O discuţie despre ce uneşte
şi ce desparte cele două “biserici-surori” cu preoţii ortodox Paul Negoiţă şi
catolic Sebastian Lucaciu
“Hristos a Înviat!”, sintagma prin care creştinii din întreaga lume îşi
mărturisesc credinţa în jertfa Mântuitorului, va răsuna, sâmbătă noapte, din
piepturile tuturor credincioşilor ortodocşi, romano-catolicşi greco-catolici.
Aceasta pentru că, în acest an, precum în 2010, Sfintele Paşti se sărbătoresc
deodată, atât în bisericile creştine de rit latin, cât şi în cele de rit
bizantin. Acesta a fost pretextul discuţiei pe care am purtat-o în compania a
doi slujitori ai altarului din Municipiul Buzău, preotul ortodox Paul Negoiţă
şi preotul romano-catolic Sebastian Lucaciu, pe tema aspectelor care separă şi,
mai ales, care unesc cele două biserici. Drept pentru care le-am propus celor
doi participanţi la discuţie să vorbească, fiecare în parte, despre cum vede
diverse aspecte ale credinţei biserica ai cărei slujitori sunt. Şi lăsăm în
seama cititorilor să judece cât din sintagma de “biserici-surori”, atribuită
bisericilor Catolică şi Ortodoxă, îşi regăseşte suportul în cotidian. (C.B.)
Care este motivul
sărbătoririi la date diferite a Paştelui?
Pr. Sebastian Lucaciu: „Biserica Catolică păstrează norma Conciliului de la Niceea, din anul 325,
care este simplă: prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară,
este Duminica Paştelui. Aşa este de atunci până în ziua de azi, şi cu
Calendarul Iulian şi cu Calendarul Gregorian. Punct!”
Pr. Paul Negoiţă:
„Aceeaşi regulă o păstrează şi Biserica Ortodoxă, de aceea se întâmplă, uneori,
ca Paştele să pice în aceeaşi duminică. Diferenţa apare din faptul că
Bisericile Ortodoxe merg, în calcularea datei Paştelui, pe Pascalia Veche, pe
un calendar neîndreptat, pe un calendar vechi. Există şi acum discuţii în sânul
Ortodoxiei referitoare la uniformizarea datei, a Paştelui, regula de la Niceea
fiind foarte simplă: Paştele trebuie sărbătorit în prima duminică cu lună
plină, după echinocţiul de primăvară. Dar, revenind la cuvintele frumoase ale
părintelui Lucaciu, nu are importanţă data la care se sărbătoreşte Paştele, ci
spiritul şi pregătirea pe care le ai şi strădania şi jertfa pe care le faci
pentru întâmpinarea acestei sărbători”.
Care este modul în care se ţine Postul Paştelui la ortodocşi şi la
catolici?
Pr. Paul Negoiţă:
„Postul este o abţinere totală sau parţială de la anumite mâncăruri şi băuturi
pentru o perioadă de timp determinată, în conformitate cu calendarul creştin.
Postul are origini străvechi şi, pe lângă aspectul spiritual, pe lângă dorinţa
de a-ţi încerca voinţa, în cea mai simplă luptă – pentru că un creştin are şi
alte lupte de dat. Postul este o cale de respectare a Poruncilor Divine -,
postul este un mod de viaţă un mod de trăire a armoniei trupului cu duhul şi,
fără tăgadă, un mijloc de profilaxie medicală.
Sunt mai multe feluri de a posti, după durată
şi asprime. Sunt posturi de o zi. Sunt posturi de mai multe zile. În calendarul
creştin-ortodox, patru posturi mari.
Postul Sfintelor Paşti este
un post pe care-l denumim post prin excelenţă, datorită asprimii sale.
În conformitate cu
sărbătoarea pentru care ne pregătim, este un post mai lung, are 48 de zile şi
regula acestui post este următoarea: în primele două zile, luni şi marţi, se
ajunează desăvârşit, practic nu se mănâncă nimic, eventual seara, se consumă
apă, legume, fără untdelemn, apoi, în fiecare zi, postul este la fel de aspru.
După ora patru (după-amiază, n.r.) se consumă legume fierte, fără untdelemn şi
se bea apă.Postul Paştelui se înăspreşte în ultima săptămână, în Săptămâna
Patimilor. Luni, marţi, miercuri şi vineri sunt zile aspre de post. Există şi
dezlegări, la puţin vin şi la puţin untdelemn, în zilele de sâmbătă şi
duminică. Sunt doar douădezlegări la peşte: în ziua de Bunavestire şi de
Florii.”
Pr. Sebastian Lucaciu: „Aş face, pentru început, distincţia între, pe de o parte, post şi abstinenţă, şi, pe de altă parte, o distincţie în ceea ce priveşte postul din punct de vedere calendaristic, al timpului acordat. Cât priveşte prima distincţie, Biserica Catolică face această deosebire între post, şi anume a mânca numai una dintre cele trei mese zilnice pe săturate, şi abstinenţă, adică abţinere, de la carne, în mod obişnuit, în mod tradiţional. Din acest punct de vedere, postul latin este mult mai uşor decât cel bizantin. În ceea ce priveşte celălalt aspect, temporal, de pregătire în vederea unei sărbători, postul, în Biserica Latină, se desfăşoară, gravitează, în jurul celor două mari sărbători legate de Mântuitorul, Naşterea şi Învierea. Şi avem Postul Adventului, Postul Crăciunului, de patru săptămâni, şi Postul Mare, de şase săptămâni. În ceea ce priveşte aspectul acesta, de pregătire, Biserica insistă mult asupra pregătirii duhovniceşti, pregătirii spirituale. „Sfâşiaţi-vă inimile şi nu hainele!”, spune Profetul Ioel. Postul care-I place Domnului, încă din Vechiul Testament, nu-i acela de jertfe, şi profeţii au cuvinte extrem de aspre la un cult adus lui Dumnezeu pur formal. Aceste două timpuri de pregătire, ale posturilor, sunt, în viziunea Bisericii, timpuri de pregătire duhovnicească, adică timp de rugăciune mai intensă, timp de spovadă mai deasă, timp de frecventare a Sfintei Scripturi, cu atenţie, cu timp dăruit lecturii, cu o participare mai activă la Sfânta Liturghie, cu fapte bune, aşa ne pregătim pentru a-L primi întru lumină pe Mântuitorul. Postul alimentar este recomandat, însă, în Biserica Latină a intervenit o nuanţă, dat fiind că, în zilele noastre, carnea nu mai este un produs de lux la care cu adevărat se renunţă – la noi în ţară, poate mai puţin – dar se accentuează o renunţare care, într-adevăr, să atingă. Că degeaba renunţi la carne, dacă înjuri ca birjarul. Renunţi la nu-ştiu-ce, dar te-mbeţi. La o adică, dacă este să renunţi la ceva, renunţi la ce te arde, la un pahar în plus, la un timp pierdut, iar timpul acela câştigat se cere a fi folosit în mod duhovnicesc, în mod spiritual”.
De ce ortodocşii şi catolicii îşi fac diferit semnul crucii?
Pr. Sebastian Lucaciu: „Ordinea în care este trasat semnul Crucii reflectă sensul
binecuvântării, al ordinii în care preotul binecuvântează de la altar. Şi
preotul, când binecuvântează poporul, aşa face semnul Crucii, de la stânga la
dreapta. Credincioşii din ritul latin copiază, aş spune, sensul dat de mâna
preotului, de la stânga la dreapta, cu mâna întreagă, dar nu este nicio
semnificaţie în acest mod de a face semnul Crucii, cu mâna întreagă”.
Pr. Paul Negoiţă:
„Semnul Sfintei Cruci nu cred că ne deosebeşte foarte mult. Noi, ortodocşii, unim
cele trei degete ale mâinii în mijlocul palmei şi ne însemnăm trupul în formă
de cruce cu ele, pentru că cinstim Sfânta Treime. Sigur, am găsit interpretări
variate, care făceau referire la ordinea persoanelor Sfintei Treimi sau la
impactul spiritual asupra trupului în funcţie de modul în care ne facem cruce.
Referirile respective urmăresc sublinierea anumitor diferenţieri între
ortodocşi şi catolici. Important este, însă, ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne
depărtează.
Important este să ne facem
semnul Sfintei Cruci şi să înţelegem că semnul Sfintei Cruci este un act
exterior prin care ne identificăm cu Hristos cel Răstignit.
Semnul Sfintei Cruci ni-l
facem când trecem pe lângă o biserică, atunci când îi trecem pragul sau când
participăm la un serviciu religios sau ne rugăm acasă. Îl facem, aproape
instinctual şi când …aş spune, mai puţin academic…”dam de bucluc. Este o formă
pompieristică de manifestare când îţi aminteşti de Dumnezeu doar la necaz sau
nevoie.
Purtarea Crucii este o
stare de spirit şi un act plin de demnitate. Îndemnul Mântuitorului nu este
adresat ortodocşilor sau catolicilor, ci tuturor creştinilor. Aici nu ne
deosebim. În profunzime suntem fraţi.
De ce catolicii nu văd chipul preotului la spovedanie?
Pr. Sebastian Lucaciu: „Motivul confesionalului este, evident, acela de a salvgarda sentimentele
penitentului care vine la spovadă, de a salvgarda discreţia şi jena pe care o
are fiecare în a-şi mărturisi păcatele. Este un semn al acestei discreţii şi al
acestei griji pentru celălalt, pe de o parte. Pe de altă parte, în confesional,
unde în mod obişnuit, penitentul nu-l vede pe preot şi viceversa, se are în
vedere mai mult efectul spovezii care lucrează în inima penitentului, putem
spune că este, în mod subiectiv strict potenţat tocmai de acest anonimat. Ştie
cel care intră la spovadă că lui Hristos I se spovedeşte, nu părintelui
Popescu. Nu-l vede, nu-l cunoaşte, nu este văzut, nu este cunoscut, doar
Răstignitul, cel care este reprezentat în confesional, îl vede, îl aude, îl
dezleagă. Totuşi, mulţi oameni vor să-l vadă pe cel căruia i se mărturisesc, şi
au apărut confesionale moderne, unde stai la masă şi îl vezi pe preot. Şi acest
lucru este valabil, aşa cum nu-ţi este ruşine să păcătuieşti, tot aşa trebuie
să-l vezi pe preot. Sunt două modalităţi, rezultatul este acelaşi, iertarea
păcatelor”.
Pr. Paul Negoiţă:
„Este foarte interesantă relaţia pe care trebuie să o aibă penitentul cu
duhovnicul. Şi la noi sunt cazuri în care, deşi nu suntem despărţiţi de un
perete, vin persoane pe care nu le cunoaştem. Unele evită relaţia cu preotul
din parohie, considerând că este mai comod, mai simplu, să-şi destăinuiască
păcatele în altă parte.Atitudinea de acest fel este o eroare. Tocmai relaţia
deschisă între preotul duhovnic şi penitent poate să creeze un drum spre
îndreptare. Preotul trebuie să fie asemenea unui medic, să cunoască cât a
greşit penitentul şi care a fost motivaţia şi contextul săvârşirii păcatului,
pentru a-i da un sfat util.Credinciosul nu trebuie să se teamă, în niciun caz,
de faptul că preotul ar ţine minte păcatul lui sau, Doamne-fereşte că l-ar
divulga. Secretul Spovedaniei este protejat de canoanele bisericeşti şi de
legislaţia civilă. Nu poţi fi martor la un proces, în calitate de preot,
destăinuind ceea ce ţi-a mărturisit cineva. Nimeni nu trebuie să aibă temeri
sau să găsească scuze. Este important să te spovedeşti cu sinceritate, căinţă
şi deplin conştient de actul pe care-l faci. Nimeni nu este obligat să se
spovedească, nimeni nu este forţat de preot să o facă. Tocmai de aceea trebuie
să accentuăm aspectul mărturisirii complete. Spovedanie făcută cu sinceritate
este singura primită în faţa Domnului. O spovedanie care nu este urmată de
repetarea păcatelor îşi atinge ţinta”.
Sunt familii mixte compuse din ortodocşi şi catolici în Buzău? Cum se
manifestă în relaţia cu Biserica?
Pr. Paul Negoiţă:
„Sunt familii mixte în parohia unde slujesc, formate din oameni extraordinari,
care trăiesc în armonie. Unii merg o duminică la Biserica Catolică, cealaltă
vin la noi la biserică. Familiile respective sunt vizitate atât de mine cât şi
de părintele Pavel (pr. Pavel Butnariu, preotul paroh romano-catolic, n.r.).
S-a întâmplat să fim împreună la diferite evenimente. Au fost coincidenţe
fericite. Familia respectivă primea, astfel, dublă binecuvântare. Sigur, au
fost şi momente oarecum delicate. Unul dintre membrii familiei ieşea din post,
adică sărbătorea Paştele, celălalt ar fi trebuit să mai postească. Însă faptul
că şi-au păstrat credinţa şi că au un respect comun, atât faţă de noi, cât şi
faţă de Biserica Catolică, este un semn de profundă trăire interioară. Este un
motiv de bucurie pentru mine să-i văd trăind în bună-înţelegere. Sunt un model
pentru mine, ca om şi ca slujitor al Domnului. Sunt foarte apropiat de preoţii
Bisericii Catolice din Buzău. Sunt oameni special. Părintele Pavel este un
model. Un gospodar, un om sincer, un om al armoniei şi al dragostei frăţeşti.
Pr. Sebastian Lucaciu: „Legat de ce spunea părintele cu postul, eu am auzit o altă vorbă: „Da, e
bine, mănânc de două ori cozonac!”.
Un interviu realizat de domnul Călin Bostan
[1] Dialog a fost moderat de Dl. Călin Bostan la postul de televiziune „Campus
T.V” şi a fost publicat ulterior în cotidianul „Opinia”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu