Una dintre figurile marcante ale
culturii românești, ale diplomației și ale vieții bisericești în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea este Mitropolitul Ardealului Antonie
Plămădeală. Cu o listă de lucrări impresionate, profunde, cu tematică culturală
și religioasă, Antonie Plămădeală reprezintă un reper pastoral și cultural.
Deși pare că este puțin dat uitării, iar moștenirea sa culturală este puțin
valorificată, deși are valoare certă, pentru cine dorește să studieze teologie
cu adevărat poate găsi în operele de spiritualitate ale ierarhului român duhul
filocalic. De asemenea, predica lui este vie. Oarecum diferit expusă în
comparație cu alți predicatori, ba chiar și cu restul operei sale, textele
predicilor sunt tributare literaturii și talentului de povestitor al
Mitropolitului care își doarme somnul de veci sub o candelă veșnic aprinsă, pe
prispa de la Mănăstirea Brâncoveni.
A doua jumătate a secolului al XX
– lea a reprezentat spațiul de încopciere dintre teologie și literatură, sau
teologie și cultură, în cadrul căruia s-au manifestat plenar două
personalități: Antonie Plămădeală, teologul – literat și Bartolomeu Anania,
literatul teolog. Desigur, au mai existat și alte personalități culturale de
calibru, Dumitru Stăniloaie, Nestor Vornicescu, etc., însă preocupările
literare cele mai rodnice aparțin celor doi slujitori ai bisericii amintiți mai
sus.
Între teologul-literat Antonie
Plămădeală și literatul teolog Bartolomeu Anania sunt destule coincidințe.
Ambii au fost ierarhi în Ardeal. Primul, după ce a ocupat scaunul arhieresc de
la Buzău (1980-1982) a fost ales Mitropolit al Ardealului, având în jurisdicție
și Arhiepiscopia Clujului, Vadului și Feleacului; al doilea, după ce a ajuns
Arhiepiscop în orașul unde organizase grevele studențești de la Cluj și a
primit, pe lângă anii de temniță grea și interdicția de intra în oraș. Ambii au
trecut prin temnițele comuniste, e drept cu intensități ale tratamentului
diferit. Ambii au fost mitropoliți, deși Bartolomeu Anania, a fost succesor
parțial al Mitropolitului Antonie, deoarece, după alegerile de Mitropolit al
Transilvaniei, a doua zi, o parte din Ardeal s-a dus Cluj, apărând o nouă
mitropolie. A fost prima negare a principiilor statuate în legea cultelor din
1948, care prevedea că Mitropoliile se organizează doar în provinciile istorice
și prevederile mai vechi care spun că organizarea bisericească o urmează pe cea
civilă.
Continuând pe șirul asemănărilor,
ambii au legături cu America. Bartolomeu Anania ajunge în America pentru a fi
ferit de urmările unei detenții cumplite, pe care o descrie memoriile sale,
Antonie Plămădeală, doctor la Oxford și reprezentat al Bisericii Ortodoxe
Române în toate forurile ecumenice, poposește în Statele Unite cu misiuni
diplomatice, poate asemenea ierarhilor de altădată, în vremea în care clauza
națiunii celei mai favorizate, obținute de România pentru jocul aparent rebel
al lui Ceaușescu și pentru simularea drepturilor omului percepută corespunzător
de americani, dar cultivată pentru a crea breșe dincolo de Cortina de fier, era
în pericol. Această întâlnire a creat speculații sau curiozități greu de
satisfăcut astăzi, dar, cumva stimulate de relatarea făcută în memoriile sale
de Bartolomeu Anania.
Pe șirul asemănărilor dintre cei
doi putem continua mult. Am să mă mai opresc doar la două asemănări și o
deosebire. Ambii au dorit și nu au reușit să ocupe scaunul patriarhal. Antonie
Plămădeală era văzut ca viitor patriarh. Cultura, eleganța, talentul
predicatorial, stilul administrativ îl recomandau. În fața fostului Patriarh
Teoctist nu s-a putut impune, deși în 1986 avea deja vechime în calitate de
Mitropolit, iar longevitatea fostului patriarh s-a constituit într-o piedică în
calea posibilei succesiuni. Mitropolitul Bartolomeu Anania a avut îngăduința
divină de a prinde și ultima alegere de patriarh, dar a pierdut la vot.
Există, așadar, destule
asemănări, unele căutate, poate, altele întâmplătoare, aceasta dacă este ceva
întâmplător în viață. Sunt și aspecte de
esență, de fond, care trag linie de demarcație între cei doi: unul era
teologul-literat, celălalt literatul teolog. Fără dubiu, ambii au o operă
vastă. Dincolo de prezența pe scena vieții publice, au fost personalități
profunde, care nu și-au irosit talantul, ci au lăsat în urmă o moștenire
culturală importantă. Antonie, a scris mult – iar Dicționarul teologilor înregistrează
cu destulă acribie munca sârguincioasă a mitropolitului. Lucrări de
spiritualitate (tradiție ți libertate în spiritualitatea românească, Ca toți să
fie una, etc.), lucrări cu caracter istoric ( Lupta împotriva deznaționalizării
românilor din Tranvilvania în timpul dualismului austro-ungar în vremea lui
Miron Romanul (1874 - 1898), după acte, documente şi corespondențe, Românii din
Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după
documente, acte şi corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea), cărți
de istorie literară centrate pe scoaterea în evidență a rolului pe care l-au
avut unii slujitorii ai Bisericii în viața culturală și literară a poporului
român ( Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, Dascăl de
cuget și simțire românească, Leon Asachi în cultura română), predici pline de
pilde și istorioare, unele culese și repovestite din operele scriitorilor ruși
sau occidentali ( Tâlcuri vechi la texte noi, Cuvinte la zile mari ), însemnări
și recenzii ( Gânduri pentru frumuseți albe),biografii ( Cine sunt eu? Ce spune
eu despre mine convorbiri cu Arhimandritul Teofil Pârâian) și un roman (Trei ceasuri în iad, București,
1970, ediția I, 1993, Edit. Junior Club , 303 p.) Mitropolitul Antonie a fost
un teolog literat. A fondul este teologic, forma primește adesea formă
literară. Literatura este un vehicul, o pasiune căreia i-a alocat multe ore de
lectură în vasta și organizata bibliotecă pe care o avea și pe care am zărit-o
în copilărie prin deschizătura ușii biroului unde fostul episcop al Buzăului
(1980-1982) lucra după un program bine structurat și saxon organizat. De fapt,
în cei doi ani de activitate la Centrul Episcopal de la Buzău a amplificat
cursul unei culturale vechi, transformând locul într-o universitate culturală.
Mari personalități de pretutindeni treceau pragul palatului brâncovenesc de la
Buzău. Scriitori, poeți, filozofi, teologi de anvergură europeană, actori.
Pleșu, Liiceanu, Geo Bogza, Besoiu sunt doar câteva nume care au vizitat
Buzăul. Antonie Plămădeală era așadar amfitrionul acestor întâlniri pline de
sevă.
Pe de cealaltă parte, Valeriu
Anania era un literat teolog. Scriitor talent. Logician bun. Vorbitor
organizat. Flexibil în folosirea diferitelor stiluri și genuri literare,
prieten cu Tudor Arghezi sau Gala Glaction – cel care a rămas repetent să fie
coleg cu Arghezi -, lasă în urmă o teologie bine lucrată semantic – iar conținutul
textului Biblic tradus este o dovadă- și o operă literată care izvorăște din
ființa lui, fără să dea impresia trudei Mitropolitului Antonie.
Ambii au fost clerici și au
împărtășit această condiție în raport cu condeiul. Statutul acesta impune un
unghi de abordare specific și anumite colmatări tematice. Cel mai bine
definește relația cleric-scriitor caracterizarea sau chiar butada referitoare
la Galaction: când Galaction a intrat în
cele nici Biserica nu a câștigat și literatura a pierdut. Desigur, este asumată coabitarea dintre
slujitor al Domnului și scriitor la cei doi ierarhi, evident cu efecte tematice
și de abordare. Dar cum ne place să întrebăm ce ar fi fost dacă? Oare ce ar fi
fost dacă erau doar scriitori? Dumnezeu știe! Oricum, Valeriu Anania s-a
bucurat de succes literar consistent. Antonie Plădeală, se regăsește mai mult
în Biserică și din acest motiv cred că este mai degrabă teologul – literat.
Și pentru a încheia șirul
paralelismelor, cei doi au în comun o alcătuire alegorică ce se apropie sub
aspectul ermetismului epic. Realizarea aparținând lui Valeriu Anania se numește
Străinii din Kipukua, iar cea a lui Antonie Plămădeală Trei ceasuri în iad. Acțiunile sunt diferite, plasarea în timp și
spațiu este total diferită, în fine, subiectul în sine este altul. Și totuși,
după ce încerci să pipăi atent cu mintea cele două romane ai senzația unui deja
vu. Ai sentimentul unei continuități a părții nevăzute. Ambele par avea un
mesaj identitar asemănător. În străfunduri simți aceiași curenți de gândire și
un ermetism influențat de condiția clericală, care impune filtre conștiente sau
mai puțin conștiente de expunere, ceea ce dă complexitate fără să complice
operelor, dar nu fac deloc ușoară viața cititorului obișnuit cu fluide care nu trebuie
prea mult analizate înainte de îngurgitare. Cele două romane te mai fac să bați
și pasul pe loc și chiar să mai dai și câte un pas înapoi. Cititul galop sau la
pas este exclus. Densitatea culturală nu te lasă. Ai nevoie să urmărești cu
creionul ceea ce citești. Ermetismul lucrărilor este accentuat și de faptul că
cele două lucrări au fost scrise în comunism. Pare că cititorul este mai puțin
vizat. Cel care reprezentat principalul ochi era cenzorul. Cenzura a făcut
astfel literatură și nu doar a blocat-o și mutilat-o. În cazul celor două
romane scrierea pare un joc de șah, în care fiece mutare avea o amploare de
gândire atât de mare încât adversarul, regimul, să nu te prindă în șah. Deci,
pe lângă prima autocenzură din motive de apartenență, autorii au avut nevoie de
încă un pas în profunzime, pentru a depăși sensibilitățile de interpretare ale
lectorilor impuși de sistem. Fără această manieră de alcătuire cele două opere
nu ar fi apărut. Chiar dacă s-au prins cei ce puteau bara tipărirea,
complexitatea alcătuirii le-a permis să se închidă ochii și cărțile să vadă
lumina tiparului.
Pentru cele două romane
precizarea și înțelegerea contextului scrierii este fundamental. Sigur, seamănă
cu unele scrieri actuale care folosesc psihanaliza, iar cititorul mai puțin
cunoscător al vremurilor ce au trecut poate să le descopere în cheie modernă,
să spunem. Realitatea însă este diferită. Sunt alegorii care au ca scop
exprimarea unor părți autobiografice care îi apropie pe cei doi autori în
gândire și acțiune literară, pentru că au împărțit aceleași vremuri și același
spațiu. Cele două romane sunt așa de diferite și totuși atât de asemănătoare.
Probabil, peste ani, când duhul regimului care a fost se va risipi, limba în
care au fost scrise se va uita, iar sensul dat de cititor va fi altul. Trebuie
menționat totuși că scopul modului de alcătuire a celor două romane a fost
diferit. Autorii trebuiau să fie cu un nivel de inteligență mai sus decât
autoritățile diriguitoare pentru ca mesajul lor să poată zbura spre public.
Sunt interesante cele două
romane. Au în spate doi oameni cu experiențe culturale vaste, dar și cu istorii
persoanele greu de imaginat astăzi. Trei
ceasuri în iad nu pare a fi o extindere a talentului unui romancier, ci mai
degrabă o dorință de a transmite un mesaj care nu putea fi ambalat altfel. Este
un text cu simetrie saxonă a frazei, cu note corecte așezate pe partitură, dar
cu sunete care surprind în clipa atingerii textului. Auzi muzica, dar parcă din
ea nu se naște pofta repetitivă a refrenului, ci îți vine să fredonezi altceva,
să iei partitura în mână și să vezi dacă tonul este cel indicat sau trebuie să
faci un exercițiu coral și să cânți pe altă voce, ba coborând cu baritonii în
adânc, ba decolând cu sopranele.
Străinii din Kipukua are la fel
de mult miez cultural ca Trei ceasuri în
iad , dar în ceea ce privește stilul este diferită. Forma aerobică a scrierii
permite cititorului să se strecoare mai ușor printre evenimente, chipuri,
oameni, zei și enigme.
Oricum au fost două opere săltate
peste cardul cenzurii și trimise în lume. Pot fi citite în scopuri literare,
pentru stil, dar pot fi privite și ca forme de manifestare a libertății interioare
în vremuri de îngrădire. Merită citite, deschide ferestre multiple, dar nu este
un demers ușor. Citirea lor, mai ales a romanului Trei ceasuri în Iad seamă cu
experiența trăită de personajul următoarei istorioare, împrumutate din Tolstoi de
către Antonie Plămădeală și și așezat în manieră proprie în cartea Tâlcuri noi la texte vechi. Îl
repovestesc și din memorie, mai ales că mica povestioară pare să aibă legătură
cel puțin cu titlul romanului.
Se spune că era un călugăr ce îndura o
cumplită suferință și își tot ruga moartea spunând:
-
Mai bine m-aș chinui trei ceasuri în iad decât
să rabd atâta suferință!
Dumnezeu, tot auzind tânguirea
monahului i-a trimis în cele din urmă un înger cu care să facă înțelegerea,
după voia lui. A mers monahul în iad și au început chinurile. Se chinuia și se
chinuia și parcă trecuseră sute de ani, iar îngerul nu mai venea să-l scoată.
Disperat a început să-și schimbe gândurile la adresa îngerului spunând:
-
Neserios înger! M-a uitat aici!
Dar, în cele din urmă îngerul
apare. Călugărul cu speranță îl întreabă de ce l-a lăsat atât de mult timp și
de ce și-a încălcat înțelegerea. Însă îngerul i-a răspuns:
-
Nu a trecut decât o oră!
Probabil scrierea criptată a
acestor texte de roman au fost un iad. Un iad cu multe ceasuri, în care trebuia
să ocolești ceea ce ar fi fost normal să spui direct, să găsești căi ocolitoare
pentru a călători cu ideile prin hățișul ideologic, să suferi imposibilitatea
de a te exprima pe tine și totuși să găsești modalități de a spune ce simți.
Cât de crunt a fost iadul comunist e greu de evaluat din postura mea, care am
prins doar mică perioadă. Merită însă pătrunderea în experiența celor care au
fost nevoiți să trăiască, să scrie și să gândească, privind cu ochii tulburi
spre orice orificiu în așteptarea îngerului salvator. A venit el în sfârșit?
Poate că nu, însă zugrăveala actuală a iadului parcă nu-l mai arată ca fiind
atât de negru cum este prezentat în romanul alegorie Trei ceasuri în iad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu