Nordul ingerilor

- Poveste de Crăciun, dăruită cu mulți ani în urmă unui mic luteran, care mă întrebase ferm dacă există sau nu Moș Crăciun. Într-o vă voi povesti întâlnirea cu el.

Tocmai trecuse de miezul nopții. Vechiul clopot din turnul bisericii îi anunța pe oamenii satului că ziua se terminase. Stig privea prin fereastra camerei sale, care dădea spre pădure. De la lăsarea serii ningea lin, cu fulgi mari care se așezau pe pământul înghețat. Vreme de aproape o săptămână nu căzuse nici măcar un fulg. Pământul era acoperit cu o crustă aproape invizibilă de gheață iar oamenii din sat așteptau zăpada. Aici toată lumea folosește schiurile pentru a se deplasa prin locurile înzăpezite ale Nordului. Stig alergase toată ziua prin pădurea aflată chiar la marginea satului, împreună cu Mirk Seiger și Christian Fleiderman, prietenii lui cei mai buni. Aleargă împreună, schiază ziua întreagă și împart frățește tot ceea ce primesc. Mirk este cel mai mare dintre cei patru băieți ai pastorului iar Christian al treilea fiu al învățătorului din sat. Pentru că mama lui Stig plecase în lumea îngerilor la numai câteva luni de la venirea sa pe lume, el nu avea frați. Locuia împreună cu tatăl său și cu bunica. La cei 11 ani pe care-i împlinise la sfârșitul lui octombrie, știa o mulțime de povești și aflase și mai multe din peripețiile sale cu Mirk și Christian.
Cu o zi înainte, Stig făcuse drum lung prin pădure, împreună cu Mirk și Christian, până la lăsarea serii. După cum le era obiceiul, căutau să meargă cât mai departe de locurile pe care le cunoșteau. Oricât de mult ar fi străbătut hățișurile, nu se rătăceau niciodată și cunoșteau bine drumul spre casă. Fiecare își dădea cu părerea despre cât de lungă ar putea fi pădurea, despre câte taine ar ascunde. Își povesteau unul altuia istorii vechi legate de pădure, pe care le auziseră de la părinți, bunici sau de la alte persoane din sat. În goana lor continuă, speriau, uneori, fazani zgribuliți printre tufele joase și uscate, sau căpriorii ascunși departe de privirile oamenilor. De frică, vietățile se înfundau și mai mult spre inima pădurii.
Nimeni nu văzuse vreodată capătul pădurii a cărei întindere îl fascina pe Stig. Oamenii satului nu puteau decât să-și imagineze ce se petrecea dincolo, departe. Nimeni, vreodată, nu reușise să ajungă în inima pădurii, darămite dincolo de ea, către Nord, la capătul ei. Fiecare își dădea cu părerea, însă nimeni nu știa mare lucru. Unii chiar spuneau că pădurea nu are capăt. Stig reușise, totuși, să descopere multe poteci în timpul peregrinărilor sale zilnice.
Pădurea părea bătrână de când lumea iar Stig aflase, puțin câte puțin, că pădurea lui era primitoare și prietenoasă și că înăuntrul ei totul fremăta de taină și de viață. Abia dacă putea ghici prezența vietăților care o locuiau. Afară, noaptea târziu, mai ales în timpul verii, Stig le putea zări dincolo de umbra deasă a copacilor. Adeseori, își petrecea serile de iarnă cu coatele așezate pe rebordurile micii ferestre din camera sa. De-acolo putea privi pădurea, luminată de lună și de stelele Nordului, imaginându-și locurile nestrăbătute, încă, de pașii sătenilor sau de ai viețuitoarelor cărora nu le știa nici numele și nici înfățișarea. Dimineața devreme, când lumina abia licărea, avea impresia că este atât de aproape de ea încât chiar credea că ar putea-o atinge. Noaptea, când rămânea singur la lumina pală a lămpii care-i lumina camera, se apropia de fereastră pentru a o privi întunecoasă, liniștită, luminată de stele și lună, molipsind cu tăcerea ei întregul sat. Credea, uneori, că satul însuși dormea în ritmul pădurii. Pădurea îi liniștea somnul și, tot ea, cu toate sunetele care se auzeau dinspre depărtările ei, îl trezea pentru o nouă zi.
