În ziua de Sâmbăta morților
pentru noi, slujitorii Bisericii Sfântul Apostol Andrei, a fost specială
deoarece am îmbrăcat pentru prima noile veșminte negre. Un dar de preț care ne
bucură sufletul și ne duce cu gândul la cinstea de care se bucură biserica
noastră, la generozitatea sufletească cu care au fost dăruite și la rugă pe
care o ridicăm cerului în semn de recunoștință. Ca semn de mulțumire pentru
prețiosul și pentru a aduce asigurări că gestul înzestrării Bisericii cu
veșminte preoțești este o mare binecuvântare sufletească, redăm un material
extras de pe situl doxologia.ro despre veșmintele preoțești
Părinte, ce semnificaţie are reverenda preotului? Aceasta trebuie
purtată în permanenţă?
Ca orice uniformă, şi cea
preoţească vorbeşte despre misiunea celui care o poartă, despre misiunea
spirituală, pe care o are de îndeplinit clericul. Cu privire la obligativitatea
purtării reverendei, după părerea mea sunt anumite momente în care nu este
adecvat acest lucru - în parcul de joacă, atunci când mergi cu copiii la
plimbare, în spaţiile comerciale sau, pur şi simplu, când mergi pe stradă, mai
ales în condiţii meteorologice nefavorabile. Dacă la biserică avem o altă
reverendă, de schimb, atunci datele problemei se schimbă. În orice caz,
purtarea reverendei trebuie să ofere şi să primească respect şi consideraţie,
mai mult decât să pricinuiască sminteală şi expunere fără temei.
Epitrahilul, veşmântul fără
de care preotul nu poate săvârşi nici o slujbă
Care sunt şi ce rol au
veşmintele slujitorilor sfintelor altare?
Veşmintele
liturgice sunt elemente speciale de vestimentaţie pe care le îmbracă slujitorii
altarelor, în cadrul cultului divin public. În cadrul slujbelor divine,
diaconul îmbracă 3 veşminte: stihar, orar şi mânecuţe, preotul, 5 veşminte:
stihar, epitrahil (popular patrahir sau patrafir), brâu, mânecuţe şi felon sau
sfită, iar arhiereul îmbracă 7 veşminte: stihar, epitrahil, brâu, mânecuţe,
omofor mare şi mic, sacos şi mantie, precum şi o serie de insigne sau ornate -
bederniţă, cruce, engolpion, mitră şi cârjă.
Stiharul este
un veşmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă întregul corp. La diaconi,
stiharul simbolizează strălucirea şi curăţenia spirituală a îngerilor. La
preoţi, are un alt simbolism - strălucirea lui Dumnezeu şi viaţa vrednică de
admiraţie pe care trebuie să o posede cel ce îl poartă, iar la arhierei,
semnifică luminarea şi curăţia lui Hristos şi a îngerilor Săi.
Orarul are
forma unei fâşii înguste de stofă, veşmânt specific treptei diaconeşti. El
simbolizează firea cea nevăzută a îngerilor.
Mânecuţele -
la început, au fost purtate doar de către arhiereu, folosirea lor de către
preot şi diacon generalizându-se mai târziu, în sec. XV-XVII. Semnifică puterea
lui Dumnezeu, care dă putere slujitorilor Săi.
Epitrahilul
nu este altceva decât un orar diaconesc, trecut peste grumaz, cu capetele în
jos şi ambele laturi apropiate. Este veşmântul cel mai des folosit de către
preot, veşmânt fără de care nu poate săvârşi nici o slujbă. El simbolizează
puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului şi prin care
slujeşte cele sfinte, dar şi jugul cel bun al slujirii lui Hristos.
Brâul ne
aduce aminte şi de ştergarul cu care Hristos S-a încins în seara Cinei celei de
Taină, atunci când a spălat picioarele ucenicilor.
Felonul
reprezintă haina roşie, cu care a fost acoperit Mântuitorul Hristos, în semn de
batjocură, în timpul pătimirilor, şi pentru care ostaşii romani au aruncat
sorţi. El mai închipuie şi puterea lui Dumnezeu, cea care acoperă şi protejează
întreaga făptură.
Omoforul
mare, care se poartă pe grumaz, se îmbracă numai la începutul Sfintei
Liturghii, până la Apostol, când este înlocuit, pentru restul slujbei, cu
omoforul mic. Simbolizează „oaia cea rătăcită“, pe care Mântuitorul a căutat-o
şi a luat-o pe umerii Săi - firea umană pe care Hristos a luat-o asupra Sa şi a
îndumnezeit-o.
Sacosul este
un veşmânt care seamănă cu stiharul, dar este mai scurt şi are mânecile mai
scurte. Are aceeaşi semnificaţie ca şi felonul: căinţa şi smerenia.
Mantia este
un veşmânt lung şi larg, ca o pelerină, având pe laturi foarte mulţi plii. Se
încheie la gât şi jos, în faţă. Arhiereul îmbracă mantia numai la slujbele în
care nu îmbracă stiharul şi sacosul (Vecernie, Litie, sfinţirea apei).
Simbolizează „darul lui Dumnezeu cel purtător de grijă şi acoperitor. Iar
pliurile de pe margini, învăţăturile felurite, care izvorăsc necontenit, din
cele Două Legi, veche şi nouă“.
Folosirea
veşmintelor în cultul ortodox dă fast slujbelor şi creează o atmosferă
duhovnicească, propice dialogului cu Dumnezeu. Credincioşii le sărută şi le
cinstesc cu mare evlavie, având conştiinţa că ele participă la cele mai înalte
momente de sfinţenie şi că sunt purtătoare şi împărtăşitoare de har.
Ce simbolizează culorile
veşmintelor şi când se îmbracă
Fiecare culoare din
vestimentaţia slujitorului la altarul Domnului are o semnificaţie?
Aşa cum
fiecare veşmânt are un simbolism propriu, la fel, există anumite culori, care
au anumite semnificaţii. Sunt folosite în general şase culori liturgice: alb,
verde, purpuriu, roşu, albastru şi auriu. Având o semnificaţie liturgică, la
unele sărbători, se optează pentru anumite culori.
Albul
reprezintă curăţenia şi puritatea luminii harului lui Dumnezeu. Veşminte de
culoare albă se îmbracă, de obicei, la Praznicele Botezului Domnului,
Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului. Verdele simbolizează culoarea vieţii
şi a Sfântului Duh. Se îmbracă veşminte de culoare verde la sărbătoarea
Pogorârii Duhului Sfânt, iar în unele zone şi la sărbătoarea Floriilor. Roşul
închis, purpuriul, ne duce cu gândul la Sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce,
dar şi la sângele martirilor. Veşminte de culoare roşu închis se poartă la
sărbătorile sfinţilor martiri, la Înălţarea Sfintei Cruci, dar şi la Crăciun,
în acest caz, culoarea roşie aducându-ne aminte de Naşterea Mântuitorului.
Albastrul predomină la sărbătorile Maicii Domnului (Întâmpinarea Maicii
Domnului sau Buna Vestire). Culoarea aurie semnifică bogăţia darurilor
Sfântului Duh, de aceea este o culoare predominantă a veşmintelor liturgice.
Negrul este,
în mod tradiţional, culoarea slujbelor funebre. Este o culoare de dată mai
recentă în veşminte şi simbolizează pocăinţa şi întristarea. Se folosesc
veşminte cernite în timpul Postului Sfintelor Paşti.
Splendoarea veşmintelor a
dus la convertirea multor necredincioşi
De unde atâta frumuseţe şi
grandoare în slujbele ortodoxe, în special la cele arhiereşti?
Prin
culoarea, prin forma şi calitatea materialului din care erau confecţionate,
veşmintele liturgice au produs şi produc o puternică impresie asupra
credincioşilor. Să nu uităm că splendoarea veşmintelor a dus la convertirea
multor necredincioşi, în vechime şi nu numai.
Atâta vreme
cât prezenţa noastră la Sfânta Liturghie reprezintă începutul prezenţei în
împărăţia lui Dumnezeu, unde Hristos este în mijlocul nostru, ca Împărat şi
Arhiereu, nu se poate ca slujba să nu fie grandioasă. La curtea împăratului nu
te poţi duce oricum. În Sala Tronului nu se poate să nu fie grandoare.
Cum explicaţi celor ce
judecă, arătând cu degetul spre veşmintele „scumpe“, „luxoase“ ale slujitorilor
Domnului, importanţa acestor elemente care înfrumuseţează cultul nostru?
Orice obiect
din Sfânta Biserică, necesar săvârşirii cultului, trebuie să fie din cea mai
bună calitate. Confecţionarea şi achiziţionarea acestor obiecte reprezintă o
jertfă, iar jertfa trebuie să fie din cele „mai bune“, din cele „fără meteahnă“
- la fel şi veşmintele. Însă trebuie să avem mare grijă, ca să nu cădem în
mustrarea lui Hristos, care îi certa pe farisei şi despre care spunea că „toate
faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi
îşi măresc ciucurii de pe poale“. Veşmintele trebuie să fie deosebite, prin
frumuseţe şi calitate, dar nu trebuie să fie un element de mândrie şi de
opulenţă.
Interviul a fost realizat cu Pr. asist.
univ. drd. Cezar Pelin, Catedra de Liturgică din cadrul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi şi preot slujitor la Biserica „Sfântul Ioan
Botezătorul“ din Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu