Pastorala prin literatură

     Una dintre disciplinele care se studiază în cadrul școlilor teologice de orice nivel poarta denumirea de Pastorală și are ca obiectiv transformare viitorilor slujitori în păstori buni. Evident, predarea acestei discipline presupune fundamente teoretice și practice bazate pe o bibliografie corespunzătoare. Literatura – și aici vorbesc de literatură în general, nu de cea patristică - nu face parte dintre lucrările recomandate în lista lunga de cărți și articole care merită studiate pentru luminare. Sunt destule figuri ecleziale care pot constitui elemente de legătură între religie și societate. Unele sunt subiecte, altele au zugrăvit, cu talent, chipuri de clerici. De la Petre Vintelescu, mare profesor de liturgică ce a dedicat un studiu chipurilor de clerici din literatură, la Daniela Șontică – jurnalist cu care am avut privilegiul colaborării la Jurnalul Național și la Lumina -, care a publicat un studiu cald despre Ion Agârbiceanu, preocuparea pentru chipurile pictate de texte sau alcătuitorii de texte purtători de reverendă a fost constantă.

     Rezultat al unei existențe începute în mediul rural și al unei formări teologice, din respect profesional – să zicem – am fost preocupat să-l citesc pe părintele Agârbiceanu. Am plecat de la experiența rurală și teologică și am ajuns să parcurg cu mare plăcere întreaga operă, de la primele scrieri la volumul În pragul marii treceri. Deși scriitura este inegală, mesajul este permanent prezent, morala creștină trăind o mistică împreunare cu literatura. Agârbiceanu nu a căzut în stupidități de gândire, ci a avut capacitatea de a reflecta asupra omului ca atare. În portretele sale, la categoria om este inclus și slujitorul Bisericii, tratat uneori cu admirație, alte ori cu discrete nuanțe satirice, mult prea cuminți față de cele ale lui Damian Stănoiu și mult mai curate în comparație cu descrierile tagmei de către un alt fugar din rândurile ei, Tudor Arghezi. Păscălierul este un text care cu blândețe și delicatețe colegială povestește istoria unui Constantin, devenit păscălier în satul lui, Curmătura. Un ciclon de evenimente duc personajul principal din cârciumi și viață ușuratică, în straie negre și har.             Formația sumară nu a prins decât educarea aparențelor, așa cum se vede din partea de început a scrierii, dar și din comportamentul ulterior al personajului,  lăsând esența ne coaptă. Istoria păscălierului care intrase, pentru un mânzoc –o mândrețe de cal dat pentru o bucoavnă -, în posesia unei cărți minunate care nu minte niciodată, o carte vindecătoare, luată de la cel cel dăduse brazdă pe noul părinte Constantin, la toate boalele și necazurile vieții folositoare se repetă cumva, ciclic, dar este tratată cu …delicatețe…în interior. Chiar și părintele Agârbiceanu plasează acțiunea departe, cândva, deși, cu siguranță, această pasiune a răsucirii vorbelor și deschiderii cărții este o practica ce nu rupe cu istoria niciodată. Nimeni nu pune cartea pe vreascuri. 
     Îmi amintesc, îndemnul dascălului Nea Oană, care, de 1 ianuarie, când se citesc în unele locuri Moliftele Sfântului Vasile, mă pregătește și spune:

-        - Părinte, vezi Agheasmatarul astă vechi? Pune-l în geantă. O să-ți fie de folos!

-        - Păi am unul nou! Îl scot în semn de mândrie și de inspirație….

-        - Ei, părinte, vezi matale, asta e nou și e frumos….dar nu este destul

-        - E tot ce trebuie în el! Sunt și Moliftele!

-        - E și nu prea….răspunse bâiguit și încercând să-mi spună mai mult. Nu e tot ce trebuie, pentru că după ce dumneata sfințești apa o să-ți ceară să citești din cartea fermecătoare blăstemele cele mari, iar cartea fermecătoare este asta zdrențuită…și părintele Nițu a avut-o și ce bine i-a mers…că așa vor oamenii.

Ei bine, dreptate avea. Așa vor oamenii și până îi înveți altfel…sau dacă nici nu prea multe argumente să-i lămurești cum stau lucrurile continui tradiția păsăclierului.

Îmi amintesc un dialog între un ierarh și un călugăr despre care faima de deschizător al cărții ajunsese până la mai marile urechi:

-        - Macrine! Am auzit că deschizi cartea!

-         - Preasfinția ta…sunt călugăr prost și nu pot ceti fără carte, răspunse cel cercetat.

În concluzie, povestea Păscălierul merită folosită la Pastorală, așa cum frumos de citit și de luat pildă sunt și alte lucrări în care grația sau obida slujitorilor Domnului a mișcat condeie.

                                                                                              Paul Iulius Negoiță