, însă de
la cele materiale. Interlocutoarea și-a rostit firescul gând pentru ea, un gând
sec, dar justificat istoric – așa cum am relatat anterior – și nu părea dispusă
spre aplecări lăuntrice. La fântână venise să ia apă, nimic mai mult. Chiar
dacă sufletul ei avea aridități ce se cereau udate…
Însă dialogul
continuă în altă octavă, căci Mântuitorul și-l dorea altfel: „dacă ai fi ştiut
darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: dă-Mi să beau!, tu a-i fi
cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apa cea vie“.
Păstrând octava
sa femeia răspunse: „fântâna este adâncă, ... n-ai ciutură, ... de unde dar
poţi avea apa cea vie pe care vrei să mi-o dăruieşti?“...
Iisus a
liniștit-o și i-a zis: „Tot cel ce va bea din apa aceasta a fântânii, iarăşi va
înseta, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, acela nu va mai înseta
în veac, că apa pe care i-o voi da se va preface într-însul în izvor de apă
care curge spre viaţa veşnică“.
Femeia părea, pe
bună-dreptate că n-a înţeles. Nu era la templu, era la fântână. Nu venise să
îngenunche, ci să strunească ciutura. Ea se gândea la grija ce-o avea în
fiecare zi: apa. Mare grijă atunci și multă vreme după… Dacă ar fi putut să
scape de așa robie zilnică… De aceea, zise: „Doamne, dă-mi apa aceasta, ca să
nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot apă“.
S-a adaptat
rapid femeia. Se și vedea mai puțin ostenită, poate. Cine nu ar fi vrut un așa
ajutor? Credeți că la înmulțirea pâinilor nu au fost gânduri de comoditate și
dorințe de îndestulare fără jertfă și îndulcire a traiului fără chin? Dar ce
noi astăzi gândim diferit? Am evoluat moral? Deloc! Uneori este chiar mai grav.
Ne vindem libertatea pentru un strop de comoditate promisă. “Delegăm” orice
drept, numai să se nu ne jertfim, să nu depunem efort, să ne vină totul cât mai
ușor, ignorând faptul că inclusive darurile materiale primite sunt rezultatul
eforturilor proprii. Lumea aceasta nu este a gratuităților și ofertelor, ci a
implicării și străduinței.
Femeia a gândit
la fel, a luat doar înțelesul fizic al lucrurilor, pe cel favorabil unei vieți
mai ușoare. Iisus, însă, nu a consimțit. El venise în lume să le amintească
oamenilor că nu sunt doar trupuri. A venit să reînvigoreze simțul unor mari
datorii şi răspunderi... Iar acum, prin glasul acestei femei, i se cerea sa-l
scutească pe om de orice efort. Orbită de cele de jos, de cele pământești, avea
ochii grei și nu-i putea ridica spre Cer. Erau mai grei decât ciutura. De
aceea, părea că deși rămăseseră frați de limbă, nu se pricepeau unul pe
celălalt. Iisus voia să-i vindece setea spirituală, iar ea tot cu ochii în
lutul de pe fundul puțului stătea…
Încercările lui
Iisus de a îndrepta gândurile femeii samarinence spre problemele vieţii
spirituale se loviseră de lipsa ei de permeabilitate spre cele adânci cu
adevărat. Femeia samarineancă avea, aşadar, nevoie de o ciutură avântată adânc
în sufletul ei chinuit de lipsa apei vii, îi era necesară o trezire profundă.
De aceea, Mântuitorul îi aminteşte despre valurile vieții ei, pe care, cu mai
multă sau mai puțină demnitate le-a înfruntat în călătoria vieții: „ai avut
cinci bărbaţi, zise Iisus, şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat“. Atunci,
ca stropită de o undă răcoroasă, Samarineanca realizează că are o întâlnire
aparte. Setea sa veche o arde… și a înțeles că acum era momentul ei de adevăr.
Simțea că aflase Persoana potrivită! Nu oricine îi putea spune ceea ce doar
sufletul ei plimbat printre atâtea stânci, necazuri, poate și ispite știa…
De aceea
întrebă: „unde se cade să ne închinăm, în acest munte, Garizim, sau la
Ierusalim?“
Şi pe când Iisus
o lămurea că Dumnezeu, Care este duh, caută închinători care să I se închine
„cu duhul şi adevărul“, din străfundurile conștiinței ei țâșni vie şi
categorică mărturisirea: „știu, zise ea, că va veni Mesia şi Acela ne va spune
toate“... „Eu sunt, zise Domnul, Eu sunt, Cel ce grăiesc cu tine“ (Ioan 4,
3-26).
Momentul a fost
hotărâtor! Acum, în sufletul femeii, se făcuse lumină. Lăsându-și vasul cu apă,
uitând de sete, a fugit în cetate să vestească samarinenilor despre divina ei
întâlnire. Duhul a învins condiționările fiziologice ale trupului. Cananeanaca
a uitat de setea trupului. Indiferent cât de adânc afunda ciutura, viața ei tot
aridă era. Acum lucrurile s-au schimbat. Întîlnirea și dialogul i-a reașezat
prioritățile vieții. Efectul!? A fost convertită la credinţă şi a devenit, de
îndată, misionară printre ai ei. Iar Domnul Hristos, cum mărturiseşte
Evanghelia, a rămas în Sihar două zile, ca să culeagă suflete pentru Împărăţia
lui Dumnezeu... Ciutura s-a transformat în izvor. Deșertul a devenit oază. Sufletele
au înverzit în praful arid al trupurilor din Sihar.
Mântuitorul nu a
purtat acel dialog doar pentru atunci. La convorbire, lângă ghizdurile vieții,
este așteptat mereu omul, el, omul pentru care s-a jertfit din iubire Domnul.
Însă, omul, cel prins în vârtejurile vieţii, uită visurile, uită idealurile,
uită cerul şi, biciuit de patimi, de griji „contingente“ şi de nevoi „stringente“,
se lasă mânat de soartă, alunecând pe povârnișul atâtor zădărnicii care îl
strivesc şi-i sluţesc viaţa în ce are ea mai spornic şi mai trainic, în spirit.
De fapt, de multe ori omul uită să mai dialoghez. Poartă un infinit monolog
lipsit de consistență. Spusele celuilalt sunt doar zgomotul de fundal în
care-și așează propriile vorbe, pentru a zvârli cu ele fără rațiune; aceasta în
situații fericite, în celelalte… pretinsul dialog interuman este doar un zgomot
plin de interjecții și abjecții, care sună precum mișcarea unei cete de
hăitași. Ne mai practicând dialogul real omul se înstrăinează de ceilalți și de
el. Pe drumurile vieţii își ostenește sufletul fără glorie şi fără câștig
personal real... Uneori această rătăcire se termină cu folos dacă în cele din
urmă are loc întâlnirea de la fântâna biblică. Aici este așteptat și alinat
după rătăciri, dezamăgiri, risipiri… ca să soarbă din apa cea vie.
Sufletul nostru
simte nevoia mângâierii şi alinării care să-l ajute să fie una cu veșnicia din
care face parte. Neliniștea îl cuprinde adesea şi el tânjeşte spre Dumnezeu pe
alte drumuri. Indiferent cât de adânc și-ar ascunde pânza freatică a sufletului
său, omul poate găsi sensul integral al vieții sale în el. Dumnezeu, cu mâna-I
a pus acolo, în inimă, scânteia Lui, așa cum așază apa în fântâni, după ce
suflă în norii cerului.
După întâlnirea cu Domnul, profund a gândit
femeia din Samaria. A ridicat ochii din pământ. A înțeles că, indiferent de
stare și statut, de eticheta publică sau context Dumnezeu ne are în pază și ne
ține în vrere. Iar dacă ea a înțeles și a mărturisit, trebuie să facem și noi
la fel, că de aceea sorbim din textul evanghelic.
Peste toate,
Iisus, stând de vorbă cu o femeie necredincioasă şi de alt neam, la fântâna lui
Iacob, a arătat lipsa de temei în fața lui Dumnezeu a separatismul confesional
şi naționalismul şovin, a mândriilor finaciare și privilegiilor sociale, etc.
În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, Mântuitorul statornicind principiul
iubirii universale. Prețuia, desigur, rânduielile religioase şi morale hotărâte
de bătrânii poporului iudeu, abilitățile personale ale făuritorilor de bunuri,
identitatea fiecăruia, dar a dorit să zidească în conștiința omenirii o unitate
de credință şi de viață şi să creeze astfel o definitivă şi permanentă armonie
spirituală, ca să nu mai fie, cum se exprimă marele Apostol Pavel, „ nici
iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, ci toţi să fie una în Iisus Hristos“
(Galateni 3, 28).
Cei care iși satură setea din aceeași apă nu
pot fi victimile urei, dezbinării, izolării, autosuficienței, cinismului, aroganței,
egoismului… deoarece Mântuitorul Iisus Hristos a dat sens unei lumi însetate şi
a pus iubirea la baza oricărei relaţii sociale. A întemeiat „închinarea în duh
şi adevăr“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu