 |
| Prezentarea cărții Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Parohia Gherăseni, 2002 |
Am văzut tot felul de monumente funerare. Nici unul nu era în formă de carte. În nici un cavou nu am văzut cărți. Am fost în multe biblioteci. Nici măcar una nu avea o criptă în care să se odihnească cei care au iubit cel mai mult cartea. Dar, oare, a fost cineva care să iubească mai mult cărțile decât Alexandru Oproescu? Cu siguranță au fost și sunt mulți care iubesc cu patimă cartea, dar ca domnul Alexandru Oproescu...nimeni. Cartea i-a fost casă, masă, soție, copiii...tot. De ce nu i-ar fi și mormânt!?
Chiar dacă trebuie să apelez la forța gândirii simbolice, nu-mi pot imagina că locul spre care pleacă fostul director al Bibliotecii Județene este un mormânt, ci o carte a veșniciei. În carte o să-l închidem, urmând ca cei ce-l iubesc și l-au cunoscut cel mai bine să scrie cronici nemuritoare pe coperte. Sunt sigur că are cine...
În urma cu câteva zile, domnul Nistor Tănăsescu, animator al Caietelor de la Țintești, mi-a trimis un mesaj prin care își exprima dorința să vorbim pentru că voia să mă roage ceva. Nu știam ce, dar doream ca orice mi-ar cere să pot fi de folos. O asemenea persoană, cu atâta candoare, merită răspunsuri pozitive. Și m-a rugat...Da, m-a rugat să trec pe la Domnul Oproescu, de ziua domniei sale. Cum starea profesorului Oproescu nu era foarte bună m-a mai rugat, cu oarecare scădere de ton, să merg civil, să nu-l ducem cu gândul în altă parte...
Am mers. Nu exista cerere mai curată. Am urmat rugămintea cu o mare bucurie. Era un om în suferință, dar în același timp un sărbătorit. M-am gândit la un dar. Ce putea să-l bucure mai mult? Evident, o carte, o noutate editorială, o carte proprie. Am luat ultima carte, Fascinația rostirii, și am plecat spre doamna Georgescu, sora care-i purta de grijă. Am ajuns cu strângere de inimă. Nu știam în ce stare îl voi găsi. Am bătut timid la ușă. Parcă ușa a amplificat sunetul și venerabila doamna mi-a deschis cu o vioiciune care sfida treapta octogenară pe care stă. M-a invitat, cu bucurie, să intru. M-a condus direct în modesta cameră unde-și trăia suferința, cu luciditate, Alexandru Oproescu. A fost cea mai caldă întâlnire din câte am avut. A primit darul. L-a dezmierdat. L-a deschis. Cu eleganță a exclamat: Ce carte! Simțea nevoia să mă mai încurajeze încă o dată. Da, a făcut-o de multe ori. Dar, timpul încurcat și lipsa de încredere în calitățile scriitoricești despre care dânsul făcea vorbire, m-au făcut să nu fiu prea râvnitor în ale scrisului. Evident, acolo, între câteva cărți ce-i stătea la căpătâi ca tratament pentru toate, am purtat un dialog sensibil și am depănat câteva amintiri. Am rememorat colaborarea pe plan livresc, eu în calitate de editor, iar domnia sa în calitate de autor. Nu a fost o colaborare facilă. Când i-am amintit cât de rigid m-a tratat, a zâmbit cu subânțeles, în barba-i ne rasă. M-au bucurat enorm amintirile clare despre un moment frumos al relației noastre. Era în 2002. Eram preot la Gherăseni, în județul Buzău. Dorind să ma înfig ma bine în solul unei comunități de câmp pe care o iubeam și în mijlocul căreia eram venetic, pe lângă alte inițiative, am încercat să las și un semn livresc al trecerii mele pe acolo. Așa că am scris o lucrare istorică, intitulată Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Parohia Gherăseni, apărută la Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei. Odată ajunsă la Biblioteca Județeană V. Voiculescu, i-a stârnit interesul și mi-a făcut o mare bucurie. M-a căutat și mi-a propus să facem lansarea la biblioteca din localitate. A fost o mare onoare. Marele om de cultură a venit pregătit cum nu mă așteptam. Nu a fost doar o lansare. A fost un botez. Pe lângă delegația numeroasă cu care a ajuns la Gherăseni, a adus și certificatul de botez al bibliotecii, inscripționat pe o placă de marmură. Din acea zi de vară, biblioteca din localitate poartă numele întemeietorului satului, ctitorului bisericii și, evident, al eroului cărții, Ioan S. Gherasii.
 |
| Încurajări...încurajări...incurajări de la Alexandru Oproescu |
Ultimul contact, anterior acestei întâlniri, a fost doar auditiv. Mi-a telefonat să-mi mulțumească pentru că sponsorizez Buzăul literar, publicație unde apare în caseta de redacție - e drept ca mai ales datorită apariției numelui domniei sale acolo, deci al certei calități, am considerat că merită să sprijin rezultatul muncii din cadrul cenaclului literar, așezat sub numele lui V. Voiculescu.
A fost o relație frumoasă, simplă, neîncărcată de formalism, încheiată cu aceste ultime dialoguri....
Ne vom mai întâlni o dată, în ziua marii plecări. Ne vom mai revedea în gânduri, în cărți, în amintiri, în lumea veșnicului scris.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu