Este slujba de Te-deum desfăşurată la începutul anului şcolar o încălcare a libertăţii de conştiinţă?

Statul şi funcţia legislativă a instituţiilor sale

Ca mod de apariţie se poate constata din studiul istoriei că formele de organizare social-statale nu există de la începutul omenirii şi că apariţia lor este o urmare a căderii omului în păcatul primordial căci înainte de căderea în păcat nici statul, nici religia, nici morala nici dreptul şi nu aveau raţiune[1].

Transformările intervenite în mediul de viaţă al omului a impus apariţia unor moduri organizate de vieţuire, iar forma cea mai evoluată şi mai amplă a organizării sociale a omului a fost statul.

Din punct de vedere etimologic, noţiunea  de stat îşi are originile în forma verbală a latinescului ˝statuo˝ care se traduce prin a pune, a aşeza, a întemeia˝.

Istoria cunoaşte mai multe tipuri de state, fiecăruia dintre ele aparţinându-i o perioadă istorică, mai lungă sau mai scurtă, însă determinată în timp.

Privit în ansamblul său, statul apare ca o mulţime de piese care sunt legate ca mod de funcţiune de un centru directiv. Cele mai importante din aceste piese s-au cristalizat în decursul timpului în instituţii, cu diverse roluri (economic, de apărare, de relaţii externe, de cultură şi culte, de sănătate,etc.),  în raport cu dezvoltarea cărora poate fi privită şi analizată   viaţa socială şi caracterul tipului de stat.

Modul de organizare a statului a stârnit de-a lungul timpurilor interesul cercetătorilor din diverse domenii care l-au definit după diferite criterii: sociologic, juridic, politic, economic.[2]

Făcând o sinteză a acestor criterii după care este definit Statul, putem spune că este o societate omenească, necesară, juridică şi universală, având ca scop să conducă membrii ei la o bună organizare materială şi temporală, având ca elemente constitutive  un teritoriu determinat, o populaţie care locuieşte pe acest teritoriu şi organe de conducere.

În primul rând, Statul este o societate ˝omenească˝, adică o reuniune a mai multor oameni care urmăresc acelaşi scop folosind mijloace comune: pluralitate de membri, unire a voinţei, unitate de scop şi comuniune de mijloace.

În al doilea rând, Statul este societate ˝necesară˝, deoarece fără această organizaţie individul izolat nu ar putea ajunge la obţinerea unor bunuri materiale şi morale. Statul este necesar pentru că el corespunde instinctului sociabilităţii cu care Creatorul şi-a înzestrat creatura, oferindu-i astfel posibilitatea să se constituie în societăţi mai mici sau mai mari numite: familii, triburi, naţiuni organizate.

Statul este o societate ˝universală˝. El urmăreşte realizarea unui bun universal şi nu a unor bunuri particulare, având obligaţia să procure membrilor săi condiţii prielnice unei vieţi sociale normale.[3]

Pe lângă acestea statul este şi o societate ˝juridică˝. Astfel, coeziunea şi buna desfăşurare a vieţii publice se asigură prin norme şi dispoziţii juridice comune. De aceea statul este o ˝formă a creaţiunii dreptului.˝[4]

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru oamenii din totdeauna şi de pretutindeni, motiv pentru care nu poate neglija epoca în care îşi desfăşoară activitatea, nici condiţiile de existenţă ale oamenilor.[5]

Biserica existând în cadrul Statului nu poate să nu ţină seama tipurile de stat şi de realităţile vieţii sociale de Stat.[6] Relaţiile dintre Biserică şi stat dobândesc caracteristici noi în fiecare epocă istorică şi în funcţie de regimul social din fiecare ţară. Elementul etnic, identitatea naţională a creştinilor, la rândul lor, au o influenţă durabilă asupra relaţiilor dintre Biserică şi stat.

Două aspecte fundamentale trebuie subliniate privitor la atitudinea Bisericii faţă de stat: adaptarea Bisericii în calitatea ei de societate umană la stat, în funcţie de evoluţia istorică şi de regimurile sociale şi legătura fundamentală dintre etnicitate şi Biserica Ortodoxă.[7]

La baza tipului de relaţie dintre Biserică şi stat se află o întreagă serie de fundamente teologice, canonice şi juridice. Dintre toate realităţile istorice ale vieţii omeneşti aflate într-o continuă schimbare, cea mai importantă este statul. Totuşi Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română în special nu au formulat un credo în legătură cu un regim social oarecare, nici o doctrină în legătură cu statul.

Biserica se află între om şi Dumnezeu, între istorie şi metaistorie, între timp şi veşnicie, între văzut şi nevăzut, aflând-se între realităţi nu pentru a le despărţi ci pentru a le desăvârşi.[8]

Din faptul că Împărăţia lui Hristos este de natură spirituală şi eshatologică, Biserica Ortodoxă nu s-a identificat niciodată cu o ideologie oarecare sau cu un regim politic sau sistem, oricare ar fi fost el.

Structurile sociale şi regimurile politice nu îi sunt indiferente, pentru că Biserica s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea societăţii omeneşti. Biserica, prin urmare ca entitate harică sau comuniune în duh, oricât de real ar exista deasupra zonei văzute, orice dimensiuni şi rosturi ar fi primit de la Întemeietorul său, fără a prinde consistenţă materială pentru omul fiinţă spirituală şi materială nu ar fi existat. Deşi nu poate fi aşezată în rând cu celelalte chipuri materiale ale vieţii omeneşti, în privinţa naturii şi a scopului său, nu înseamnă că sub aspect material Biserica s-ar putea sustrage legilor de convieţuire socială comune, sau celor naturale făurite de oameni pentru  convieţuirea lor. [9]

De aceea, Biserica, îşi îndeplineşte misiunea spirituală în condiţiile oferite de modul de organizare a societăţii din punct de vedere social şi politic.[10]

În relaţia cu statul, Biserica, este privită ca organizaţie religioasă publică. Ea prezintă  interes pentru Stat. Manifestările exterioare şi sociale sunt sancţionate prin lege.[11]

Fiecare stat ţine seama de faptul că viaţa religioasă există în mod real, că este o realitate vie ce prin simplu fapt al existenţei sale.[12]

Credinţa religioasă nu se poate sustrage procesului de instituţionalizare. Ea nu poate rămâne la starea difuză, la starea de conştiinţă, ci se concretizează, prin manifestările ei externe, în instituţii proprii social-religioase[13].

Statul încadrează subiecţii vieţii religioase fie în rândul instituţiilor de utilitate publică separate de  puterea politico-administrativă, fie în rândul instituţiilor sale juridice seculare, fie în rândul instituţiilor politice, ca instituţii ale statului, în vremea în care Statul a avut preocupări religioase, creând şi dirijând instituţiile religioase, ca pe oricare alte instituţii publice ale sale. Statul totuşi nu a creat  religia, deşi adeseori a organizat-o instituţional politic şi juridic.

Toate manifestările cu caracter extern şi social cad sub sancţiunea dreptului, dobândind astfel calificativul nou, juridic, devenind instituţii social juridic cu caracter religios.[14]

Indiferent de modul în care sunt încadrate în stat instituţiile religioase activitatea acestora constituie  pentru stat în primul rând o problemă politică, şi numai în al doilea rând  o chestiune juridică, întru cât juridicul este o problemă a politicului.[15]

Nu s-a reuşit niciodată în istorie o egalizare a tratamentului pe care fiecare stat îl acordă instituţiilor religioase, deoarece acestea ţin de conştiinţa, de specificul naţional şi de fiinţa fiecărui popor. Fiecare aparţine neamului său cum aparţii mamei tale, aşa cum este tributar ochilor şi propriilor picioare. Nimeni nu poate evada din condiţia sa ontologică şi nici nu o poate trăda nepedepsit de viaţă. Cultura şi tradiţiile neamului aparţine fiecărui membru al unei etnii şi-l îmbogăţeşte, îmbogăţindu-i viaţa religioasă în general.˝[16]

 De aceea fiecare stat adoptă o atitudine specifică faţă de problema religioasă şi o articulează în concepţia sa generală, o raportează la ţelurile sale politice, adoptând o atitudine concretizată prin reglementări legale, dând posibilitatea manifestării vieţii religioase în conformitate cu viaţa de stat.[17]

Statul, însă, nu se ocupă de aspectul intern al credinţei religioase ci de ci de aspectul social văzut şi organizat.

Statul reglementează aspectele comune tuturor

Conceptul de Biserică în domeniul ştiinţelor sociale, se referă la aspectul ei de societate văzută; nu la aspectul ei haric, aspect care nu intră în domeniul relaţiei cu Statul.

În conţinutul  noţiunii de cult intră ca elemente componente următoarele : o mărturisire de credinţă, un ceremonial religios adecvat, o organizaţie social-juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, un scop religios şi mijloace corespunzătoare acestui scop.

Din analiza acestor elemente, se vede clar că nici o organizaţie religioasă nu se confundă şi nu se poate confunda cu organizaţia politică a Statului, că între acestea două există deosebiri de natură, de scop şi de mijloace, deosebiri care le fac să aibă  alte preocupări şi să se mişte într-un domeniu aparte.     

Apariţia în istorie a Bisericii s-a produs  într-o vreme când Statul exista deja. Biserica a apărut deci în cadrul Statului dar nu din iniţiativa acestuia şi şi-a continuat existenţa sa şi după dispariţia tipului de stat şi a graniţelor teritoriale ale acestuia, acomodându-se permanent.

 Din cele arătate până aici, se vedea că ˝Biserica este o organizaţie social-religioasă deosebită a Statului, că ea nu este o creaţie a Statului, după cum nici Statul nu este o creaţie a Bisericii, că ea nu are preocupările Statului, nu se confundă cu acesta, după cum nu se confundă cu nici o altă formă de organizare socială şi cu nici o instituţie din cadrul aparatului de Stat şi nici cu vreo altă formă de organizare parastatală, sau cu oricare alta oricât de importantă ar fi aceasta˝.[18]

Statul se deosebeşte esenţial de Biserică. El reprezintă ˝o organizaţie politică prin excelenţă˝[19], în cadrul căreia a apărut Biserica la un moment dat. Biserica şi Statul fiind diferite prin natura lor, prin scopul şi prin structura lor, relaţia dintre ele are la bază principiul autonomiei bisericeşti[20], principiu ce dă dreptul Bisericii de a emite legi proprii şi de a restrânge dreptul de control al Statului numai la acţiunea externă a Bisericii.

Suveranitatea Statului îi dă acestuia dreptul de a controla orice manifestare, orice acţiune din cuprinsul său, aşa încât, în principiu, controlul acesta nu poate fi limitat de nimic.[21] Practic însă, Statul, admiţând că ˝de internis non judicat praetor˝ îşi limitează controlul său numai la cele externe ale credinţei religioase fără a impieta la cele de natură internă spirituală.[22] Biserica a combătut cu promptitudine intenţia puterii politice de a se implica în chestiuni interne. Mărturie a acestei realităţi stau canoanele 12 al sinodului IV Ecumenic,  30 apostolic şi 3 al sinodului VII ec.[23], : primul dintre canoanele are caracter prohibitiv şi opreşte împărţirea eparhiile numai prin acte ale autorităţii politice, fără de consimţământul sinoadelor bisericeşti.[24] al doilea care prevede pedeapsa caterisirii în celor ce dobândesc funcţii ecleziastice cu sprijinul autorităţilor politice[25], iar cel de-al treilea reproduce textul celor două, întărindu-le.[26]  De asemenea, canonul 11 al Sinodului de la Sardica interzice apelul la puterea lumească fără acordul întâistătătorului bisericii respective şi sancţionează cu lipsirea celui în cauză de demnitatea avută, iar canonul 12 al sinodului de la Antiohia interzice aducerea disputelor interne bisericeşti înaintea tribunalelor civile. De aici se pot observa că limitele implicării statului în viaţa bisericească, pentru a fi canonic şi legal, nu trebuie contravină principiului autonomiei externe.  Principiu este denumit cu un termen grecesc  ce  înseamnă capacitate de a legifera singur şi de a te conduce după legile tale proprii în toate privinţele, în tot ce se referă la natura ta proprie[27]. Spre exemplu, art. 3 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române fixează poziţia Bisericii Ortodoxe Române în Stat, definindu-i situaţia juridică specifică în raport cu Statul, care precizează că ea este autonomă.[28]

Statul nu trebuie să intervină în viaţa internă Bisericii sau în guvernarea acesteia, în învăţătura credinţei, în viaţa ei liturgică, sau practica duhovniciei etc. nici în general în activitatea instituţiilor duhovniceşti canonice, cu excepţia acelor aspecte în care Biserica acţionează ca o personalitate juridică obligate să intre în relaţie cu statul, cu legile sale şi cu organele puterii. Biserica aşteaptă de la stat respect faţă de normele sale canonice şi celelalte statute interne.˝[29]

Dreptul de control al statului se exercită sub trei forme în raport cu care poate fi analizată permanent relaţia Biserică – Stat: jus reformandi; jus inspciendi cavendi; jus advoctiae[30].

Jus reformandi constă în dreptul Statului de a reglementa exerciţiul individual şi public al mişcărilor religioase şi  de a clasifica grupările religioase din punct de vedere juridic. Ca procedură juridică, conferirea acestor drepturi se face în mod individual, iar nu prin norme generale, aşa cum se întâmplă cu  asociaţiile constituite în diverse scopuri.

Jus inspciendi cavendi constă în dreptul de supraveghere a acţiunilor cuprinde în denumirea de sacra externa  prin legi, pe cale de jurisdicţie şi pe cale administrativă.

Jus advoctiae constă în recunoaşterea serviciului public pe care îl face Biserica în viaţa socială şi ca o consecinţă a acestuia, acordarea de către stat a sprijinului său vieţi religioase, prin consultarea subiecţilor vieţii religioase în domeniul social şi crearea pârghiilor juridice şi economice bunei funcţionări a vieţii religioase (mijloace civile şi penale de protecţie; scutiri de taxe şi impozite; protejarea bunurilor bisericeşti, etc.).

O analiză  a modului sistemului dintre Biserică şi Stat şi a modului în care ponderea elementelor mai sus menţionată poate fi identificată, poate clasifica relaţiile Biserică Stat în două mari categorii[31]: modelul separaţiei bisericilor faţă de stat şi modelul bisericilor naţionale.

Aceste sisteme se manifestă diferit, căpătând nuanţe poliforme de la un stat la altul:

a)                            Acomodarea dintre Biserică şi Stat care presupune o neutralitate binevoitoare a statului faţă de religie şi o minimă colaborare.

b)                            Separatismul rigid care presupune o lipsă totală de colaborare şi îmbracă aspecte discriminatorii, cererile cultelor pentru ajutor fiind considerate ca fiind nefireşti iar clericilor fiindu-le interzis să ocupe funcţii publice.

c)                            Lipsa de înţelegere a statului pentru problemele cultelor şi pentru nevoia acestora de a beneficia de anumite instrumente juridice.

d)                            Ostilitatea şi persecuţia vieţii religioase, ideologizată prin teoria separaţiei

2  Sistemele politice ale colaborării dintre Biserică şi  stat, sisteme în care Statul se declară că nu este separat de Biserică asumându-şi obligaţia de a susţine misiunea Bisericii în instituţiile publice şi sprijină sau financiar cultele religioase, potrivit principiului proporţionalităţii, salarizând total sau parţial clerul.

Şi acest sistem are mai multe subtipuri:

a)     Bisericile de stat, sistem în care una sau mai multe Biserici deţin au monopol asupra problemelor de ordin religios.

b)     Biserici dominante, sistem născut din legătura istorică şi naţională dintre o anumită biserică şi statul unde deţine cel mai mare număr de adepţi.

c)     Subsistemul cooperării dintre Biserică şi stat în care entitatea suverană cooperează cu bisericile sub diverse forme, bisericile bucurându-se de sprijin financiar.

Biserica acţionează în relaţiile cu Statul conform principiului canonic al loialităţii faţă de Stat[32] şi în conformitate cu câteva cerinţe esenţiale impuse de acesta: o mărturisire de credinţă publică, unitară, precisă şi statornică, iar nu una ocultă şi labilă; un ceremonial religios care se desfăşoară - ca expresie a respectivei credinţe în mod public; o organizare social juridică corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, organizare publică unitară şi statornică, în care se oglindeşte structura internă a societăţii religioase respective, şi anume: categoriile de membri, ierarhia, gruparea în unităţi locale centrale şi locale; un scop religios statornic pe care îl urmăreşte o astfel de societate, precum şi mijloacele de care se foloseşte arătate în mod public şi precis.[33]

Legislaţia unui stat reflectă cel mai bine relaţia pe care acesta o are cu instituţiile ce funcţionează pe teritoriul suveranităţii sale.

Creştinismul - spre deosebire de alte religii - nu şi-a formulat o concepţie juridică despre viaţa socială[34], lăsând pe în seama Statului aceste atribuţii.

După o perioadă de ostilitate a Statului faţă de Biserică a urmat o perioadă de influenţă a moralei creştine asupra dreptului[35], iar odată cu aceasta apariţia primelor legi de stat ce reglementau activitatea externă a Bisericii.

Divizare, segregare.

Slujbele de Te-Deum nu sunt imixtiuni ale Bisericii în treburile statului. Separaţia dintre biserică şi stat vizează modul separat de administrare a celor două instituţii, nu vizează o atitudine atee a reprezentanţilor puterii politice sau administraţiei publice şi nici nu vizează o divizare a societăţii între adepţi ai unei religii şi atei.

Desfăşurarea serviciului religios la diferite manifestări: sărbători naţionale; ziua eroilor; deschiderea anului şcolar.

În ceea ce priveşte slujba de Te-Deum oficiată la începutul anului şcolar sunt două aspecte.

1. Aceste slujbe nu sunt impuse de cultele religioase. Cultele religioase răspund solicitărilor unităţilor de învăţământ.
2. Aceste slujbe nu sunt impuse de inspectoratele şcolare. Ele sunt organizate la nivelul fiecărei şcoli, în conformitate cu preferinţele fiecărei şcoli şi cu dorinţa unităţilor de învăţământ de a demara anul şcolar într-un mod festiv.

Invocarea unor articole din legislaţia internaţională privitoare la drepturile omului nu are referiri prohibitive privitoare la modul religios de manifestare în spaţiul public.

Art. 13 al Convenţiei exprimă dreptul la libertate de exprimare  ( şi a dreptului de a-şi exprima religia)  cuprinde dreptul copilului de a căuta, de a primi, de a difuza informaţii şi ideii de orice natură ( inclusiv de natură religioasă).

Copilul are dreptul de gândire, de conştiinţă şi de religie ( cf. art. 25 alin. ( 1) din Legea 272- 2004).

În ceea ce priveşte modificarea celorlalte articole prin adăugarea negaţiei NU în Regulamentele şcolare este o încălcare a legii învăţământului. Toată legislaţia privitoare la învăţământ trebuie să respecte  Lega învăţământului.

Articolul 29 din Constituţia din 1991 are următorul conţinut:

1.         Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţei religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale.

2.         Libertatea conştiinţei este garantată, ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

3.         Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

4.         În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

5.         Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea activităţii religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.

6.         Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

       În completarea acestui articol din Constituţie este articolul 32, alin.7 care prevede: ˝Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege˝.

       În urma unei iniţiative cetăţeneşti s-a cerut introducerea unei prevederi clare privitoare la predarea religiei în şcolile publice[36].

art. 18 al Declaraţia Universală a drepturilor omului care prevede următoarele : ˝Orice om are libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia, sau convingerea, singur, sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase cult şi împlinirea riturilor˝.

La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i-au asigurat condiţii pentru frecventarea orelor la această disciplină˝(alin.2).

 Prezenţa lor nu poate fi interzisă atâta timp cât nu există o motivaţie socială şi o lege cu caracter prohibitiv.

(Clasele nu aparţin profesorilor de religie, ci ele sunt repartizate profesorilor diriginţi. Timp de un an o clasă este casa elevilor şi nimeni nu se poate simţi jignit de ceea ce vede în casa cuiva pe care-l vizitează). ( Nu pot fi excluse simbolurile religioase ale unor culte pentru că sunt copii aconfesionali sau aparţinând unor culte care le condamnă, deoarece nu putem acţiona prin excludere şi prin metoda educaţiei multiculturale şi prin îmbogăţirea reciprocă din valorile pe care le avem fiecare dintre noi. Dacă mergem pe ipoteza excluderii atunci putem vorbi de discriminarea majorităţii sau a unor grupuri minoritare şi viciem imaginea publică a copilului care se simte persecutat pentru că estre membru al uneia sau alteia dintre confesiuni) dezvoltă spiritul de toleranţă, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 22/ legea 272/2004). Existenţa simbolurilor religioase înlesneşte cunoaşterea reciprocă oferind elevilor o viziune mai largă întărindu-i capacitatea de a discerne şi a alege, asigurându-i dezvoltarea mentală, spirituală, morală şi socială (art. 90 legea 272/2004).

Conform Declaraţiei pentru eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie sau convingere din 1981 nimeni nu trebuie să fie subiectul vreunei obligaţii care ar diminua libertatea de a avea o religie sau o credinţă după propria alegere (art.1).

Excluderea simbolurilor religioase din şcolile publice (în timp ce în alte instituţii acestea se regăsesc) ar crea o atmosferă ostilă,ofensatoare şi umilitoare pentru elevii care le acordă o valoare spirituală, această faptă putând constitui contravenţie.

Cum poate fi educat un copil în spiritul înţelegerii, toleranţei, prieteniei, respectului pentru libertatea de religie şi convingere a altora dacă în timpul orelor de curs se încearcă îndoctrinarea atee, creându-se deosebiri între cei ce sunt sau nu sunt de acord cu o anumită atitudine.

Acelaşi Regulament în art.79, alin 4 prevede următoarele: Personalul didactic trebuie să aibă o ţinută morală demnă, în concordanţă cu valorile educaţionale pe care trebuie să le transmită elevilor şi să nu sufere de afecţiuni de natură să afecteze relaţiile cu elevii şi colegii.

În ceea ce priveşte prezenţa clericilor în spaţiul public şi în instituţiile publice, în diverse calităţi, trebuie că menţionat că aceasta este o opţiune a cultelor religioase şi nu o prohibiţie impusă de legislaţia civilă. Reprezentanţii cultelor religioase au aceleaşi drepturi ca toţi ceilalţi cetăţeni.

                                  

  

---

[1] Pr. Prof. Liviu Stan, Ontologia juris, Sibiu, 1943, p.196.

[2] Vezi, Ioan Alexandru, Teoria administraţiei, Edit. Economică, Bucureşti, 2000,p.16-20.

[3] Prof. N. Gr. Popescu - Prahova, Raporturile dintre Biserică şi Stat, Tipo. ˝Uniunii clericilor ortodocşi din Basarabia˝, Chişinău, 1936, p. 12-13.

[4] Ioan Alexandru, Introducere în teoria administraţiei publice, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1997,p.21.

[5] După învăţătura antropologică creştină, omul trebuie să se mântuiască în condiţiile veacului în care trăieşte, deoarece nu poate exista  o diviziune între creştin şi cetăţean. Chiar dacă fiecare aparţine unei anumite structuri politice, unei anumite clase sociale, fiecare aparţine unităţii Bisericii. Într-o societate creştină organizată în cadrul Statului nu se poate pune problema dacă omul aparţine Bisericii sau Statului, omul este în acelaşi timp creştin şi cetăţean. Privitor la această concepţie ortodoxă despre relaţia creştin-cetăţean a se vedea: I.P.S. Nestor Vornicescu, Editorial - L´Eglise et la nation dans la théologie roumaine, în Nouvelles de l´Eglise Orthodoxe Romaine, an. XX, ( 1988), nr. 3-4, p.3; Vladimir Lossky, Ecclesiology: Some Dangers and Temptation,în ˝Sobornost˝, an. I, (1982), nr. 4, p. 22.

[6] Pr. Dr. Dumitru Găină, Regimul legal al cultelor religioase din Australia,( Teză de doctorat) Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995, p.29.

[7] În concepţia ortodoxă identitatea creştină nu absoarbe neamurile, ci acestea pot merge ˝pe căile lor˝, adică să-şi menţină identitatea etnică în sânul identităţii creştine. A se vedea P.S. Antonie Ploieşteanul, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate, în S.T., an. XXXI, (1979), nr.1-4,p.305.

[8] Pr.lect. dr. Irimie Marga, Actualitatea Sfintelor canoane, în R.T., an XII (2002), nr. 3, p. 41.

[9] Pr. Prof. Liviu Stan,  Probleme de ecclesiologie, în S.T., an. VI (1954), nr. 5-6, p. 298.

[10] Î.P.S. Antonie Plămădeală, Documentaire: Eglise Et Etat en Roumanie,în Nouvelles de l´Eglise Orthodoxe Roumaine, an. XX,(1989), nr.5, p.13.

[11] Idem, op. cit., p.12.

[12] Pr. Prof. Liviu Stan, Legea cultelor, S.T., an. I (1949), nr.10, p.840.

[13] Ibidem, p.840.

[14] Ibidem,.841.

[15] Ibidem, p.842

[16] P.S. Antonie Ploieşteanu, op. cit., în S.T., an. XXXI, (1979), nr.1-4, p.312.

[17] Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p.843.

[18]  Ibidem

[19] Pentru  a  vedea  cum  este  definit  Statul  vezi , A. Popescu, Teoria  Dreptului, Edit. ¨România  de  mâine˝ Bucureşti,  1998, p.127.

[20] Principiul autonomiei externe constă în rânduiala potrivit căreia Biserica este independentă sau de sine stătătoare faţă de orice altă organizaţie din afara ei, adică se conduce prin legi proprii în treburile ei religioase, fiind supusă totuşi supravegherii, îndrumării legale în cele obşteşti şi controlului din partea Statului, ca putere suverană: Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Prof. Dr. Sorin Joantă, Administraţie bisericească parohială şi  legislaţie, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române  Sibiu, Sibiu, 2001,p.8. Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în S.T., an. X, (1958), nr. 5-6, p. 376; Idem Obârşia autocefaliei şi autonomiei, în MO, an.  XIll ( 1961), nr. 1-4, p. 80-113; Idem, Autocefalia  şi autonomie în Ortodoxia, în MO, an.  XIII (1961), nr. 5-6, p. 278-316; N. Bălan, Chestiunea Bisericească în România şi autonomia Bisericii noastre, Sibiu, 1910.

[21] Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. I (1949), nr. 7-8, p. 644

[22] Ibidem.

[23] A se vedea şi canoanele paralele 12, 13 Laodiceea; 13, 49, 5 Cartagena; 19 şi 23 Antiohia; 6 Sardica ;1 Constantinopol.. A se vedea de asemenea

[24] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în O, an. III (1951), nr. 2-3, p.457.

[25] Canonul 30 Apostolic prevede următoarele: ˝Dacă vreun episcop, servindu-se de stăpânirile lumeşti, printr-înşii pune mâna pe vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, şi toţi părtaşii lui la aceasta.˝ Apud  Dr. Nicodim Milaş, op. cit.,vol. I, p. I, p. 230. Interdicţia de a folosi puterea lumească pentru a accede la funcţii bisericeşti poate fi regăsită şi în vechiul drept românesc. Pravilioara de a Iaşi din 1784 prevede ca cel ce va interveni printr-un boier la episcop pentru a fi făcut preot, sau pentru a căpăta altă dregătorie, de este preot se va caterisi ˝şi să se afurisească˝ şi să fie trecut în rândul ţăranilor şi obligaţi să plătească bir. Dr. Stelian Marinescu, Dispoziţiuni canonico-juridice în Pravilioara de la Iaşi din 1784, în G.B an XLI (1982), nr.4-6, p.433; Idem Dispoziţii canonico-juridice în ˝Capete de poruncă˝ din anul 1714, în G.B., an. XXXIV (1975), nr. 1-2, p. 134..

[26] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Importanţa şi actualitatea hotărârilor sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în O, an. XXXIX (1987), nr.4, p.15.

[27] Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. I (1949), nr. 7-8, p. 643

[28] Ibidem,  p. 642-643.

[29] Ioan I Ică jr., Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii,Edit. Deisis, Sibiu, 2002, p. 194

[30] A se vedea Prof. N. Gr. Popescu – Prahova, op. cit., p. 60-69.

[31] Clasificarea este inspirată de cea a fostului secretar de stat pentru culte, Ilie Fonta. A se vedea, Starea actuală şi perspectivele relaţiei Stat – subiecţii instituţionalizaţi ai vieţii religioase, în B.O.R., an. CXV (1997), nr. 7-12, p.222-224. Modul în care diversele tipuri de relaţie Biserică-stat sunt aplicate în diferitele ţări ale lumi poate fi studiat în lucrarea Biserica în Stat a d-lui Radu Preda, p. 102-114; Pr. Prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în O, an. VII (1955), nr.4, p. 574-578.

[32] Acest principiu decurge din respectarea suveranităţii Statului şi se manifestă prin socotirea Statului ca formă de stăpânire pe care a orânduit-o Dumnezeu, prin neamestecul Bisericii în treburile Statului, prin supunerea Bisericii faţă de legile Statului şi, implicit, prin recunoaşterea dreptului de supraveghere şi control din partea autorităţii de stat.

Clerici care încalcă acest principiu săvârşind diferite fapte penale sunt sancţionaţi şi prin cele mai aspre pedepse penale bisericeşti. Vezi,  Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dură, Datoria de a cunoaşte şi respecta legile ţării, în S.T., an. XXXVIII, (1986), nr. 6. p.13-14. A se vedea de asemenea: Mag. Armand Alex. Munteanu, Aplicarea epitimiilor în lumina sfintelor canoane,  în S.T., an. XIII, (1961), nr. 7-8,p.450-451; Idem, Pedepse aplicate clericilor de către Biserică,în B.O.R., an. LXXIX, (1961), nr. 9-10, p.910. A se vedea şi Pr. Constantin Dron, Canoanele – text şi interpretare, Tipo. Cărţii bisericeşti, Bucureşti, 1932, p.263-266, comentariul la canonul 84 apost..şi can. 31 ap. 34  VI Ec. ; precum şi  canonul 18, sin. IV ec. care considera conspiraţia contra Statului ca o crimă de aceeaşi gravitate şi înaintea şefilor Bisericii ca şi înaintea celor politici şi sancţionarea ei cu aceiaşi severitate cu care o sancţionează statul. Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în O, an. III (1951), nr. 2-3, p. 457. Din studiul literaturii patristice se poate constata că Biserica se ruga pentru stat chiar şi în perioada persecuţiilor. Pr. Drd. Costică Popa, Principiul loialităţi faţă de stat la apologeţii latini, în XXVII (1975), nr. 1-2, p.52-64; Pr. Răzvan A. Mare, Relaţiile dintre Biserică şi stat la părinţii secolelor I-III, în Almanahul Bisericesc, Edit. Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p.89-105

Deşi în general loialitatea faţă de stat este privită ca nefiind condiţionată de nimic există şi alte păreri care consideră că aceasta trebuie să fie condiţionată de ideologia pe care o împărtăşeşte statul respectiv, de atitudinea sa faţă de bunăstarea Bisericii, de modul în care înţelege să traducă în realitate conlucrarea sa cu Biserica pentru binele obştesc, etc. Observarea acestui principiu de către Biserică nu trebuie înţeleasă ca o aservire a Bisericii faţă de interesele Statului. Vezi, Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură,  Principii canonice, fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe şi reflectarea lor în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române,în Revista de teologie ˝ Sfântul Apostol Andrei˝, an. V, (2003), nr.9, p.133-134.  În catolicism este întâlnită de asemenea concepţia potrivit căreia trebuie să existe o diferenţiere între guvernările drepte şi nedrepte. Spre exemplu Bonaventura consideră că ˝acela care abuzează de putere merită să piardă suveranitatea.˝ N. Gr. Popescu - Prahova,op. cit.,cit.,p.227.

[33] Pr. Prof. Liviu  Stan, op. cit, p. 356-357.

[34] Chiar dacă Biblia nu se constituie într-un cod juridic, există instituţii juridice ce se regăsesc în conţinutul ei. A se vedea: Eugeniu  Safta-Romano, Arhetipuri juridice în Biblie, Edit. Polirom, Iaşi, 1997;  Adrian Stan, Drept şi religie, Edit. Marineasa,  Timişoara, 2002; Pr. Paul Negoiţă, Concepţia  creştină  despre  proprietatea  privată, , în  ˝Glasul  Adevărului˝- Buzău, ( serie  nouă), an. XII, (2001), nr.  121-122, p. 150-155.

[35] Dreptul  roman  s-a  transformat  pentru  a  răspunde  exigenţelor  moralei  creştine. Apar  pedepse  severe  care  sancţionează concubinajul şi adulterul.  Divorţului  i  se  impun  anumite  obstacole. Din  această  perioadă  apar  măsuri  umanitare  referitoare  la  prizonieri  şi  sclavi, etc. A se vedea Pr. Dr. Gh. Sore, Aspecte din legislaţia bizantină în legătură cu ocrotirea omului, în S.T., an. I (1948), nr. 1-2, p. 38 - 67.  Despre influenţa creştinismului asupra dreptului a se vedea GRIG,  Foi  et  justice, Edit.  Centurion, Paris,  1993, p. 23-30.

[36] Religia a fost expulzată din şcolile publice în timpul regimului Comunist. Intenţiile regimului comunist  erau exprimate în Constituţia din 13 aprilie 1948, act constituţional ce prevedea în art. 27 că organizaţiile religioase nu pot înfiinţa alte şcoli decât cu profil teologic. Religia a fost eliminată din şcolile publice prin Decretul privitor la reforma învăţământului, publicat în M. Of., nr. 178/4 aug. 1948.  – decret prin care se stipula că educaţia este separată de stat şi se treceau în proprietatea statului toate şcolile. Aceeaşi reglementare se regăseşte şi în Articolul 84 din Constituţie din anul 1952, care prevedea printre altele şi următoarele: Şcoala este despărţită de Biserică. Nici o Confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului Cultelor. Constituţia din 1965 în articolul 30 reia această prevedere.

În anul 1990-1991, prin protocolul nr. 150.052, încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, în şcolile publice, la nivel primar şi gimnazial, este introdusă, cu caracterul de facultativ şi opţional ˝Educaţia moral-religioasă˝, cu o oră de studiu la două săptămâni. În Semestrul al doilea al anului şcolar 1990-1991 creşte ritmicitatea studierii Religiei studiindu-se săptămânal. În anul 1993, prin adresa nr. 10.398, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei  este de acord cu propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca să fi schimbată denumirea disciplinei de studiu în Religie.