Verile nu erau călduroase, însă nu era nici frig. Pădurea era acolo ca un fel de paznic. Răcoarea ei se împrăștia peste satul întreg, adusă de vânturile Nordului. În schimb, ningea aproape toată iarna, iar copacii erau mereu acoperiți de zăpadă. Nu de puține ori i se întâmplase să găsească împreună cu Mirk sau Christian crengi mari, rupte din cauza greutății zăpezii care se așezase pe ele. Din când în când, se avântau către inima pădurii, însă, cu cât înaintau, li se părea că pădurea nu se mai termină și, de aceea, fiecare încercare devenea o nouă aventură. Chiar dacă tatăl lui îi spusese de atâtea ori că pădurea nu are nimic tainic și chiar dacă mulți dintre oamenii din sat îi repetau același lucru, Stig rămânea în propria lui lume. Își zicea, în sinea lui că, odată, când va fi mare, va reuși să ajungă, dacă nu la celălalt capăt al pădurii, cel puțin în inima ei. Pentru el, pădurea aceasta era esența frumuseții, locul în care Domnul făcuse centrul creației Sale. Oricum, nu era important ce credeau ceilalți. Pădurea era misterioasă iar ziua în care va face isprava asta trebuia să vină odată.
Mai era foarte puțin până la miezul nopții iar Noaptea Ajunului era aproape. Cu câteva ore în urmă, în biserica din sat, care nu era departe de casa lor, pastorul Seiger celebrase Cina Ajunului, citind capitole din Evanghelia după Matei și Luca, cele care vorbeau despre Nașterea lui Iisus. Era o istorie știută de toți. Mulți o ascultau cu atenție, alții veniseră acolo pentru că așa făcea toată lumea. Unii credeau că-i adevărat, alții nu știau ce să creadă. Fiecare avea propria lui părere. Stig era purtat de cuvintele pastorului. De când era mic, nu se îndoise nici o clipă că cele spuse de evanghelii nu ar putea fi adevărate. În timp ce pastorul Seiger continua să le vorbească celor adunați în biserică despre istoria Nașterii, Stig și-o imagina aievea, trăind cu impresia că istoria aceea avea loc chiar în preajma lui. Bunica lui i-o povestise în fiecare an, și de fiecare dată nu înceta să trăiască o bucurie de nedescris la auzul fiecărui cuvânt. Nu-și putea explica ce i întâmpla, însă, de data aceasta, el chiar trăia cu sentimentul că totul se petrecea în jurul lui, acum, lângă ceilalți.
În sat, lumea cunoștea o mulțime de povești. Multe dintre ele spuneau că îngerii vin în Noaptea de Ajun pentru a-i conduce pe cei aleși de ei să vadă minuni la care oamenii nici măcar nu îndrăznesc să gândească. Cu câteva zile în urmă, bunica lui îi povestise o legendă cu Zylmer, elful pădurilor, protector al bunilor călători și cu Îngerul Nordului, care veneau, fiecare în parte, pe timp de iarnă, pentru a aduce celor mari și celor mici daruri din partea Bunului Oldik, Bătrânul Zăpezilor, trimis de Domnul însuși. Când era mic, nu trecea nici măcar o săptămână fără să afle cel puțin una din poveștile Nordului. Toți copiii de acolo erau legănați cu povești cu elfi și îngeri. La fel i se întâmplase și lui. Copilăria îi fusese plină de istorii minunate. Era convins că ceea ce asculta este atât de adevărat că aproape putea să atingă și îngerii și elfii.
În ziua din ajunul Crăciunului fusese frig și vântul bătuse ușor însă, de când începuse ninsoarea totul se liniștise ca prin farmec. Așa cum o făcuse de nenumărate ori până atunci, fusese împreună cu Christian prin pădure ca să găsească drumul către Nordul îngerilor. Era un loc despre care bătrânii satului vorbeau tot timpul, spunând că drumul către el s-ar arăta, ca prin miracol, în ziua din Ajunul Crăciunului, doar celor vrednici. Făcuseră drum lung prin pădure și în anul care trecuse, sperând să-l găsească. Truda le fu zadarnică, pentru că toate căutările lor nu duceau nicăieri. Se afundau în pădure, noaptea se apropia, nu vedeau decât copaci și trebuiau să se întoarcă. Christian, oarecum decepționat, îi spunea că el începuse să creadă că totul era doar o legendă, inventată de oamenii Nordului. Mirk, în schimb, îi dădu curaj când îi mărturisi, ca un mare secret, că tatăl lui, pastorul, îi zicea că toate poveștile satelor din Nord sunt adevărate. Că numai cel care crede că toate sunt reale poate să descopere Nordul îngerilor, să-l vadă pe Bătrânul Zăpezilor sau chiar să fie conduși de Îngeri în Noaptea de Crăciun. Uneori, tatăl lui îl mustra, spunându-i că visează și că toate poveștile pe care le asculta și care el credea, îl îndepărtau de aspra lume în care trăiau. El continua să creadă cu tărie că totul este adevărat, spunându-și că lumea aspră în care trăiau nu era un motiv ca minunile să nu fie posibile. Credea, pur și simplu, că lumea era diferită, că nimic nu-i era potrivnic, că viața forfotea de mister și că toate minunile despre care vorbeau oamenii satului, că o credeau sau nu, erau adevărate.
În timp ce pastorul Seiger rostea cuvintele care anunțau tuturor Nașterea Domnului, Stig, așa, ca într-un vis, fără a pierde nici unul din cuvintele pastorului, își imagina că pădurea nu era doar o pădure oarecare, ca multe altele, așa cum îi povestise de atâtea ori tatăl său. Ea era, într-adevăr, întinsă însă era, înainte de toate, un loc minunat, pentru că înăuntrul ei avuseseră loc toate întâmplările despre care vorbeau poveștile Nordului. El era sigur că de-acolo plecau îngerii Nordului care anunțau Nașterea despre care vorbea pastorul Seiger. Domnul se află peste tot – își spunea el ca pentru sine - nu doar în Bethleem. Altfel, cum, oare, toți oamenii din lumea asta ar putea să fie atât de aproape de Nașterea Domnului, dacă El n-ar fi chiar lângă ei. Își imagina potecile încă neștiute care trebuiau străbătute și își amintea pe cele pe care alergase de-atâtea ori, văzându-se împreună cu îngerii, ca și cum Istoria Nașterii lui Iisus s-ar fi petrecut chiar sub ochii celor de față, fără ca ei să o poată vedea. În timp ce se imagina împreună cu îngerii, vocea pastorului Seiger devenea, parcă, din ce în mai îndepărtată. Ea le vorbea tuturor despre Pruncul divin venit în lume într-un staul dintr-o țară îndepărtată. Despre Fecioara care, însoțită de Iosif, logodnicul și protectorul său, obosită după o zi de alergare, se așezase într-o iesle pentru a aduce pe lume un prunc minunat, zămislit mai presus de fire și anunțat de îngerul Gabriel.
Privind către pădure, Stig își imagina istoria acestei Nașteri atât de cunoscută de toți și nu-și putea lua ochii de la fereastră. Aproape că vedea pe zăpada care se așeza, ca prin vis, imaginea Pruncului scăldat de lumină. Ziua întreagă, Fecioara alergase prin cetate împreună cu Iosif pentru a găsi un loc de găzduire. Și pentru că cetatea unde se aflau era plină, Maria și Iosif se mulțumiră cu ce găsiră, cu un staul. Oricum, pentru ei era suficient. În staulul acela nu era atât de cald ca în camera lui, însă putea să vadă cu gândul cum îngerii o protejau pe Maria, care obosită și înfrigurată, se așeza ușor, cu singura dorință de a se odihni. Ca prin miracol, un semn venit de departe, o strălucire care nu avea nimic din lumina cu care oamenii erau obișnuiți, se opri deasupra staulului, luminând în preajma ei viețuitoarele și pe cei care-și odihneau trupurile. Începură durerile nașterii însă, ca prin minune, totul se petrecu atât de repede încât atunci când păstorii locului sosiră, alarmați de glasurile îngerești pe care le auziseră, nu găsiră decât o mamă care-și privea cu ochii plini de dragoste pruncul înfășat în scutece și un bărbat în plinătatea vârstei care veghea la liniștea lor…
Ca într-un vis, i se păru că lampa se stinsese. Din depărtare se auzeau câinii satului, așa cum se întâmpla de obicei la acea oră din noapte. Luna strălucea în zăpada proaspăt căzută, în timp ce zgomotele tainice ale pădurii veneau și plecau, ca într-o vrajă care nu se mai termina. Dintr-o dată, avu sentimentul că liniștea se așternuse peste tot și că între el și pădure nu mai erau nici fereastra, nici zgomotele, nici măcar zăpada, ci doar niște umbre luminoase care se aplecau asupra Pruncului pentru a-l privi și adora. În fața lui erau trei bărbați în vârstă, îmbrăcați cu haine lungi, impecabile, țesute cu fir de aur și ornate cu pietre prețioase, așa cum el nu mai văzuse niciodată, trei înțelepți care așezau daruri în fața pruncului, vizibil uimiți de făptura pe care-o priveau. Din îndepărtare, o lumină și mai puternică, cea care le călăuzise pașii până la staul, străluci intens luminând Pruncul. Aveai impresia că în întregul univers doar lumina aceea strălucea. Un cor de glasuri, cum nu mai auzise niciodată, unea Cerul cu pământul. Totul era minunat. Imagini minunate se derulau chiar sub ochii săi. Putea chiar să vadă cum îngerii coboară pe-o rază de lumină, acoperind pădurea care se transforma într-o aureolă. Stig știa că se afla în camera lui, însă pădurea pe care o privea se transformase în lumină. Și Lumina se întinsese chiar până în dreptul ferestrei sale. Orbit de strălucire, încercă să se dezmeticească, ciupindu-se ușor, spunându-și încet că visează. Și totuși, în fața ferestrei sale, dinspre pădure, apărură mii luminițe, aidoma licuricilor, care se mișcau de colo-acolo cu viteza gândului. Se îndepărtă de lângă fereastră pentru a se trezi din visul care-l învăluia. Așezat pe marginea patului, mișcările acelea nu încetau nici o clipă, iar ochii lui priveau pur și simplu un ropot de străluciri care creștea, creștea... până când... Dintr-o dată, simți că odaia lui era plină de lumina pe care o văzuse în staul. Lângă el, aproape de marginea patului său, se afla o ființă scăldată în lumină care-l privea în liniște. Speriat de această necunoscută prezență, Stig își acoperi fața cu mâinile și se ghemui în colțul patului aproape amuțit. Nici măcar nu avea curajul să-și ridice privirea spre forma luminoasă din fața lui.
- Nu-ți fie frică, îi șopti cu voce caldă luminoasa apariție. În noaptea aceasta vei vedea cum cerul li se deschide oamenilor pentru a le da din pacea și lumina lui. Așa se petrece în fiecare an.
- Cine ești tu, întrebă Stig, sugrumat de emoție.
- Ai auzit de mine, așa cum au auzit toți oamenii care trăiesc aici. Însă, pentru că tu m-ai căutat, am hotărât ca de această dată să vin la tine, așa cum vin către toți oamenii care mă caută. Eu sunt Îngerul Nordului, cel care-i călăuzește spre Nordul Îngerilor pe cei care cred că el există... Acolo, în Nordul Îngerilor toți cei care m-au căutat vor vedea minunea.
Îngerul se îndreptă cu blândețe spre Stig pentru a-i prinde încet mâna, însă el, încă nedumerit și speriat, retrăgându-se și mai mult, nu îndrăznea să privească spre imaginea luminoasă din fața lui. Liniștea care domnea în încăpere îi dădu, totuși, curajul să ridice timid capul și să deschidă ochii pentru a vedea chipul Îngerului. Nu știa precis ce trebuia să facă, însă îndrăzni să spună cu voce joasă:
- Este adevărat că vii pe-aici în fiecare an și că-i călăuzești pe oameni pe pământuri străine de pământurile noastre ?
- Eu merg pretutindeni și sunt peste tot, însă pământurile voastre nu le-am părăsit niciodată, așa cum nu am părăsit vreodată pământurile Nordului. Am fost mereu aici, și pe vremea strămoșilor satului și a bunicilor și a tatălui tău. Mereu am fost aproape de oamenii care mă căutau.
- Cum adică, tu poți fi peste tot ? Nici cel mai înțelept om nu ar putea să facă asta.
- Eu sunt un înger al Domnului. E-adevărat, oamenii nu pot fi în toate locurile deodată, însă îngerii o pot face cu ușurință. Un înger nu are un loc al lui pe pământ pentru că tot pământul este locul lui. El poate fi în toate locurile într-o zvâcnire de gând. De la începutul lumii, casa i-a fost cerul și pământul, iar lucrul lui a fost să vestească oamenilor împărăția și voia Domnului. De aceea, îngerii pot fi peste tot. Eu vestesc și aduc în fiecare an, tuturor celor care mă caută, minunea Nașterii, călăuzindu-i pe cei vrednici către locuri pe care oamenii nu le-au văzut niciodată. Stig își ridică ochii spre el, fără a îndrăzni să-i privească chipul. Îndrăzni, totuși să continue a-i pune întrebări.
- În satul meu n-am auzit vreodată pe cineva spunând că a văzut un înger. Dacă prin aceste părți îngerii nu au venit, de ce vii la mine ?
- Oamenii care văd îngeri, nu au curaj să le vorbească celorlalți de istoria lor. Însă, cei care au văzut îngeri, se recunosc între ei, fără să fie nevoie să-și dezvăluie unul altuia propria lor istorie. Eu vin acum înspre tine, pentru că m-ai căutat în fiecare an și pentru că, printre cei care trăiesc pe aici, tu nu te-ai îndoit nici măcar o clipă că toate istoriile pe care le-ai auzit n-ar fi adevărate. Am fost trimis către tine pentru a-ți aduce din partea Bătrânului Zăpezilor, mesagerul lui Dumnezeu, darul de Crăciun. El este oferit doar celor care-l merită cu adevărat.
Stig privea mirat în jurul lui pentru că nu vedea nici un dar. Privindu-l, Îngerul știa deja nedumerirea lui Stig, care începuse să-și revină puțin câte puțin. Fără să mai aștepte ca acesta să-i pună vreo întrebare, îi zise: „darul tău nu se găsește în această cameră. Pentru a-l primi, trebuie să vii cu mine.” Uimit, Stig îl privi și, fără a îndrăzni, îi răspunse cu aceeași voce timidă „Eu nu pot ieși din cameră atât de târziu…”. „Trebuie doar să mă urmezi”, continuă îngerul.
Înainte ca îngerul să-și fi terminat cuvintele, camera se lumină din ce în ce mai mult, până într-acolo încât Stig nu mai văzu în jurul lui decât o strălucire pe care, curios, o putea privi, fără a închide ochii. La celălalt capăt al ei, imaginea Îngerului se îndepărta... Timpul parcă se oprise, totul era lumină iar camera și satul rămăseseră departe… După câteva clipe, văzu în preajma lui milioane de scântei care se mișcau fără încetare, descriind buchete de lumini în mii de culori. Ca într-un foc de artificii întins pe tot pământul! Ajuns într-un loc așa cum nu mai văzuse niciodată, fără ca măcar să fi avut timp să-și dea seama ce i se întâmplă, primul gând care-i trecu prin minte era acela că totul este adevărat și că nu visează. Își atingea mâinile și fața, se vedea îmbrăcat în pijamale și desculț, privea în jurul lui și înțelegea că se găsește în pădure pe care o cutreiera zilnică însă, într-o parte a ei pe care nu o cunoștea. Se afla într-un luminiș înzăpezit, unde luna-și reflecta lumina către copacii care-l înconjurau. Chiar dacă era singur și desculț în zăpadă, nu-i era frig, nu tremura și nu-i era frică. Pentru prima dată de când era pe lume își dădu seama că nu-i este deloc teamă și că nu i se poate întâmpla nimic rău. Copacii, zăpada, lumina și scânteile care se mișcau neîncetat în jurul său, îi procurau o bucurie imensă.
Trezit, parcă, la o nouă viață, nu se mișcă din loc, de teamă ca nu cumva să se rupă vraja și să se întoarcă în lumea de unde venise. După câteva clipe însă, începu să prindă curaj pentru a se uita în jurul său ca să vadă dacă în preajmă se mai găsea și altceva în afară de copaci, de zăpadă și de toate luminile acelea care nu încetau să zboare de colo-colo. Fără să i-o fi spus cineva, înțelegea că se găsea chiar în inima pădurii, scăldat în lumina scânteilor care nu încetau să se miște. Se învârti în loc, atent la tot ce-l înconjura, și îndrăzni să înainteze preț de câțiva pași în lumea aceasta nouă, luminoasă și neașteptat de primitoare. Era uimit că putea merge desculț prin zăpadă, fără să simtă frigul. Ca și cum ar fi umblat cu picioarele goale în timpul verii! Se apropie și mai mult de pădure când, dintr-o dată, observă că sclipirile se mișcau într-o direcție care conducea către un tărâm și mai luminos decât locul unde poposise. Mișcarea lor indica un drum care trebuia urmărit. Plin de încântare, se lăsă călăuzit de șirul acestor fulgi de lumină, către un loc luminos, aidoma unui cerc care se închidea și se deschidea în același ritm. Se opri brusc în fața lui, fără a îndrăzni să intre. În momentul în care se opri, pe neașteptate, o voce puternică și calmă se auzi de partea cealaltă a cercului.
- Ca să intri, trebuie să crezi și să îndrăznești. Cei care au pășit înăuntru au crezut și au îndrăznit. În fața acestei porți nu s-au oprit însă mulți oameni, pentru că cei care au crezut n-au îndrăznit iar cei care au îndrăznit nu au avut credință pe măsura îndrăznelii. Stig Krung, dacă știi să răspunzi la întrebarea pe care ți-o voi adresa, vei putea păși în cercul care se află în fața ta.
Stig amuțise, simțind că toată îndrăzneala și liniștea de până atunci vor dispărea și că totul nu se va fi dovedit decât un vis care durase prea mult ca să fie adevărat. Agățându-se de convingerea că ceea ce vedea era real, reuși să rostească în gând, ca pentru sine, câteva cuvinte. După câteva clipe de tăcere, timp în care parcă vocea care-i vorbise aștepta confirmarea lui Stig ca întrebarea să fie pusă, acesta, timid, spuse cu jumătate de voce:
- Eu nu știu să răspund nici măcar la întrebările prietenilor mei! Privind nedumerit către cerc continuă cu un ton și mai scăzut „Cei mari îmi spun că visez…, că drumurile pe care le caut în fiecare zi nu există și că Nordul Îngerilor este doar o închipuire. Ei cred că eu ...” În clipa în care vru să continue, glasul îl opri, spunându-i.
- Ceea ce vreau să aflu de la tine nu are nimic în comun cu ceea ce spun oamenii. Întrebarea mea se adresează doar celor care ajung în fața acestei porți. Tu trebuie doar să răspunzi, fără să te mai gândești la ceea ce întreabă oamenii.
Stig încremeni de teamă că va fi pus la o încercare pe care nu era singur că o va putea trece. Îi fusese mereu teamă să dea răspunsuri greșite. De multe ori, chiar dacă știa un răspuns, îi era teamă să-l dea. Aștepta întrebarea... însă, trăia cu sentimentul că toate se opriseră în loc. După câteva clipe, timp în care neliniștea îl cuprinsese din ce mai mult, auzi pe neașteptate glasul necunoscut.
- De ce oamenii nu pot vedea Nordul Îngerilor?
- Pentru că ei cred că este doar o poveste, răspunse Stig cu emoție în glas.
Nu apucă să termine răspunsul că, dintr-o dată, poarta se deschise larg iar o ființă asemănătoare la înfățișare cu un om îi făcu semn să înainteze spre înăuntru. Păși sfios, fără prea mult curaj. Cu cât înainta, se deschidea o cale lungă, umbrită de copaci. Ningea liniștit, așa cum nu mai văzuse până atunci. Fulgi mari, de un alb imaculat, se așezau încet peste verdele din împrejurimi. Erau acolo păsări de toate culorile, care cântau și zburau din creangă în creangă. Peste tot se vedeau sănii mari, împodobite și luminate cu stele, parcă atunci căzute din cer, la care erau înhămați reni înaripați. Aceștia nechezau nerăbdători, privind înapoi către stăpânul care-i conducea, așteptând să-și ia zborul către tărâmuri îndepărtate. În fiecare sanie se găsea o ființă care nu putea fi privită îndelung din cauza strălucirii sale. Săniile, renii și stăpânii lor, pregătiți de drum, păreau nerăbdători să primească un singur semn pentru a-și lua zborul.
Nu departe de locul în care se afla, văzu o persoană care-i făcea semn să înainteze. Cu cât înainta, un amestec de lumină, un evantai plin de toate culorile curcubeului i se deschidea privirii. În fața lui apăru un om în vârstă, diferit de oamenii cu care Stig era obișnuit. Era foarte înalt și avea înfățișarea dreaptă. Chipul său era luminos, părul argintiu iar zâmbetul era chiar imaginea bucuriei fără de sfârșit. Stătea nemișcat în fața intrării unui palat care părea construit din piatră și din lemn. În mâna dreaptă ținea un șir de chei de toate mărimile iar în cea stângă un clopoțel argintiu spre care păreau îndreptate privirile ființelor care se găseau în sănii.
- Ai răspuns fără greș la întrebare, îi spuse bătrânul. Am știut că vei putea răspunde la întrebarea mea și de aceea, acum, vei putea vedea ceea ce cei care nu cred nu vor vedea niciodată.
- Cine ești, întrebă Stig privindu-l cu mirare.
- Eu sunt Oldik, Bătrânul Zăpezilor, vestitorul Domnului, cel care l-a trimis spre tine pe Îngerul Nordului pentru a te a aduce aici ca să vezi minunile din Noaptea de Crăciun.
Stig își întoarse privirea către săniile care așteptau un singur semn pentru a-și lua zborul și încântarea nu înceta să-l cuprindă la vederea priveliștii de vis.
- Din totdeauna - continuă Oldik, pentru a astâmpăra curiozitatea care se citea pe chipul lui Stig - tărâmul acesta, pe care strămoșii tăi l-au numit Nordul Îngerilor, a fost văzut ca locul în care cerul se unește cu pământul. De aici, Creatorul lumii, prin îngerii Lui, trimite oamenilor vestea minunată a Nașterii Fiului Său. Dintre cei care ascultă vestea, puțini sunt cei care cred că-i adevărată, unii stau în îndoială, alții sunt indiferenți, însă, cei mai mulți nu cred în mesajul lor. Cu toate acestea, Creatorul își trimite vestitorii în fiecare an, sperând că, puțin câte puțin, poate, oamenii vor începe să creadă că Nașterea Fiului Său este adevărată, așa cum ai făcut-o tu. Știu că nu te-ai îndoit nici măcar o singură clipă. Te-am văzut de multe ori căutând Nordul Îngerilor, chiar dacă locul în care-l căutai nu era altceva decât pădurea strămoșilor tăi. Îngerul Nordului a venit spre tine pentru că, dincolo de fereastră, tu ai văzut Nașterea cu ochii inimii tale.
Preț de câteva clipe, glasul lui Oldik nu se mai auzi. Se auzea, de peste tot, doar un murmur de voci, ca un cor intonând parcă același cântec. Înțelegând că tot ce se petrecea în jurul lui era adevărat, Stig își ridică privirea plină de întrebări către Oldik. Fără să mai aștepte, ca și cum ar fi voit să-i răspundă la toate întrebările, Oldik îl prinse de mână, își ridică privirea către cer și își întinse mâna dreaptă arătând către o învolburare argintie și luminoasă în continuă mișcare între cer și pământ.
- Acesta este corul îngerilor, îi spuse Oldik! Glasurile lor vestesc în toată lumea Nașterea lui Iisus. Ei șoptesc la căpătâiul fiecărui om că istoria Nașterii, repetată de sute de ani celor mici și celor mari, este adevărată. De aceea, ori de câte ori cineva crede din toată inima, ei decid, cu voia Creatorului, să-l aleagă pe cel care este vrednic să vadă împlinirea minunii chiar cu propriii lui ochi. De data aceasta, Sfatul Îngerilor a decis că tu faci parte dintre cei vrednici să vadă și să simtă ce înseamnă minunea Nașterii.
Stig privea și se minuna... „Câtă strălucire și lumină”, murmură încet, ca pentru sine ... „Când Îngerul Nordului a poposit în mijlocul odăii mele credeam că visez”.
- Așa cred toți oamenii cărora îngerii li se arată, îi răspunse Oldik zâmbind. Însă, pentru că se încăpățânează să creadă că totul este doar un vis, aceștia pleacă de la ei spre alți oameni. De aceea, cei care ajung aici sunt atât de puțini.
- Emoționat de cuvintele lui Oldik, Stig îndrăzni să spună: „Dar eu nu sunt singurul care vorbește despre Nordul Îngerilor. El există pe buzele multora”.
- Este adevărat! Și cei mari și cei mici vorbesc despre Nordul Îngerilor, însă puțini cred că el există. Mulți o fac fără convingere, doar pentru că au auzit-o de la alții. Tu, însă, faci parte dintre cei care au crezut că Nordul Îngerilor există și că poate fi găsit. De fapt, căutările tale sunt cele care l-au adus pe Îngerul Nordului în camera ta. Pentru că erai convins și îl căutai fără încetare, l-am trimis la tine.
- De ce, totuși, am fost eu printre cei aleși să vină aici, întrebă Stig nedumerit?
- Nașterea lui Iisus este dăruită tuturor, însă nu poate fi văzută decât de cei care nu încetează să creadă că, în noaptea de Crăciun, Cerul se deschide pentru ca oamenii să fie martorii minunii care se petrece chiar sub ochii lor. Fiecare este chemat s-o primească în inima lui, căci mesagerii Creatorului vestesc oamenilor Crăciunul chiar în sufletele lor. Ei sunt trimiși, din om în om, să împartă daruri care vestesc Nașterea. De aceea, Nordul poate fi găsit numai de către cei care văd în el, înainte de toate, locul de unde se răspândește în lume vestea Nașterii lui Iisus. Darurile lor nu sunt decât un semn. Trebuie să știi că, prin ele, cei care le primesc, trebuie să vadă chipul lui Iisus. Când Îngerul Nordului a venit la tine, în noapte, tu-l vedeai pe Iisus așezat în ieslea din Betleem. Când căutai Nordul Îngerilor, prin pădure, gândul tău era departe, la El. Pentru că ascultai istoria Nașterii cu sufletul, Sfatul îngerilor te-a ales să fii martorul Nașterii.
Stig era tăcut și privea puzderia de lumină care-l înconjura. Era ca și cum timpul ar fi rămas în loc... Un clinchet de clopoțel umplu universul întreg cu un sunet magic, un cântec pe care oamenii nu l-au auzit niciodată. Dintr-o dată, totul începu să se înalțe, continuând să urce spre cer cu iuțeala gândului. Locul în care se găsea dispăruse, în timp ce totul devenea o lumină care nu înceta să crească. Cercul acela de lumină se lărgea din ce în ce mai mult, iar mesagerii Creatorului se depărtau spre toate colțurile lumii. Stig privea această forfotă și alaiul de bucurie și pace care se răspândea peste tot, ca și cum lumea era în sărbătoare. Își întorcea privirea către toate colțurile și nu înceta să se uimească privind la ceea ce se petrecea chiar sub ochii săi. În acest vârtej de lumină, se simți ușor ca un fulg.
Oldik dispăruse, mesagerii se îndepărtau, strălucirile se amestecau cu un cântec pe care nu-l mai auzise niciodată. Lumina se învârtea într-un cerc strălucitor care-l purta din ce în ce mai departe. Văzu chipuri de copii, de tineri, de bătrâni, care, aidoma lui, priveau uimiți această adunare de lumină. Fiecare primise, ca și el, binecuvântarea de a fi martorul Nașterii Fiului. Nu se cunoșteau între ei, însă toți se priveau ca și cum s-ar fi cunoscut din totdeauna. În timpul acestei uimiri lipsită de cuvinte, apăru o lumină mai puternică și mai intensă decât strălucirea în care erau cuprinși toți, care nu înceta să crească. Fiecare în parte își îndrepta privirea spre ea, la fel ca și ceilalți, ca și cum cineva l-ar fi condus în chip nevăzut. Stig nu mai vedea decât această lumină din ce în ce mai pătrunzătoare. Dintr-o dată, ca dintr-o tainică umbră de lume, din lumină apăru o iesle în care o tânără purta în brațe un nou născut. În jurul lor zburdau câțiva miei, un bătrân privea înduioșat către Prunc iar păstorii locului rămăseseră în uimire în fața plăpândei creaturi. O stare de pace cuprinsese locul, până într-acolo că nu se mai auzea decât gânguritul pruncului. Toți martorii acestei scene ascultau uimiți glasurile îngerilor care coborau și urcau pe scara de lumină care lega cerul și pământul. Stig auzea cum îngerii cântau în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună-voire!”. Tot universul cânta în fața pruncului nou-născut. Stig simțea cum lumea ascunsă, rămasă în așteptare, cea pe care el nu o văzuse niciodată, se uimea în fața pruncului înconjurat de lumină. Abia acum, trăindu-o cu sufletul și văzându-o cu ochii minții sale, înțelesese că lumea este misterioasă, că o parte din ea rămâne în așteptare. În fața pruncului, Stig află că iubirea Creatorului este darul cel mai de preț pe care-l primesc oamenii, singurul dar care-i ajută să creadă și să înțeleagă că miracolul există. Oamenii care trăiesc în iubire, văd lumina acolo unde, pentru ceilalți, aceasta nu există. Pruncul din fața lui era dovada că Iubirea există sub forma minunii.
Stig nu-și putea dezlipi privirea de pe chipul Pruncului. Lumina lui îl trimitea către pădurea pe care-o bătea în lung și-l lat în fiecare zi împreună cu Mirk și Christian, către biserica și cuvintele pastorului Seiger, către bunica lui care-i povestea în fiecare an istoria Nașterii Domnului, către satul pe care-l iubea atât de mult, către fereastra de la care privise de atâtea ori pădurea în căutarea Nordului Îngerilor. Fără a se despărți nici o clipă de Chipul Pruncului, Stig trăia în lumea copilăriei sale. Între această lume și imaginea Lui nu mai era nici o frontieră. Chipul Pruncului îi intră în suflet pentru a deveni lumină a sufletului său. Această izbucnire de lumină îl purta peste lumea întreagă, provocându-i o bucurie fără de margini. Voia să spună tuturor cât este de fericit, să strige peste tot că minunea Nașterii Domnului este reală. Într-un elan de bucurie fără de margini strigă „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!”. Slavă întru cei de sus... Slavă întru cei de sus...! Chipul Pruncului îi rămăsese în inimă, în timp ce buzele sale murmurau „Slavă întru cei de sus....!”.
Lumea devenea din ce în ce mai mică, lumina nu înceta să strălucească... pădurea strămoșilor săi se afla chiar în fața lui... Așezat la fereastră, Stig privea cum ninsoarea acoperea cu albul ei tot satul. Putea să vadă, chiar de la fereastra lui, cum pădurea era îmbrăcată în lumina pe care o văzuse în staulul din Betleem. Nordul Îngerilor era aproape de sufletul lui. Acum nu mai avea nevoie să mai întrebe pe nimeni unde se găsește...

Nicușor Nacu
Paris, 2005