 |
| 1997 - Lansarea volumului Din Poiana lui Iocan in Agora Caldarastilor |
Profund și inspirat titlul a oferit scriitorul Dumitru Ion Dincă lucrării sale de investigație jurnalistică și evaluare critică, dedicată lui Marin Preda în general și volumului al II-lea din romanul Moromeții în mod special. Apărută la Editura Muzeul Literaturii Române cartea a stârnit interesul criticii de specialitate - asupra ei aplecând-și atenția personalități precum Daniel Cristea-Enache – și al celor interesați de noi căi de înțelegere a evoluției artistice, dar și personale, a celui mai de seamă romancier român din perioada comunistă.
De ce Dumitru Ion Dincă? De ce a fost nevoie să se dezgroape
un subiect și un volum – Moromeții II – care, conform unor voci, este o piatră
de moară în cariera strălucită a lui Marin Preda? Ce poate aduce Dumitru Ion
Dincă nou pe piața ideilor literare? În ce măsură lucrarea Imposibila întoarcere în Poiana lui Iocan poate oferi o cheie de interpretare a
controversatului volum?
Ion Dincă are câteva elemente care țin de biografia
personală, definitorii pentru a-i pricepe preocuparea. A fost jurnalist și este
scriitor. Cele două calități nu sunt doar elemente componente ale unui
curriculum vitae bogat, cu realizări suficiente pentru a aborda teme mari. Sunt
calități puse în lucrare, așa cum se poate observa din acest volum. Interesul
manifestate de Dumitru Ion Dincă pentru opera lui Marin Preda sunt mai vechi și
au trecut de cadrul curiozității unui cititor avizat. Dosarul temei a fost
îndelung alcătuit. Realizările anterioare, precum Piramidele Bărăganului (1981) sau
Din Poiana lui Iocan, în Agora
Căldărăștilor – volum apărut în anul 1997 la Editura Omega – sunt dovezi
evidente, referitoare la temeinicia preocupărilor anterioare de a lumina
înțelegerea contextului și a surselor directe de inspirație, care au stat la
baza volumului al II-lea din Moromeții.
Pornită de la o investigație jurnalistică, condusă cu
acribie de ziaristul Dumitru Ion Dincă, cercetarea capătă, odată cu trecerea
timpului, greutate critică. Nu știu ce l-a apropiat pe Dumitru Ion Dincă de
subiect. Poate statutul de jurnalist de teren, statut pe care Marin Preda l-a
avut și calitate în care a fost reținut de memoria celor care i se destăinuie scrutătorului
Dincă despre Preda – „ziaristul Marin Preda era așa un om care nu se băga în
lucrurile altuia”, dă mărturie Spiridon Hampu - , poate locul nașterii –
Dumitru Ion Dincă s-a născut la Clondiru, o localitate care nu începe doar cu o
inițială comună cu Căldărăști, locul unde are loc investigația domnului Dumitru
Ion Dincă, ci are și poziționare geografică oarecum asemănătoare, fiind la
capăt de Bărăgan -, sau poate a fost profund marcat de personalitatea artistică
a marelui romancier cu care, așa cum mărturisește în primul capitol al cărții,
intitulat Considerații generale, a
avut privilegiul întâlnirii personale. Indiferent ce motivații au generat
preocuparea pentru opera și personalitatea lui Marin Preda, toate cele menționate
au constituit un avantaj în abordarea subiectului, implicarea totală și
documentarea riguroasă fiind evidente.
Dacă sub aspectul stilului reportericesc notele critice
referitoare la cartea Imposibila
întoarcere în Poiana lui Iocan sunt ușor de evaluat, deoarece
profesionalismul desăvârșit al ziaristului de meserie și vocație transpare în
fiecare act și fapt, creionarea unei lentile prin care cititorul poate tălmăci
Moromeții II reprezintă corolarul muncii depuse de Dumitru Ion Dincă și merită
valorificat prin prisma istorie literare.
Dumitru Ion Dincă se avântă în timp, un timp pe care l-a
trăit cu toate aromele și uscăciunile lui, dar paradoxal, își intitulează
cartea Imposibila întoarcere. Pai cum
Dumitru Ion Dincă s-a întors de câteva ori și îi transmite încă din titlu
cititorului că întoarcerea este imposibilă!? Ei bine, o face! O face deoarece
realizează încă o dată că romanul Moromeții II are istorie. Nu are nevoie de
filtre, retractări, corijări…Este o operă stăpână pe soarta ei. Chiar dacă unii
mai sunt în stare și astăzi să urle la mormântul lui Preda și să-l cheme să-și
pună cenușă pe cap, în semn de pocăință pentru ceea ce ei consideră trădare și
obol dat uni regim detestat, romanul lui Preda și Preda însuși stau drepți în
fața istoriei, deoarece anii mulți, chiar foarte mulți, în care s-a realizat
procesul de decantare a imaginilor surprinse cu minuțiozitate de marele
romancier la Căldărăști – așa cum reiese din filele cu mărturii despre
atitudinea lui Preda în perioada în care a locuit din motive profesionale la
Căldărăști – s-au decanta. Preda a găsit un dozaj corespunzător între nevoia
unei autocenzuri și coafări a ideilor pentru a putea fi scoase într-o lume
atentă la nuanțe doctrinare și priceperea de a lăsa o operă cu valoare
artistică incontestabilă. Dozajul corespunzător între compromisul ideologic și
desăvârșirea artistică aruncă în istorie o operă a cărei valoare va crește,
devenind document, odată cu scurgerea anilor. Constatările emise de Daniel
Cristea-Enache sunt foarte inspirate: „Marin Preda a așteptat șaptesprezece ani
pentru a încredința tiparului o carte profundă și curajoasă, aproape complet
epurată de inflexiunile dogmatice”.
Lucrarea lui Dumitru Ion Dincă oferă și un contra exemplu.
Nu-l tratează polemic, însă transpare clar irosirea unui text scris la cald. Este vorba de scriitoarea
Maria Banuș, aflată în delegație de informare asemenea lui Preda la Căldărăști
și autoare a scrierii “Ziua cea mare, un simplu reportaj sub
forma dialogului, în care păstrează chiar numele reale ale personajelor, nimeni
altcineva, decât țăranii cu care a discutat”. Istoric vorbind, munca Mariei
Banuș ar trebui să fie relevantă. Personajele ei sunt vii. Și totuși nu este.
Maria Banuș și-a făcut treaba pentru care a fost trimisă acolo. Atât. Parcă avea
textul înainte de descindere. Totul era predeterminat. Era ca un proces verbal
tipizat, în spațiile libere urmând să fie completate numele persoanelor în
cauză. În schimb, Marin Preda publică volumul al II-lea abia în 1967. „O
gestație îndelungată, în fond filtrul de care a avut nevoie marele prozator,
pentru a așeza personajele în matca lor, evitând zelul celor pe care i-am
amintit și care i-au fost alături în 1949 la Căldărăștii Buzăului” – afirmă Dumitru Ion Dincă (p.10). Deci
este clar, Dumitru Ion Dincă vine cu idei fezabile, desprinse din analiza
contextului social, privitoare la motivele pentru care Marin Preda a avut
nevoie de atâta timp pentru ca opera lui să capete alte dimensiuni artistice
decât cele ale realismului socialist. Nu găsim aici un Preda orb, pur, în fața
așteptărilor de conformare ideologică ale vremurilor dificile în care autorii
trebuiau să-și ascută inteligența pentru a-și pune în valoare ideile fără să
suspicioneze. Ar fi absurd să pretindem imposibilul, noi, cei care nu suntem
străini de practicile selective puse
în mișcare de un aparat bine pus la punct. Dar nici nu se poate vorbi de un
roman-ideologie. Compromisul ideologic de care este acuzat Preda i-ar fi înecat
definitiv opera dacă luminile minții nu-l ajutau să identifice căi de exprimare
dibace, în care arta să fie principalul obiectiv, nu plinirea unor așteptări
propagandistice. Iraționalitatea, agresivitatea, vitejia post factum, uitarea
contextului au stimulat apetitul critic, chiar demolator al unor critici care,
ideologi ai noilor vremuri prin abordarea lor, au considerat Moromeții II un
eșec total. Dumitru Ion Dincă operează însă cu o altă măsură. Nu cere
reîntoarcere, ba chiar o consideră imposibilă. Cere cumpătare în evaluare și
cernerea sitei istoriei generale și literare. Scrutează viața reală a unora
dintre personaje. Le scoate în careul public pentru a se exprima. Le dezvăluie
faptul că sunt subiectul unei scrieri. Le urmărește atitudinile și le folosește
mărturiile pentru a da jaloane de înțelegere și a realiza o interpretare în
context. Contextul nu este o scuză, este o realitate, iar opera de ficțiune a
lui Preda își trage seva mai mult din vieți și mai puțin din imaginar, așa cum,
spre exemplu, procedează Breban.
Măsura de operare în lucrarea scrisă de
Dumitru Ion Dincă îmi amintește de Parabola biblică a neghinei și a grâului. În
această parabolă se vorbește despre un om, un agricultor asemenea celor de la
Căldărăști, Clondiru sau de oriunde, care a semănat grâu. Cum diavolul lucrează
și oamenii îi fac voia, un rău făcător a aruncat neghină în ogor. Îngrijitorii
ogorului și-au avertizat stăpânul că grâul este smălțuit cu neghină și ar fi
potrivit să-l plivească. Stăpânul însă s-a opus. I-a asigurat că vine si vremea
cernerii neghinei de grâu, dar pentru moment, atunci, în febra evenimentului,
exista riscul ca să fie smulse firele de grâu, cele hrănitoare, împreună cu
neghina.
Aici bate si actul livresc al domnului Dincă. Scoate la
lumină personajele. Cu tarele lor cu tot. Nu evită dificultatea contextului în care
diavolul istoriei, sau imperiul răului – așa cum numea Ronald Reagan comunismul
– și-a lăsat urmele, dar pledează discret pentru răbdarea pe care trebuie să o
avem până la cernerea prin timp a ideilor și faptelor expuse de Marina Preda și
date tiparului în vremurile pe care, cei care le-au cunoscut direct sau
indirect, nu pot să nu manifeste luciditate atunci când judecă o operă. Deși nu
am simțit pe pilea mea impactul devastator al perioadei descrise în roman,
citind declarațiile personajelor
acordate jurnalistului Dumitru Ion Dincă am avut un sentiment de deja vu.
Bunicul meu Tudor îmi vorbea zilnic despre impostura umană și doctrinară a
instaurării unui regim brutal, cu atitudini castratoare. De aceea, cumpătarea
textului domnului Dincă m-a încântat. Vine o vreme și pentru neghină. Graba
însă de a o scutura implică riscul de a arunca copilul cu copaie cu tot, iar
Preda și opera lui nu merită așa ceva.
Nu întâmplător Marin Preda a lăsat spațiul de creștere al bibliotecilor atâția ani în așteptare. Avea
nevoie să prelucreze neantul pestriț al figurilor care ocupau scena
colectivizării cu inteligența lor primitivă. E greu să fixezi în scris
tipologii ale unor personaje cu aer eroic, dar care, privite la scară istorică
sunt neomogene și inconsistente, așa cum se poate constata din însemnările
reportericești ale lui Dumitru Ion Dincă. E greu și să te desprinzi de
uniformitatea doctrinară atunci când colegii s-au ante pronunțat. Maniheismul
sau chiar schizofrenia socială făceau ravagii. Binele și răul se amestecau, iar
personajele identificate de domnul Dincă justificau răul ca pe o necesitate,
chiar cu valoare pedagogică.
În concluzie, Imposibila
întoarcere în Poiana lui Iocan aduce idei noi și fezabile în dezbatere.
Cartea ne așează pe masă parte din materia primă folosită de Marin Preda și prin
intermediu personajelor ne readuce în context. Modul incitant, cu titluri
jurnalistice, precum „În ce partid ar fi
activat, după 1989, Marin Preda?” sau
„Cum poți dumneata să guvernezi fără opoziție ? dă apetit cititorului să
parcurgă integral volumul”.
Trecând însă peste aceste aspecte, care sunt un semn al
experienței scriitoricești dobândite în ani de muncă de către Dumitru Ion
Dincă, cred că marele merit al scrierii este cel de a apăra memoria unui autor
și al unei opere de plivitorii pripiți, care cu orgoliul propriei competențe,
fac judecăți contabilicești, având pretenția că, fără echivoc, sunt singurii care
știu să cearnă binele și rău. O fac de
multe ori cu exces de zel, având atitudini mușcătoare și inimi reci. Dar vorba
lui Ion Heliade -Rădulescu în afirmațiile sale din Curierul românesc (1832):
facil este a critica, anevoie a face, că orbului îi este mai lesne să
tăgăduiască soarele decât să recunoască lipsa capacității organului olfactiv.
Privind în ansamblu volumul al II-lea din Moromeții și
utilizând informațiile pertinente puse la dispoziție de scriitorul Dumitru Ion
Dincă – fără a pune sub obroc o bine
venită suspiciune, scrutătoare și clarificatoare, - se poate concluziona că și
în al II-lea volum din Moromeții arta literară își menține rolul primei viori,
că totul este tras spre artă.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu