Da! Dan C. Mihăieș s-a întors de la Atos! L-am văzut chiar eu live, în sala de
festivități a Bibliotecii Județene Vasile Voiculescu din Buzău. După ce l-am
tot văzut în emisiunile Omul care aduce
cartea și Cartea de la ora 5 , ca
orice provincial bucuros de oaspeți proaspeți, m-am bucurat să aud că se va
opri și la Buzău sa-și lanseze cartea despre experiența de pe Muntele Athos.
M-am îmbrăcat corespunzător. Am ajuns la Bibliotecă și, în ciuda împotrivirii
mele cam sumare de a nu sta în primul rând – în definitiv cui nu-i place în
primul rând -, am fost invitat să stau în față. M-am așezat și la scurt timp
s-a instalat la masa de prezidiu invitatul. S-a prezentat, cu bolile și
așteptările sale, cu scuzele și timiditățile eventualelor bâlbe, cu modestie și
cu șarm. Cum noi, românii, încă suntem bucuroși că putem vorbi despre politică,
și Dan C. Mihăilescu și-a exprimat câteva idei și câteva nemulțumiri și, brusc,
se uită spre mine, probabil pentru că eram singurul îmbrăcat la cravată și
spune:
-
Tinere, poate mâine poimâine ai să conduci și
bine ar fi să știi care sunt părerile unui om care stă între cărți
Evident, m-am înroșit puțin și am rotit privirea astfel
încât să scurteze referințele. Nu era un gest de modestie, ci de oarecare
lehamite, după experiențe publice care mi-au ronțăit din viață. Eram fericit
acum să fiu liber să ascult cu mintea golită de balastrul inutilității un om de
cultură care scrisese o carte despre Athos, un loc despre care studiasem, unde
fusesem invitat, dar pe care nu-l văzusem. Ei bine, Dan C. Mihăilescu nu doar
că a fost, a văzut, ci a și învins scriind. Un text frumos, pe care l-am citit
cu creionul în mână. Era mărturia unui laic, care a pornit spre Athos la vârsta
potrivită, când înțelegerea lucrurilor transpare altfel ființei. Dacă ar fi
fost mărturia altcuiva, un cleric, spre exemplu, părea o datorie, o obligație
din fișa postului. Autorul nostru pelerin face și scrie ceea ce simte și,
uneori, este mai elocvent, decât poate fi un profesionist, pentru că vede ceea
ce un ochi obișnuit a uitat să mai observe: Faptul
este că nu am simțit când mă topeam. Și când armura argumentației cârșelnice se
lichefia în năvala cântărilor, sub sfânta povară a vocabulelor precum sophia și
Panaghia, metanoia, Hristos anesti, isichia, soria, armonia, eleutheria,
parusia tu Hristu prin aiuritoarea mișcare rotitoare a candelabrelor uriașe,
care-ți fixa suflarea și văzul direct în halucinație. Nu înțelegeam nimic din
liturghie, făceam tot felul de presupuneri, dar, dintr-o dată, jocul
candelabrelor, aprinse și stinse, dansul imponderabil al călugărilor, foșnetul
paginilor cu partituri, coregrafia
fâlfâitoare a coriștilor (…) petrecerea icoanelor ….
Dan C. Mihăiescu nu are exprimări tehnice. De multe ori este
doar text care vrea să transpună cititorul în lumea trăirilor sale, deloc clar,
însă memorabile. A vorbit cu sinceritate despre experiența sa spirituală la
întâlnirea cu spiritul Sfântului Munte. Uneori chiar a epatat, însă în mod
cert, sunt experiențe în urma cărora nu mai ești cel de ieri. Și dacă-ți
dorești nu-ți revii. Spre exemplu, într-unul dintre scrie: Totuși, la sfârșit, când a început lunga perindare a credincioșilor la
sărutatul icoanelor m-am strecurat cu tăcută vinovăție afară. Nu am fost și nu
sunt un om “închinat la icoane”.
Regret sincer și
profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al
firescului și al autenticității. Autofalsificarea mi se pare o perversiune.
M-am simțit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam
vinovat, oameni care-și așteptau rândul la icoane și pe lângă care eu alunecam
netrebnic, să ies cât mai iute afară…
Fără a pretinde că este ce nu este, cartea lui Dan C.
Mihăilescu despre Athos merită deschisă. Nu este o monografie, nu este o
scriere perfectă dacă utilizăm lupe teologice, dar este o mărturie personală
și, oarecum la cald, despre un timp de experiență spirituală care, așa cum se
poate concluziona din mesajul subliminal al cărții, și uneori chiar din
mărturie directă, ceva din autenticitatea pelerinului a suferit curburi
imposibil de nivelat. De aceea se întreabă dacă, totuși, s-a întors de la Athos. Omul se întâlnește cu el însuși și această întrevedere nu
rămâne mută și nici nu se mai bâlbâie, pentru că vorbește altfel: Mă simt ca un hoț cu mâna
prinsă-n pungă, așa că ies fuga afară din biserică, unde pe dealuri defilează
halucinant (iarăși halucinant –n.aut.)
fuioare de ceață, cucuvăile cântă precum ciocârliile, iar prin cotloane
șipurăsc pisici scheletice. (…) Mă simt
impoderabil și inutil.
Vă asigură că lectura textului este ponderabilă, poate fi
citită pe tronsoane, în funcție de timp, și nu este inutilă. Hrănește
stilistic.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu