 |
| Corneliu Baba - clovni |
Istoria, chiar dacă pare liniară, o ciclică povară, la care
ne înhămăm să o repetăm fără să învățăm mare lucru din ea are, totuși, culori
diferite. Vremurile pe care le trăim par mai pestrițe decât altă dată. Poate fi
doar o chestiune de percepție, fiind cu obiectivul țintit pe timpul ce aleargă
sub picioare în calendarul propriu, însă mie așa mi se pare. De ce pestriță? Vă
gândiți, probabil la interminabilele lamentări despre lipsuri, sărăcie,
neajunsuri sau poate la statornicele nemulțumiri sau iluzorii așteptări
publice. Pot constitui și acestea ornamente
care vor da mărturie despre ce tipologie umană călătorește acum pe pământ. Dar
nu la aceste aspecte mă gândesc, ci la împuținarea omului serios, cu vorbă
măsurată și gândire înțeleaptă. Trăim vremuri cu inflații verbale, în care oricând,
oricine și oricum își dă cu părerea despre orice. Sub impactul televizorului,
lumea pare bună de măcinat, iar sensul vieții este dat doar de flecăreli
ieftine, glume de prost gust și vulgara bârfă. Atât de afectată este societatea
actuală de astfel de apucături, încât a suferit
cea mai cruntă uniformizare valorică. Omeni mari, cu pretenții, și oameni
obișnuiți sunt loviți de teribilul flagel. În spatele acestei slăbiciuni, care
vădește o educație precară, pe care nici măcar poziția socială nu o mai poate
farda, se află o lipsă de respect față de valorile creștine fundamentale.
Dragostea ce trebuie să o avem față de aproapele se transformă în palavră,
sfatul bun este înlocuit de limba vicleană, vorba ce curge, în loc să
înnobileze pe cel ce o rostește, îi arată hidoșenia. Flecarul, vicleanul,
bârfitorul sunt întrupări ale unor păcate aspru sancționate de normele moralei creștine și sluțiri ale
chipului lui Dumnezeu în noi. Îmi amintesc și astăzi privirea severă a bunicii
mele care îmi spunea: Întâi fă un lucru
și apoi vorbește, că doar atunci vei fi om!
Așadar, de noi când mai avem grijă
dacă tot ne ocupăm de alții? Chiar și în momente de confesiune există tendința
de a vorbi despre alții și nu despre noi, de a epata și nu de a ne smeri, de a
privi din înaltul nostru spre mult prea umila lume care ne înconjoară, uitând
că aprecierea trebuie să vină din afara noastră. De ce suntem astfel? Pentru că
ignorăm sfaturile biblice care spun că trebuie să avem vorbire blândă și
împăciuitoare ( Proverbe, 12,20), să avem cuvinte mângâietoare și încurajatoare
( Proverbe, 10, 21), să rostim totul cu înțelepciune ( Psalmi, 27, 30) și să nu
bârfim
( Proverbe, 11, 13) sau să fim lăudăroși ( Proverbe, 20, 6) și nici să
nu aruncăm vorbe ușuratice
( Proverbe, 12, 18).
Atunci când urmăm cu sfințenie aceste învățături sfinte dăm dovadă de
dreaptă judecată și demonstrăm că știm să facem diferența între vorbă și vorbe.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu