În viață nimic nu este întâmplător. Ceea ce pare de multe
ori o întâmplare este mână divină, este pronie divină. Sunt mii de lucruri pe
care le dorim și nu se întâmplă. Suferim, regretăm, dar în cele din urmă îl binecuvântăm
pe Dumnezeu pentru binele făcut. Constatăm că ceea ce părea rău a fost un mare
bine. Cam așa a fost și viață lui Iosif. Iubit de tatăl său și invidiat de
frați părea a fi pierdut. Și totuși Dumnezeu i-a construit poteca lui. Departe
de casă, e drept. Cu mari riscuri și sacrificii. Dar cu un drum salvator chiar
pentru cei care l-au vândut, pentru frații lui. Cu siguranță, a suferit enorm
din cauza ingratitudinii fraților de sânge, dar, după nefericitul eveniment al
despărțirii forțate de casa părintelui său a purtat în suflet un dor aprig, un
dor pe care nu credea că îl va mai sătura cândva. Era un străin, dar în
sufletul lui nu putea suferi alienarea. Starea aceasta a lui se vede la
momentul revederii cu frații de sânge.
Cum ne istoricește Biblia, seceta și foamea s-a au suflat
aprig prin hambarele și viața lui Iacob, prin ținutul Canaanului. Unde puteau
merge în așa vremuri? În Egipt, unde Nilul, asemenea unei mame! Nu știau că
acolo este fratele lor cel vândut din invidie. Omenii au fost mereu roși de
vanitate. Și frații lui Iosif au căzut pradă cumplitei și nătângei suferințe
umane. Când, cu sinceritate Iosif le-a povestit visul său prin care părea că
viitorul lui va fi unul măreț, frații, în loc să-i trăiască bucuria că unul
dintre ei va fi, poate, rege au considerat că e mai bine să scape de el. Era
prea mult să accepte așa ceva! Vanitatea lor nu-i lăsa, chiar dacă ar fi vărsat
sânge de frate. Și, cu adevărat, Iosif ajunsese mare în Egipt, iar vremurile și
foametea l-au făcut și mai mare. Avea ce oferi. Avea bucate, deci avea viață de
oferit. După hrană și supraviețuire alergau și frații lui, altă dată hotărâtori
ai vieții lui, acum smeriți căutători ai zilei de mâine. Ce sucitură teribilă
de roluri.
Si-au întâlnit fratele. Nu l-au recunoscut. Pentru ei era un
subiect încheiat. Poate în nopțile lor lungi mai aveau tresăriri de conștiință,
gândindu-se la cel trimis spre pierire. Dar el, da el i-a recunoscut. Atâția
ochi nu l-au cunoscut, însă el, cel dus departe, printre străini i-a recunoscut,
căci le-a dus lipsa. A purtat cu ei un dialog lămuritor și, nu de puține ori
aparent neprietenos. I-a făcut iscoade și le-a cerut dovezi suplimentare de
bună-credință. Pentru a-și demonstra bunele intenții, i-a trimis după Beniamin,
fratele mai mic. Iosif suferea și de dorul lui, iar tată lor nu s-a îndurat
să-și supună cea mai fragedă sămânță riscurilor unei călătorii atât de lungi și
primejdioase. Trei zile a durat presiunea pusă de Iosif asupra fraților lui.
Apoi le-a zis: Iată ce faceți să rămâneți
în viață – căci eu sunt cu frică de Dumnezeu. Dacă sunteți cinstiți, unul
dintre frații voștri să rămână în închisoare, iar voi mergeți și duceți bucate,
ca să nu sufere de foame casele voastre. Iar pe fratele vostru cel mic
aduceți-l la mine, ca să se adeverească spusele voastre și să nu muriți.
Și au făcut cale întoarsă spre casă, cu desagii plini, dar
cu sufletele goale. Lăsau în urmă un ostatic și trebuiau să se întoarcă cu
vlăstarul fraged al familiei. Dar dacă ar fi fost doar atât!? Nu!? Conștiința, cea
care nu uită niciodată și se trezește atunci când crezi că totul este îngropat
definitiv a început să-i macine. I-a chinuit gândul atât de mult încât au
simțit nevoia să vorbească despre fratele lor cel vândut, de Iosif și au
făcut-o chiar în fața lui. Probabil nu au mai avut curajul să o facă până
atunci. Dar urâta nedreptate îi chinuia atât de rău încât nu au mai așteptat
intimitatea familiei sau pustiul drumului. Gândeau și spuneau…cu adevărat suntem vinovați pentru fratele
nostru, căci am văzut jale sufletului său când s-a rugat de noi și nu i-am dat
ascultare; de aceea a venit peste noi nenorocirea aceasta.
A auzit toate aceste remușcări Iosif, a rememorat spusele
lui Ruben care le-a cerut să nu-și vândă fratele și a plâns. Nu l-au văzut
plângând. Nu știau că le știa limba, căci vorbeau prin tălmaci. Dar iată cum
ceea ce credeau ei demult îngropat era viu pe vecie în sufletul lor. Dragostea
de frate a lui Iosif a biruit. Nu a purtat dușmănie celor care au vrut cândva
să-l piară ci le-a dat dovada dragostei supreme. A poruncit să li se îndese desagii de grâne și în gura sacului să li se așeze arginți. Cum au primit și
bucate pentru drum, osteniți s-au oprit la un loc de popas. Unul dintre frați
dorind să-și hrănească măgarul, a văzut arginții despre care nu știau nimic. Au
fost surprinși, dar în același timp foarte speriați. Ajunși în pridvorul
cortului unde erau așteptați de bătrânul lor părinte, care cu mâna streașină
căuta să-i vadă în zare, au început să istorisească tot ce au văzut și au
trăit. I-au explicat și împuținarea lor, dar și cerința binefăcătorului lor. Nu
a fost ușor pentru frați să-și lămurească tatăl să-i dea dezlegare lui Benianim
să-i însoțească. Au apelat la rugăminți, dar și la garanții: Ruben i-a spus tatălui său: Poți să-i omori pe cei doi fi ai mei dacă nu ți-l aducem înapoi!
Încredințează-mi-l mie și eu ți-l voi aduce înapoi. Tatăl a continuat să rămână ferm, pe poziție: Fiul meu nu va coborî cu voi, căci fratele
lui a murit și numai el a mai rămas și, dacă dă de necaz pe drumul pe care
porniți, veți coborî căruntețea mea cu mâhnire în locașul morților.
Vremurile au continuat să fie grele, iar locuitorii să fie
doborâți de ele. Timpul a fugit, bucatele s-au dus. La strâmtoare tatăl ea
îndemnat să bată iarăși drumul Egiptului. Iuda, unul dintre fii săi, i-a răspuns
răspicat: Omul acesta ne-a spus sub
jurământ: ne veți vedea fața mea dacă fratele vostru nu va fi cu voi.
Deși era la strâmtoare lamentațiile tatălui au continuat: De ce mi-ați făcut răul acesta să-i
povestiți omului acela că mai aveți un frate?
Dialogul contradictoriu a continuat. În cele din urmă,
tată-l s-a învoit ca fratele mai mic, Beniamin, să-i însoțească. Ajunși iarăși pe pământul mănos al Egiptului,
au fost așezați în casa lui Iosif. Au fost ospătați, cercetați…iar Iosif din ce
în ce mai emoționat de minunata revedere. A încercat să-l oprească de data
aceasta pe Beniamin, însă Iuda, cel ce se pusese chezaș, a cerut să rămână el
ostatic, pentru a nu face rău bătrânului lor tată. În cele din urmă, Iosif, cu
ochii în lacrimi le-a spus: Eu sunt
Iosif, mai trăiește oare tatăl meu? Frații lui au rămas fără reacție. Iosif
a continuat: Eu sunt Iosif, fratele
vostru, pe care l-ați vândut în Egipt. Dar acum să nu vă întristați, nici să vă
pară rău că m-ați vândut aici, fiindcă spre păstrarea vieților voastre m-a
trimis Dumnezeu înaintea voastră.
Dumnezeu a lucrat minunat. Frații s-au reîntâlnit. Poporul
lui Israel a început o nouă istorie, căci Faraon a primit frumos gestul lui
Iosif, iar familia lor, împreună cu bătrânul tată s-au strămut în aceste
pământuri mănoase unde vor sălășlui până când mâna Domnului va despica valurile
Mării Roșii iar poporul, în frunte cu alesul său Moise, va trece cu picioarele
ne udate prin mijlocul Mării.
Paul Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu