Dintre marile personalități ale lumii vechi, amintite în Sfânta Scriptură a
Vechiului Testament, cea mai luminoasă este figura prorocului Ilie Tesviteanul,
care a trăit în vremea regilor Ahab şi Iosafat şi pe care Biserica l-a trecut
în rândul sfinților pentru faptele lui mari şi minunate. Creștinătatea
românească îl cinstește în mod deosebit, văzând în el forța nepotolită a
naturii, care stăpânește fulgerele şi tunetele şi care aduce ploi binefăcătoare
holdelor, oamenilor şi tuturor vietăţilor. Biserica a văzut în el pe omul lui
Dumnezeu, drept şi temător, care a fost răpit la cer cu trupul într-un car de
foc, care n-a dat tributul morţii trupeşti şi care a fost în cinste pe muntele
Taborului, contemplând chipul de slavă al lui Iisus în clipa minunatei
schimbări la faţă (Matei 17, 3).
Învăţăturile, faptele şi profeţiile cu care Dumnezeu i-a luminat viaţa n-au
fost scrise într-o carte care să-i poarte numele, ca a lui Isaia sau ale celorlalți
proorocii. Despre el găsim scris în Sfânta Scriptură, în cărţile a III-a şi a
IV-a ale Regilor, capitolele 17-20 şi 1-2.
Aflăm astfel că prorocul Ilie a înfruntat pe cei 850 de proorocii mincinoși
ai zeilor Baal şi Astarta şi a adeverit în faţa poporului puterea lui Dumnezeu,
Care, în urma rugăciunilor profetului, i-a aprins altarul pregătit pentru
jertfă. În vremea unei mari secete s-a retras în pustiu, unde a fost hrănit de
un corb şi, prin rugăciune, a făcut să se deschidă zăgazurile cerului cu ploi
binefăcătoare, apoi a mers la Sarepta Sidonului şi a stat la o văduvă, căreia
i-a înmulţit făina şi untdelemnul, i-a înviat unicul copil, iar ea l-a
recunoscut a fi „omul lui Dumnezeu“. Urmărit cu ură de regina Izabela, se duce
în pustiu, petrece în post şi rugăciune 40 de zile, este asistat de un înger,
apoi merge la Damasc, unde îşi alege ucenic pe Elisei. A ars cu foc pe slujitorii
necredincioși ai regelui Ohozia şi, după cuvântul lui Dumnezeu, a murit şi
necredinciosul rege. După ce a trecut apa Iordanului cu Elisei ca pe uscat,
este răpit de un car cu cai de foc şi urcat la cer, lăsând lui Elisei mantia
sa, ca semn al puterii proorociei.
Faptele cutremurătoare ale sfântului sunt amintite şi în Noul Testament, în
Sfânta Evanghelie de la Luca (9, 30) şi în Epistola Sfântului Iacob (5, 17-18),
ca o mărturie a valorii religioase pe care o reprezintă sfântul în Legea cea
Nouă, ca model de viaţă sfântă, asemenea altor profeţi.
În istoria omenirii sunt perioade când geniul omenesc s-a revărsat cu o
putere covârşitoare asupra unor mari personalităţi, care, sub influenţa divină,
au dominat întreaga viaţă publică în mod neobişnuit, prin rostire adevărului,
prin chemarea la o viaţă nouă, curată, prin prevestirea unor fapte
înfricoşătoare, cauzate de necredinţă, de neascultare şi decădere morală.
Acesta este fenomenul proorociei sau al profetismului. Proorocia, deci, este
darul de a vedea şi de a spune lucruri şi fapte ce se vor întâmpla în viitor.
Ştiinţa lumii şi cugetarea omenească vede în acest dar divin o minune, căci
proorocia este ştiinţa care vine din descoperirea dumnezeiască, când spiritul
omului, eliberat de mărginirea timpului şi a spaţiului, poate să cuprindă cu o
privire îndrăzneaţă desfăşurarea faptelor viitoare, să le arate împortanţa şi
scopul.
Istoria poporului evreu, cât este ea cuprinsă în cărţile Vechiului
Testament, stă mărturie despre apariţia profetismului şi lucrarea profeţilor.
În viaţa acestui popor numit „ales“, căruia Dumnezeu i S-a descoperit şi l-a
lăsat păstrător în lume al credinţei într-un singur Dumnezeu, au apărut, unul
după altul, bărbaţi mari, inspiraţi de Dumnezeu, proorocii sau profeți, care,
prin cuvânt puternic şi prin activitatea energică, au vestit oamenilor marile
adevăruri ale vieţii şi au pregătit lumea să primească cu conștiința trează şi
cu vrednicie marile momente ale istoriei, izbânzi şi nenorociri ce aveau să
vină. Pus să păstreze adevărurile din Legea celor zece porunci, dată lui Moise
pe muntele Sinai, poporul ales a căzut adesea sub înrâurirea neamurilor păgâne
din jur, a uitat pe Dumnezeu şi a dus o viaţă coruptă.
Activitatea proorociilor a fost deci necesară. Ei erau chemați să învioreze
în conştiinţa poporului ideea măreață a credinței într-un singur Dumnezeu,
ideea mântuirii prin jertfă şi idealul superior al moralei. Dumnezeu cel
atotputernic spusese lui Moise: „Proroc
asemenea ţie le voi ridica dintre frații lor şi voi pune cuvintele Mele în gura
Lui şi El va grăi după cum Îi voi porunci Eu“ (Deuteronom 18, 18). La
rândul său, Moise dă lege în cartea Deuteronomului şi zice: „Proroc ca mine îţi va ridica Domnul,
Dumnezeul tău, dintre frații tăi; de El să ascultați“ (Deuteronom 18, 15).
Aceasta este hotărârea divină pentru așezarea lucrării profetice. Stând sub inspirația
şi sub voia divină, „proorocii“ vor transmite poporului gândurile, voinţa şi
intenţiile lui Dumnezeu, adică numai ceea ce va porunci El, nimic altceva şi
nimic de la ei. Acest fapt îi va deosebi pe prooroci de ghicitori şi
prezicători, de cei ce fac descântece şi magii. Proorocii sunt, astfel,
instrumente ale descoperirii dumnezeiești, glasuri binecuvântate, care transmit
oamenilor voinţa divină.
Proorocia a luat ființă şi a lucrat numai în Vechiul Testament, când cunoașterea
lui Dumnezeu era nedesăvârșită şi când învățătura de credință trebuia înviorată
prin descoperiri, pentru întărire. Șirul proorociilor începe cu Samuil - ba
chiar mai înainte, prin Moise şi Aaron - şi se încheie cu Maleahi, care a trăit
în vremea Macabeilor, mai aproape de venirea lui Hristos. Numele profeților
sunt scrise în cărțile Vechiului Testament, unde, în afară de cei amintiți, se
adaugă regele David, care a scris frumoșii psalmi, Natan, Avacum, Sofonie,
Agheu; toţi aceștia sunt parte a profetismului din Vechiul Testament, ultimul
menţionat fiind cel cu care se încheie şirul profeţilor. De acum lumea așteaptă
„plinirea vremii“ (Galateni 4, 4),
aşteaptă pe Mesia, tânjind după izbăvirea prin Iisus Hristos, Care, ca Fiu al
lui Dumnezeu, avea să descopere lumii toate tainele dumnezeirii. El, Mesia, va
întruni în persoana Sa puterea împărătească a stăpânirii, puterea proorociei şi
puterea sfințitoare a arhieriei. Mântuitorul a fost precedat în activitatea Sa
profetică de „cel mai mare bărbat născut
din femeie“, Sfântul Ioan Botezătorul. El nu este nici al Vechiului, nici
al Noului Testament, ci este prorocul „plinirii vremii“, venind să pregătească
Domnului calea şi să cheme lumea la pocăinţă. Prorocul Ioan este veriga ce
leagă Vechiul de Noul Testament. El vine din pustia Iordanului, ca să lege
firul vechilor profeți cu Noul Profet, care este Iisus Hristos!
Cărţile profeţilor cuprind în ele pagini de o rară frumusețe şi putere de
convingere, pagini ce întrec poezia oricărei literaturi din lume, căci profeții
sunt poeţi sacri, iar scrierile lor poartă pecetea religiei şi a adevărului.
Găsim în ele forme retorice deosebite, figuri de stil alese, expresii de o fină
sensibilitate sufletească şi artistică, personificări poetice adânc grăitoare,
ironii pline de tâlc. Este uimitor cum, la distanţă de mii de ani, proorocii
văd prin vreme şi vestesc poporului, în proorociile cele mai importante,
proorociile mesianice, cu de amănuntul, semnele venirii lui Mesia şi-I descriu
viaţa pământeană cu o uimitoare exactitate. Aşa, de pildă, proorocul Maleahi
prezice venirea Înaintemergătorului (3, 1), Isaia spune că Mesia Se va naşte
din fecioară (7, 14), Miheia arată că Se va naşte în Betleemul Iudeii (5, 1),
Ieremia descrie amănunţit copilăria, minunile şi învăţăturile lui Mesia (23, 5-6;
31, 31), Zaharia prezice că va fi vândut pe 30 de arginţi (11, 12), Isaia arată
că va pătimi şi că va învia din morţi (capitolul 53), Ioil vede cum Duhul lui
Dumnezeu Se va revărsa asupra a tot trupul (3, 1), iar Prorocul Iezechiel
vorbeşte de „un singur Păstor al unei
singure turme“ (34, 23).
Legând una de alta proorociile mesianice, putem alcătui o scurtă istorie a
vieţii lui Hristos, aşa cum s-a petrecut ea. Dintre proorocii vechi, a vorbit
cel mai mult despre Hristos proorocul Isaia, care, pe drept cuvânt, a fost
numit „evanghelistul Vechiului Testament“.
Grelele asupriri şi robiri au trezit conştiinţa poporului evreu şi i-au
făcut vie aştepterea Izbăvitorului făgăduit de Dumnezeu. Această aşteptare o
susţineau cu râvnă proorocii, care făceau să rodească în inima poporului
nădejdea izbăvirii, asigurând neîntârziata venire a Mesiei.
Aşteptarea Celui prezis de proorocii a atins culmea în timpul grozăviilor
lui Irod, când, de fapt, chiar venise „plinirea vremii“.
În sfârşit, a venit Mesia, Care S-a jertfit pentru oameni, răscumpărându-i
din robia păcatului. El a restabilit pacea în sufletul tulburat, a chemat la
sine pe cei obosiţi şi împovăraţi, a deschis calea mântuirii şi a întemeiat pe
pământ împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. În noaptea venirii Lui, Cerul s-a
manifestat solemn prin cântarea îngerească: „Pe pământ pace şi bunăvoire între oameni!“ (Luca 2, 14).
Aceștia au fost proorocii, mari şi mici, scrişi şi nescrişi, plăcuţi sau
neplăcuţi oamenilor de sus sau de jos! Pe toţi Biserica lui Hristos i-a trecut
în rândul sfinţilor săi. Ei au fost instrumente neiertătoare ale Cerului pentru
îndreptarea poporului căzut în necredinţă, vorbitori ai Duhului Sfânt pentru
luminarea celor abătuţi de la viaţa curată. Trâmbiţe înfricoşătoare ale lui
Dumnezeu au fost, vestind urgia păcatului şi plata neascultării, glasuri
mângâietoare pentru îndulcirea sufletească a poporului din robie. Vestitori
credibili ai venirii lui Hristos au fost proorocii.
De aceea Biserica îi cinsteşte ca sfinţi şi îi consideră modele de conștiință
vie pentru cei de atunci şi aievea.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu