Este
bine a păzi cu băgare de seamă şi toată sârguinţa bunurile
Bisericii, luând aminte la credinţa şi văzătorul a toate
Dumnezeu.[1]
1.
Necesitatea şi dreptul Bisericii de a poseda bunuri[2]
Poruncile bisericeşti sunt enunţuri
scurte, cu caracter prohibitiv, care
alături de alte norme religios – morale şi canonice reglementează viaţa
bisericească. Porunca a VIII a are
următorul conţinut Să nu înstrăinăm nici să folosim în scopuri străine lucrurile
bisericeşti sau averea Bisericii.
Iar enunţul său îmbracă două
aspecte: unul moral şi altul legal, fiind în strânsă legătură cu porunca a VIII
a din Decalog care interzice furtul.
Aspectul moral l-a determinat pe cel
legal, cel din urmă fiind formulat ulterior, în concordanţă cu legislaţia
civilă a timpului şi cu necesităţile interne ale Bisericii. Acest scurt enunţ
are la bază un număr important de norme canonice şi legale, adesea încălcate nu
numai în mod sporadic şi individual de persoane diverse din interiorul sau din
afara Bisericii ci de puterea statală care a încălcat adesea dreptul de proprietate al Bisericii, folosind
în scopuri străine şi improprii bunurile bisericeşti. Având în vedere că
puterea statală a justificat secularizarea sau confiscarea bunurilor
ecleziastice prin faptul că Biserica trebuie să aibă caracter doar
spiritual, iar scopul bisericii este
viaţa de dincolo se pune întrebarea: Îi
sunt Bisericii necesare bunurile materiale şi are Biserica dreptul să posede un
patrimoniu[3] propriu?
Când Mântuitorul Iisus a întemeiat
Biserica, numind-o împărăţia lui Dumnezeu pe pământ nu a limitat-o doar la
acest înţeles al credinţei creştine ci i-a dat şi un alt înţeles şi o altă finalitate, aceea de comunitate
formată din toţi cei ce au o credinţă comună.
Credinţa creştină
era atât de
puternică încât simţeau
o deosebită plăcere
să-şi sacrifice o parte
din bunurile pe
care le aveau. Unii îşi vindeau
averea în întregime
iar preţul îl
puneau la picioarele
apostolilor şi nu considerau ceea ce deţin în proprietate sunt ale lor,
ci că
ele aparţin tuturor.[4] Cu
toate acestea comunitatea de bunuri nu a fost impusă ci doar recomandată. Era o
iniţiativă liberă. Episodul biblic în care se vorbeşte despre Anania şi Safira
nu este altceva decât o prezentare a umbrelor cu care se confrunta comunitatea
creştină de la Ierusalim. În acest episod din Noul Testament nu este
desfiinţată proprietatea privată[5]
instituindu-se prima formă de comunism,
aşa cum susţineau promotori acestui curent politic[6]. Spusele Sfântului apostol Petru sunt
edificatoare în susţinerea ideii că este combătut păcatul minciunii şi nu caracterul
privat al proprietăţii: Oare nu ţie-ţi
rămânea dacă o păstrai? Şi odată vândută nu a ta era stăpânirea ei ? Cum de ai
pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai minţit ci lui Dumnezeu? ( F.A.5,
4).
Comuniunea creştină din primele veacuri
avea „ germenele” organizării caritative şi nu caracterul pur material şi impus
al Comunismului.[7]
La
îndemnul apostolilor primii
creştini făceau dovada
vie a dragostei
lor de aproapele
folosind bunurile pe
care le aveau
pentru nevoile tuturor[8],
fără să fie obligaţi, iar de constrângere nici nu poate fi vorba.
Cei
care aveau o
credinţă comună, o familie
şi o casă
comună, care era Biserica, cei
care se rugau
în comun nu
puteau să refuze
purtarea în comun
a grijii pentru
noua lor casă.[9]
Atâta
vreme cât autoritatea
romană nu a
luat nici o măsură de
restricţie împotriva creştinilor, pe care
îi considera o
simplă sectă a
iudeilor, Biserica a fost
complet liberă în alegerea mijloacelor
după care avea
şă-şi strângă şi să-şi
administreze patrimoniul.[10]
Colectarea
bunurilor a trecut
prin două etape. În
prima, într-ajutorarea nu putea
lua decât forma
milosteniei. Expresia milosteniei au
fost agapele care în
prima fază au
durat puţin, dar
au reapărut prin
secolul al II
lea. Cea de a
doua fază o
reclamau nevoile întregii
obşti şi nu
putea fi satisfăcută
numai prin milostenie
oricât de bine
ar fi organizată
aceasta.[11]
De aceea au început
să ducă o
viaţă comunitară căci ˝
inima şi
cugetul lor era una ˝.[12]
Această
stare de lucruri
s-a schimbat odată
cu primele persecuţii
care au venit
asupra creştinilor. Începând de
la Nero creştinii
au fost consideraţi
˝Odium generis humanii ˝
motiv pentru care
nu puteau fi
toleraţi în imperiu[13].
Situaţia juridică a
creştinilor a rămas
aceeaşi până la
recunoaşterea legală a
Bisericii. În aceste
secole creştinii erau în
afara legii.[14]
În
această situaţie era
explicabil, că cel mai
important mijloc prin
care comunitatea creştină
şi-a strâns cele
necesare cultului,
întreţinerii clerului şi
ajutorării săracilor, l-au format
ofrandele credincioşilor sub
două forme: donaţia şi
colecta.[15]
Locul
strângerii acestora era
Biserica, iar cel căruia
i se încredinţau
era episcopul. Sinodul de
la Gangra prin
canoanele 7 şi
8 întăreşte dispoziţia
ca toate colectele
să se împartă
sub directa supraveghere
a episcopului.[16]
Colectele se
făceau la început
numai când nevoile nu
puteau fi satisfăcute
de cele aduse
de credincioşi.
După
mărturia lui Tertulian
se vede că în
primele veacuri spiritul
de jertfă era
atât de mare
încât stârnea suspiciunea
păgânilor. Ei erau acuzaţi
că în felul
acesta îşi strâng
tezaure. Tertulian răspundea în
felul următor acestor
suspiciuni: ˝ Şi dacă avem
un tezaur el
nu este strâns
din bani impuşi. Fiecare depune o
mică contribuţie odată
pe lună sau
când doreşte şi
numai dacă poate. Căci
nimeni nu este
silit ci dă
de bunăvoie. Aceste depuneri
alcătuiesc un tezaur
al iubirii aproapelui.[17]
Pe
lângă aceste colecte
regulate amintite de
Tertulian se făceau
şi colecte extraordinare. Este descrisă
în Faptele Apostolilor (XI, 27-30) o
astfel de colectă, făcută în
anul 44, când Palestina a
fost lovită de
o grea secetă, iar
creştinii din Antiohia
au trimis sprijinul
lor prin Barnaba
şi Pavel.[18]
După
cum se observă
şi în cazul
Macedoniei şi Ahaiei (Romani XV, 27-30), la început
colectele erau destinate
comunităţii din Ierusalim. Acest lucru
era privit ca
ceva firesc deoarece
cei ce strângeau
colectele nu au făcut
altceva decât să-i
asiste cu bunurile
lor materiale pe
cei de la
care au primit
bunuri spirituale.[19]
Eusebiu
de Cezareea în a sa Istorie
bisericească (Cartea VI, cap. 43)
spune că ofrandele
erau făcute cu
atâta dărnicie încât
Biserica era capabilă
să hrănească mii de
oameni pe zi.[20]
Pe
la sfârşitul secolului
al II lea
lucrurile se schimbă
şi de aceea
conducătorii Bisericii introduc
o contribuţie regulată
echivalentă cu posibilitatea
fiecăruia şi denumită
zeciuială, termen împrumutat din
Cartea Levitic cap. VII.
Sistemul acestor contribuţii
s-a generalizat în Apus
unde a devenit
obligatoriu pentru credincioşi,
sub sancţiuni destul
de aspre. Sinodul de
la Macon pedepseşte
cu excomunicarea pe
oricine nu-şi îndeplineşte
obligaţia zeciuielii dar
prevede în acelaşi
timp să fie
să fie administrată în aşa fel încât
să ajute săracilor
şi captivilor.[21]
Toate
aceste contribuţii au dus la
formarea patrimoniului bisericesc. Acest patrimoniu
care era constituit
în primul rând
din bunuri mobile,
căci patrimoniul imobiliar
ar fi fost
sustras cu mai
mare greutate persecuţiilor.
Darurile strânse
de creştini erau adunate aproape lunar şi depozitate în locuri denumite „
collegia tenuiorum”[22]
Alături
de această avere
imobiliară Biserica a
avut încă de
la început şi
o avere mobilă, un
domeniu al ei.[23]
În
primele III secole
creştinii nu se
puteau gândi la
dreptul de proprietate, întrucât creştinismul
era ˝ religio ilicita ˝ iar comunităţile
lor ˝ colegia ilicita ˝.[24].
Numărul mare al credincioşilor cât
şi organizarea pe
care o aveau
nu mai îngăduiau
Bisericii să se
limiteze numai la
un patrimoniu mobil,
ci s-a dotat
şi cu un
patrimoniu imobil: locuri pentru
cimitire, biserici pentru cult
şi clădiri pentru
întruniri.
Existenţa
cimitirelor sau bisericilor
nu poate fi
tăgăduită. Biserici erau în
toate oraşele, aşa
cum scrie Istoria
bisericească (Cart. VII, 1),
iar cimitirele erau
administrate în văzul
tuturor în secolul al II lea. După
persecuţia lui Valentinian
(257), împăratul Graţian
(260), a
dat un edict
prin care încuviinţa
episcopiilor să reintre
în posesia cimitirelor.[25]
În
urma acestor dovezi
este clar că
înaintea Edictului de
la Milano (313) comunităţile creştine
au posedat şi
bunuri imobile. Asupra acestui
punct de vedere
toţi istoricii şi
juriştii sunt de
acord. Deosebirea de păreri
se iveşte când este
analizată calitatea de
drept sub care sunt posedate aceste bunuri
din moment ce se găseau
proscrise ca primejdioase
ordinii publice.
Unii istorici şi canonişti au explicat
această situaţie prin
sufragiile la care mulţi creştini ar
fi recurs, folosind îngăduinţa
legilor romane referitoare
la asociaţiile formate
de oameni săraci, care
aveau ca scop asigurarea
unui câştig minim şi
chiar a unei
înmormântări onorabile.[26]
Era firesc să existe o organizare internă
cu reguli clare, însă creştinii nu au luat
modul de organizare
de la corporaţiile
păgâne. Ei nu erau
organizaţi după un
calapod de statute
după care voinţa
membrilor să aibă
un rol hotărâtor,
ci aveau o
ierarhie sacramentală, iar
legătura membrilor era
legătura credinţei. Ţinând cont
de acestea societatea
creştină nu putea
fi încadrată în
nici o societate
din cele existente
în dreptul roman
şi cu atât
mai puţin putea
fi asimilată societăţilor
păgâne. Ea a existat
în afară de
organismele statului,
conducându-se în toată
activitatea potrivit doctrinei
şi scopului ei.[27]
Creştinii
existau ca o
fiinţă colectivă, ca un
corp organizat. Această
existenţă nu putea
fi tăgăduită însă
nu era recunoscută
legal de către legislaţia
romană şi de
aceea bunurile posedate
nu se bucurau
de protecţia legilor. O
societate ilicită nu
putea să apară în
faţa justiţiei, iar
atitudinea de toleranţă
luată de câţiva
împăraţi nu poate duce
la concluzia că
îi era îngăduit
acest lucru. Chiar şi
gesturile de bunăvoinţă
faţă de creştini au
fost foarte rare şi
au rămas momente
izolate în viaţa
precară a creştinilor.[28]
Concluzia
care se desprinde
din cele de
mai sus este
aceea că situaţia
patrimoniului bisericesc în
primele trei secole a rămas
precară din punct
de vedere juridic
şi administrativ. Juridic aceste
bunuri nu erau
proprietate corporativă, ci
colectivă; administrativ
erau supuse tuturor riscurilor
care ameninţau pe
creştini, inclusiv riscului ca bunurile consacrate să fie folosite în
scopuri străine şi astfel să fie profanate.
Odată cu schimbarea atitudinii Statului
faţă de Biserică situaţia patrimoniului ecleziastic se schimbă.
În
edictele lor, Constantin şi Licinius poruncesc să se retrocedeze Bisericii
bunurile mobile şi imobile: „Căci
cunoscut este, zice decretul, că creştinii au avut nu numai acele locuri, în
care se adunau, ci şi altele care nu erau proprietatea privată a cuiva, ci
asupra cărora avea drept întreaga societate (creştină) de aceea vei regula tu
Anulius a li se întoarce....[29]
Împăratul Constantin cel Mare
îndemna creştinii să lase o parte din avutul lor bisericii moştenirii, după
propria dorinţă.[30] Împăratul Valentinian a fost împotriva
acestei măsuri. De aceea Fericitul
Ieronim scria : „mă ruşinez s-o spun:
preoţii idolilor, jucătorii, vrăjmaşii şi oamenii răi pot moşteni, ceea ce
clericilor şi monahilor li s-a oprit prin această lege, oprire făcută nu de
vrăjmaşi, ci de principi creştini. Eu nu acuz legea, zice Fericitul Ieronim mai
departe, ci pe acela prin a cărui voinţă noi avem o aşa lege”.[31]
Împăraţii creştini au dat dispoziţii ca Biserica să fie sprijinită
financiar atât din propriile venituri cât şi din visteria statului.
Istoricul Eusebiu de Cezarea
aminteşte un ordin al împăratului, prin care demnitarul imperial Ursus din Africa era îndatorat să plătească
episcopului Cecilian de Cartagina o sumă de bani, care avea să se împartă între
clericii din Africa, Numidia şi Mauritania. Dacă suma nu era îndestulătoare,
episcopul putea solicita sprijin şi la
Eraclidas, procuratorul bunurilor materiale. Împăratul a ordonat, de asemenea, rectorilor
provinciilor să dea o sumă oarecare
clerului, care să servească pentru ajutorul văduvelor şi femeilor consacrate
Domnului.
Dezvoltarea patrimoniului bisericesc a înlesnit Bisericii ridicarea ei
materială şi intelectuală[32].
Încă din timpurile cele mai vechi, confirmarea existenţei averilor Bisericii se
făcea de împăraţi. Constantin cel Mare i-a întors Bisericii şi averile ce i le
luaseră împăraţii păgâni în timpul
persecuţiilor şi i-a dat şi facilitatea de a poseda şi de a moşteni averi şi
proprietăţi.
Împăratul Teodosie a încuviinţat ca Biserica să moştenească averile
clericilor şi monahilor, care mureau fără a lăsa moştenitori.
Împăratul Iustinian a fost, de asemenea, favorabil creştinilor. A
recunoscut ca fiind legale toate testamentele făcute pentru Dumnezeu şi sfinţi
ca şi acelea în vederea operelor de binefacere. Episcopul executa direct sau
prin procurator dorinţele testatorilor. Numai după trecerea de 40 de ani
bunurile Bisericii neîntrebuinţate şi nereclamate erau date în seama statului.
Recunoaşterea dreptului de proprietate al Bisericii, pe lângă cele
expuse mai sus, se face şi de către împăraţii Vasile Porfirogenetul, Alexe I şi
Manoil Comnenul cum şi de către Alexe II Comnenul. Împăratul Iustinian a
acordat şi dreptul de scutire de taxe asupra proprietăţilor bisericeşti[33].
Spiritul bizantin precum şi întreaga legislaţie a fost preluată şi în
celelalte state ortodoxe[34]
Biserica bucurându-se de oportunităţile legale pentru a putea dobândi bunuri
prin cumpărare, prin donaţie şi pe cale testamentară. Reglementarea legală a
patrimoniului bisericesc a creat premiza unei dezvoltări fireşti a
instituţiilor bisericeşti şi a utilizării în conformitate cu destinaţia lor a
bunurilor bisericeşti. În perioada de vieţuire în catacombe a Bisericii
Creştine au fost destul de dese cazurile în care bunurile sacre au fost
profanate sau le-a fost schimbată destinaţia, fiindcă nu exista baza legală a
dobândirii lor. Persoanele care le deţineau se lepădau uneori de credinţă în
timpul persecuţiilor, iar casa în care se desfăşura cultul sau terenul unde era
amenajat cimitirul putea fi înstrăinat şi astfel bunurile sacre profanate.
Patrimoniul ecleziastic în spaţiul românesc ( referinţe istorico legale)
În
spaţiul românesc a fost moştenită tradiţia legislativă bizantină. În perioada
influenţei Bizanţului bunurile bisericeşti au fost dobândite prin mijloace
similare. Statul şi domnitorii sprijineau Biserica iar numărul celor care
făceau testamente pioase era destul de mare, astfel încât Biserica în general,
dar mai ales aşezările monahale au dobândit importante proprietăţi imobiliare.
Au fost construite biserici şi au fost împodobite cu obiecte de cult o valoare
artistică şi materială deosebită.
Au
existat însă şi umbre în relaţiile Bisericii cu Statul ceea ce a dus la
afectarea patrimoniului bisericesc şi la deposedarea Bisericii de bunurile
dăruite cu evlavie de înaintaşi, spre alinarea lor sufletească.
Până
la secularizarea averilor mănăstireşti de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza
privarea bisericii de dreptul său la proprietate a fost sporadică, fiind
însoţită de actul abjurării. Un
exemplu în acest sens este trecerea lui Ilieş Vodă la islam în 1551 şi a lui
Mihnea Turcitul în 1951. Cronicarul Macarie de Roman, scrie că „ averile
mişcătoare şi nemişcătoare le-a răpit cu totul, a prădat în chip varvar pe
preoţi”[35]
Secularizarea averilor mănăstireşti, realizată la
sfârşitul anului 1863, a fost prima mare intervenţie a puterii seculare asupra
patrimoniului bisericesc.
˝Legea secularizării nu este o lege ca celelalte. Ea curma într-un chip
îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate o chestiune seculară˝.[36]
Prin secularizare se legaliza trecerea în proprietatea statului a averilor
mănăstireşti pământene şi se reglementa în acelaşi timp problema mănăstirilor
închinate, ale căror averi treceau de asemeni în posesia Statului Român.[37]
Legea
arată că toate averile mănăstireşti, închinate sau pământene ˝sânt şi rămân averi ale Statului˝(art. 1).
Art. 3 prevedea acordarea unei despăgubiri în valoare de 82 de milioane de lei
mănăstirilor de la locurile sfinte. Egumenii greci erau obligaţi să dea
guvernului ornatele, vasele sacre, precum şi documentele ce le-au fost
încredinţate ˝(art. 6)[38].
Secularizarea a fost o măsură care
a stârnit opinii diverse, atât nefavorabile cât şi favorabile. Cu toate acestea
Biserica a fost afectată printr-o măsură politică fiindu-i periclitate dreptul
său la proprietate, deoarece aproape jumătate din teritoriul ţării era în
stăpânirea aşezămintelor monahale închinate şi neînchinate.[39]
După această perioadă tulbure
relaţiile Bisericii cu Statul au reintrat în normal. În perioada interbelică
Statul a avut iniţiative legislative are au avut ca efect protejarea
patrimoniului bisericesc. Biserica Ortodoxă, în întregimea ei, fost recunoscută
ca persoană juridică[40]
mai ales că la momentul respectiv îi lipsea organul permanent, care să o
reprezinte.
Legea
de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din 6 Mai 1925, acordase Bisericii
Ortodoxe Române, în întregimea ei, calitatea de persoană juridică (art. 27).
Sub
influenţa presiunilor romano-catolicilor, care cu prilejul dezbaterii
proiectului de lege pentru regimul general al cultelor pretindeau aceeaşi
recunoaştere şi pe seama Bisericii romano-catolice, vechiul articol 27 a fost
modificat, iar expresia “Biserica întreagă ca atare” a fost înlocuită cu
termenul de “Patriarhie”. Prin urmare, Patriarhia, ca parte constitutivă a
Bisericii ortodoxe române, devenea persoană juridică.
Acordarea
statului de persoană juridică instituţiilor bisericeşti, atât prin Statutul
Bisericii Ortodoxe Române (art. 27) cât şi prin Legea cultelor (art. 11),
corespunde doctrinei canonice[41]
şi este în concordanţă cu principiul canonic al autonomiei interne[42]
Legea
cultelor acordă independenţă subiecţilor vieţii religioase (termenul de
autonomie nu este în lege) în conducerea afacerilor lor interne, pe care
trebuie să le administreze în conformitate cu statutul lor de organizare,
aprobat în condiţiile prevăzute
de lege (art. 12).[43]
Pentru ca să poată în chip legal
poseda averi şi să se prezinte în Justiţie pentru apărarea drepturilor lor,
legea recunoaşte calitatea de persoană juridică organizaţiilor cultelor
istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare
şi prevăzute în statute: comunităţile, parohiile, protopopiatele, mănăstirile,
capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc. (art. 11).[44]
În
conformitate cu principiile Dreptului public, legea nu recunoaşte calitatea de
persoană juridică Bisericii romano-catolice în întregimea ei. Totuşi, în chip
indirect, Biserica romano‑catolică a obţinut această recunoaştere prin
redactarea insidioasă, neobservată de diplomaţii noştri în timpul tratativelor,
a art. IX din Concordat,
articol ce impunea principiile enunţate de Codex juris canonicii în detrimentul
legislaţiei române [45].
Prin acest articol Biserica romano-catolică şi-a salvat
şi proprietatea averilor bisericeşti în cazul când comunităţi sau fracţiuni de
comunităţi romano-catolice ar trece la un alt cult. Prin concordat Statul Român
recunoaşte Bisericii romano-catolice, în întregimea ei, un ˝dominium eminens˝ asupra averilor
bisericeşti, teorie ce, desigur, era favorabilă Bisericii romano-catolice, dar
care nu este împărtăşită de toţi canoniştii romano-catolici.[46]
Efectele juridice ale acestei concepţii privitoare la
dreptul de proprietate creau un avantaj major Bisericii Romano catolice,
deoarece patrimoniul unei comunităţi religioase catolice, chiar dacă toţi
credincioşii ei treceau la alt cult, rămânea neîmpărţit timp de 100 de ani,
Statul fiind dator să salarizeze în această perioadă personalul deservent, comunitatea respectivă fiind socotită ca
persoană morală patrimonială, a cărei substanţă rezidă în bunuri, iar nu în
grupul social care a constituit-o, neglijându-se faptul că scopul
creştinismului nu a fost acela de a crea şi a menţine instituţii patrimoniale,
fără ca acestea să fie puse în slujba vieţi religioase.[47].
Legiuitorul român a fost călăuzit de dorinţa ca
Bisericile să dobândească un patrimoniu suficient, care să le permită să se
întreţină singure.
În acest scop
legea prescrie ca Ministerul Cultelor să pună la dispoziţia Bisericii ortodoxe
toate averile, fondurile, care aparţin diferitelor ei părţi constitutive, spre
a fi repartizate acestora[48] – bunuri de neînsemnată valoare – şi ia măsuri pentru
înfiinţarea unui fond general bisericesc, la care Statul nu contribuie cu
nimic.
Tot în acelaşi scop – al creării de averi bisericeşti –
legea admitea ca impozitele impuse de către cultele credincioşilor lor, pentru
întreţinerea bisericilor şi a instituţiunilor lor, să fie percepute, pe seama
cultelor, de către organele fiscale ale Statului în condiţiile fixate de
Ministerul Cultelor şi de cel al Finanţelor (art. 30). Biserica Ortodoxă nu a
făcut uz de această dispoziţiile a legii, pe care cultele minoritare,
familiarizate cu practica din ţările austro-germane, au continuat să o
folosească.
Statul
˝ajută˝ Bisericile cu sumele necesare
pentru a completa veniturile
clerului, plata funcţionarilor ecleziastici şi a acoperirea şi altor lipsuri
materiale.
Ajutoarele
pe care Statul le acorda erau în raport cu: 1) numărul procentual al
credincioşilor cetăţeni români 2) situaţia materială a cultelor respective şi
3) nevoile lor reale, constatate şi verificate în prealabil de către Stat (art.
31).
Cum
este şi firesc, statul îşi rezerva controlul asupra întrebuinţării sumelor, pe
care le varsă cultelor. Acestea trebuie să ţină în evidenţă conturile de
gestiune spre a putea fi cercetate de Ministerul Cultelor, care controla dacă
sumele acordate au fost întrebuinţate potrivit destinaţiunii lor şi cu
respectarea legii contabilităţii publice (art. 34).
Completarea
veniturilor clerului şi plata funcţionarilor cultelor se făcea după norme
generale, stabilite prin lege şi armonizare cu salariile funcţionarilor publici
(art. 32 ).
Cum
o astfel de lege n-a fost votată multă vreme în aplicarea principiului
subvenţionării cultelor domnea nesiguranţa şi arbitrarul.[49]
Sistemul de contribuţii bugetare instituit de legiuitorul
român nu era compatibilă cu statutul clericilor. Pe baza art. 1
şi 33 din legea pentru statutul funcţionarilor publici preoţii erau încadraţi
în categoria funcţionarilor publici.[50]
Tot astfel îi numeşte, deşi incidental, art. 27 şi 7 din legea pentru regimul
general al cultelor. Aceasta este
şi soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie, soluţie justă ce se întemeia atât
pe considerente de ordin juridic cât şi pe natura serviciilor, pe care le
prestează clerul, servicii ce sunt de natură publică.[51]
Este evident că statul trebuia să salarizeze integral
clerul ortodox şi pentru motivul, că secularizarea averilor Bisericii a născut
pe seama Statului obligaţia valabilă juridiceşte de a întreţine clerul şi
bisericile.[52]
Preoţii fiind deci – pe baza legilor în vigoare la acea
dată – consideraţi ca funcţionari publici, sistemul ˝ajutorării˝ de către Stat, devenea incompatibil.
Neconstituind un just titlu, “ajutorul” are un caracter
precar: el se acorda după posibilităţile financiare ale Statului şi după
capriciile puterii executive.
Chiar dacă nu se schimba fondul problemei, comentatorii
politici ai vremii cereau ca sumele primite de preoţi să poarte tot numele de
salarii, iar nu ˝ajutoare˝.
Parohiile, ale căror venituri erau suficiente spre a
acoperi cheltuielile respective de personal şi material, nu primeau, cel puţin
teoretic, nici un fel de plată de la Stat.
În ceea ce priveşte regimul ordinelor şi congregaţiilor
religioase, Statul recunoaşte existenţa acelora, care existau pe teritoriul
român înainte de promulgarea legii pentru regimul general al cultelor.
Superiorii şi membrii lor aveau obligaţia să fie cetăţeni români şi să
locuiască în ţară, iar case şi mănăstiri noi nu puteau deschide decât cu
autorizaţia Guvernului. Ordine şi congregaţiuni noi nu se puteau aşeza în ţară
decât pe baza unei aprobări dată prin lege (art. 36).
Ca urmare a ideii de egală protecţie a cultelor, în
conformitate cu disciplina romano-catolică (art. 1450 din codex juris canonici)
şi cu măsura identică luată mai înainte cu privire la Biserica Ortodoxă[53], legea pentru regimul general al cultelor, prin art. 38,
desfiinţează fără nici o despăgubire instituţia patronatului, iar prin
articolul următor dispune verificarea situaţiei juridice a imobilelor şi
bunurilor bisericeşti, care până la promulgarea legii fuseseră patronate.
Legiuitorul a dispus ca în toate cazurile, chiar atunci când proprietatea nu le
aparţine, averile fostelor patronate să rămână pe mai departe în posesiunea
comunităţilor respective (art. 39).
Legea
interzicea cultelor şi asociaţiilor religioase să primească ajutorare materiale
din străinătate, direct sau indirect, fără a le aduce la cunoştinţa Guvernului.
Legea prevedea, de asemenea, că membrii clerului, ai organelor de conducere şi
funcţionarii de orice categorie, trebuie să fie cetăţeni români, care se bucură
de drepturile civile şi politice (art. 9 şi 10).
În
perioada comunistă Biserica Ortodoxă Română a suferit cea mai mare ştirbire a
dreptului de proprietate din istoria sa, fiind deposedată de bunuri imobile[54]
ce le deţinea în proprietate. Aceste bunuri îi erau absolut necesare misiunii
sale şi de unele dintre ele nu a fost lipsită nici în veacurile persecuţiilor
creştine[55].
Prima
lege de expropriere a fost dată la 2 august 1948 (Decretul nr. 176) şi consta
în trecerea în proprietatea Statului a Bunurilor bisericilor congregaţiilor,
comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi
întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional.
Au
urmat apoi exproprierile terenurilor agricole care nu au fost realizate
printr-o lege specială.
Biserica
a fost deposedată de mare parte din averea imobilă. Deşi exista cadrul legal
exproprierilor prin articolul 10 din constituţia din 1952, proprietăţile
bisericeşti au fost predate pe baza ordinului patriarhal nr. 334 din 18 martie
1949.
Epoca
comunistă s-a deosebit de secularizarea averilor Bisericeşti prin faptul că au
fost afectate nu numai proprietăţile funciare şi sursele de întreţinere ale
Bisericii, ci chiar bunurile sacre ( locaşuri de cult, obiecte de cult)[56].
Din patrimoniul posedat de
Biserica Ortodoxă până în 1948, a rămas doar cu un procent de 35%. A fost
deposedată de aproximativ 50000 ha. pământ arabil.[57]
După 1989 s-a încercat de către
Stat, cu foarte mare reţinere, repararea în parte a prejudiciilor materiale
produse instituţiilor bisericeşti[1], fiind
restituite o parte dintre bunurile mobile şi imobile ale Bisericii[58]
Problemele
patrimoniale au dus la neînţelegeri interconfesionale creând „contenciosul
unit”.
Imediat
după 1989, prin abrogarea Decretului 358 din1848 Biserica Unită a primit
dreptul de a se reorganiza. La neînţelegerile de ordin jurisdicţional ce au
blocat permanent Biserica Catolică de Biserica Ortodoxă, la nivel local s-a mai
adăugat acum un diferend patrimonial – locurile de rugăciune ale creştinilor.
De
mai bine de zece ani există un conflict permanent între Biserica Unită şi
Biserica Ortodoxă.
Deşi,
fiind considerată o neînţelegere ce aduce prejudicii dialogului
interconfesional, disputa a fost abordată interbisericesc[59], însă conflictul a căpătat nuanţe tot mai
agresive.
Agravarea
conflictului s-a produs pentru că la mijloc nu au fost probleme doctrinare, ci
chestiuni patrimoniale.
În
anul 1990 Biserica Română Unită cu Roma pleca de la situaţia de drept creată
prin decretul 358/1948. Acest act normativ nu dispunea ci constata desfiinţarea
acestui cult. Prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu se dispunea reînfiinţarea
persoanei juridice desfiinţate prin decretul abrogat.[60]
Situaţia
de fapt era de asemenea schimbată deoarece pe parcursul a 40 de ani au avut loc
transformări sociale, culturale, demografice, administrative şi economice şi au
avut loc atâtea modificări în structura psihică a membrilor societăţii, aşa
încât este imposibil să se mai reconstituie cu exactitate ceea ce a fost cu
patru decenii în urmă.[61]
De
aceea s-a creat prin Decretul-lege nr. 126 din 1990 (art.3), o comisie de
dialog între cele două culte religioase, care stabilea o procedură
extrajudiciară pentru redobândirea locaşurilor de cult[62].
Această
procedură extrajudiciară a fost adeseori încălcată[63],prin
apelarea la instanţele de drept comun sau prin încercarea de a impune
rezolvarea diferendului printr-o nouă lege, care urma să uzeze de forţa de
constrângere a Statului.[64]
Numai
dialogul şi analizarea fiecărei situaţii în parte pot stinge conflictul,
deoarece bisericile nu aparţin Statului, Bisericii sau ierarhiei ci
credincioşilor şi comunităţilor locale.[65]
Patrimoniul cultelor naţionalizate
de stat după instaurarea regimului comunist rămâne o problemă comună tuturor.
Numai o politică realistă şi cumpănită, evitând excesele de tip total („
restuţio in integrum”) sau nimic, ar putea fi o soluţie cu adevărat echitabilă
pentru toţi cei implicaţi[66],
iar viitoarea Lege organică a cultelor trebuie să vizeze şi raporturile dintre
patrimoniul sacru bisericesc şi patrimoniul laic sau al societăţii civile[67].
Protecţia juridică a bunurilor bisericeşti
După
cum se poate constata Biserica a dobândit în timpul existenţei sale un
patrimoniu necesar întreţinerii cultului şi organizării asistenţei sociale.
Pentru protejarea celor dobândite a fost nevoie de apariţia unor reglementări
interne şi de punerea acestora în concordanţă cu legile civile.
Primele reglementări se regăsesc în corpul de
canoane.
Canonul
38 apostolic opreşte ca episcopul să-şi însuşească ceva din lucrurile
bisericii, sau să vândă ceva din acestea. Canonul 15 al sinodului de la Ancira
stabileşte drepturile bisericii de cere înapoi bunurile vândute de preoţi în
timpul vacanţelor episcopale. Canonul 24 al sinodului IV Ecumenic dispune să se
păstreze cu toată grija cele ale Bisericii pentru ca cele consacrate să rămână
permanent Bisericii. Sinodul de la Cartagina opreşte în mod categoric
înstrăinarea bunurilor Bisericeşti. Prevederi similare se regăsesc şi în
conţinutul canonului 12 al sinodului VII Ecumenic. Aceste prevederi canonice au
fost întărite şi de cele ale statului Bizantin. Primele măsuri în acest sens au
fost luate de împăraţii Leon şi Antemeius, apoi de Atanasie şi Iustinian (
Novela 46; 67; 120).
Patrimoniul
bisericesc se bucura de asemenea de o protecţie specială. Pravila de la Govora
cere clericilor să se împotrivească ˝boierilor şi slujitorilor lor˝ atunci când
aceştia intenţionează şi ˝biruiască˝ pe preoţi şi să-şi însuşească bunurile
bisericilor, chiar dacă ei însuşi sunt ctitori (cap. 4).
Practica
judiciară a arătat, de asemenea, că ori de câte ori s-a încercat de către
urmaşi să se anuleze testamentul făcut în favoarea Bisericii, divanele domneşti
au respins aceste cereri chiar dacă petiţionarii erau urmaşi direcţi ai
testatorului.[68]
Protecţia
patrimoniului ecleziastic este reglementată atât de Legiuirea Caragea cât şi de Pravilniceasca Condică. Cel ce se
făcea vinovat de furtul din Biserici ˝cădea
sub mai cumplită pedeapsă decât cel ce fură de la particularnici˝.
Datorită
asprimii sancţiunilor mulţi îşi încredinţau bunurile de valoare spre păstrare
bisericilor bucurându-se de siguranţă. Patrimoniul bisericesc este protejat şi
împotriva abuzurilor ierarhiei. Legiuirea Caragea sancţionează cu nulitatea
contractele de arendare făcute în defavoarea instituţiilor bisericeşti[69].
Patrimoniul
bisericesc se bucura de asemenea de o protecţie specială. Pravila de la Govora
cere clericilor să se împotrivească ˝boierilor şi slujitorilor lor˝ atunci când
aceştia intenţionează şi ˝biruiască˝ pe preoţi şi să-şi însuşească bunurile
bisericilor, chiar dacă ei însuşi sunt ctitori (cap. 4).
Ca
şi colaborator important al puterii
centrale Biserica a beneficiat de pârghii juridice create pentru mărirea
patrimoniului ei mobil şi imobil, având un număr important de privilegii şi
imunităţii.[70]
Pravila
de la Govora cap. 79 impune episcopului şi egumenului ˝ către săraci de-a pururea să se îngrijească˝
Implicarea
Bisericii în activitatea de protecţie socială este regăsită şi între
prevederilor Regulamentului Organic din Moldova, Mănăstirea Neamţ trebuia să
ţină ˝cu a sa cheltuială˝ în Târgul
Neamţ un spital pentru 30 de bolnavi cu doctori şi cu toate cele necesare (Reg. Moldovei, C. III, art. IV).
Furtul
celor sfinte sau sacrilegiul era pedepsit mai aspru decât furtul obişnuit,
pedepsele fiind identice cu cele pentru săvârşirea unei crime: ˝Furul de lucruri sfinte din biserică, cum şi
acel de lucruri domneşti şi obşteşti, carele înarmat călcând au furat, va cădea
sub mai cumplită pedeapsă decât cel ce fură de la particularnici;
bătându-se la toate uliţele şi rînduindu-se la groapa ocini˝[71].
Legiuirea
lui Caragea se ocupă în materie penală de două delicte ale laicilor, de natură
religioasă, care erau sancţionate în faţa instanţelor civile. Acestea sunt:
furtul de lucruri sfinte din biserici (part. V, cap. 3, art. 3) şi ultragierea
unei feţe bisericeşti în timpul slujbei (part. V, cap. 3, art. 2, alin. C).
Preocupările
administrării şi finalităţii acestui patrimoniu s-au îndreptat către anumite
categorii: săracii, captivii,[72]văduvelor,
săracilor şi orfanilor.[73]
Odată
cu dobândirea libertăţii de organizare şi cu înmulţirea numărului creştinilor
în cadrul Bisericii au luat fiinţă instituţii specializate de asistenţă socială
cu diverse domenii de activitate: îngrijirea bolnavilor (Noscomiile); primirea
străinilor ( xendohiile); azile pentru săraci (Prohia sau Ptohotrofia), etc.[74]
Această
tradiţie s-a păstrat permanent în Biserică, instituţiile Bisericeşti acţionând
în scopul sprijinirii celor în nevoi. Este cunoscut din Istoria Bisericească
faptul că primele spitale şi spiţerii au apărut la iniţiativa şi cu mijloacele
financiare ale Bisericii. Regulamentele organice, în concordanţă cu această
veche tradiţie au implicat instituţiile bisericeşti şi în activitatea de
asistenţă socială.
Înstrăinarea bunurilor bisericeşti
După cum se poate constata Bunurile
bisericeşti se bucură de o dublă protecţie: sunt protejate de normele canonice
interne şi de legile de stat. Spre exemplu, Codul Civil în art. 481 prevede
următoarele: Nimeni nu poate fi silit a
ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind
o dreaptă şi prealabilă despăgubire[75].
Conform
canoanelor, în principiu, este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor
bisericeşti, atât cele imobile cât şi cele mobile. S-a permis totuşi
înstrăinarea bunurilor bisericeşti pentru anumite care au fost considerate
importante pentru biserică:
1.
pentru
procurarea de vase absolut necesare cultului
2.
pentru
plata datoriilor bisericeşti
3.
pentru
construirea de noi imobile şi pentru întreţinerea celor existente
4.
pentru
înlăturarea bunurilor care ar aduce prejudicii bisericii, prin cheltuielile de
întreţinere, imobile situate departe sau cele care nu pot fi administrate.
Procedura de
înstrăinare a acestor bunuri este prevăzută de Regulamentul pentru
administrarea bunurilor bisericeşti. din 29 sept. 1950.[76]
Regulamentul are 62 de
articole şi reglementează administrarea, înstrăinarea sau grevarea bunurilor ce
aparţin instituţiilor bisericeşti. În art. 2 al regulamentului se fac precizări
privitoare la împărţirea pe categorii a bunurilor bisericeşti. Art. 2 din
Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti[77]
împarte bunurile bisericeşti în bunuri sacre
(locaşuri de cult, odoare ,veşminte, cărţi de ritual, cimitirele, etc.)
şi bunuri comune[78].
Acest
regulament declară bunurile sacre imprescriptibile, inalienabile şi
insesizabile şi acordă dreptul fiecărei instituţii de a le administra prin
organe proprii, însă sub supravegherea forurilor ierarhice superioare, în
conformitate cu Legea nr. 31/1954.
Acest regulament clasifică bunurile
Bisericeşti şi acordă un statut legal bunurilor din domeniul public al Statului
deoarece utilizările comune sau colective ale domeniului ale bunurilor
bisericeşti sunt acelea rezultate în mod direct, de către public uzul fiind
direct şi necondiţionat de o autorizare prealabilă. Utilizarea bunurilor
bisericeşti stă , asemenea bunurilor publice, sub anonimatul absolut în care
particularii folosesc domeniul public.[79]
Un caz special de înstrăinare a
bunurilor bisericeşti îl instituie Decretul 177 din anul 1948 care prevede
următoarele: ˝În cazul în care
majoritatea sau toţi credincioşii unui cult religios trec la un alt cult
religios, patrimoniul unităţilor locale de cult trece în proprietatea cultului
religios adoptat. Dacă numărul credincioşilor care trec la un alt cult religios
este mai mic de jumătate plus unul, patrimoniul rămâne în proprietatea cultului
părăsit, iar credincioşii care au plecat vor fi despăgubiţi în cotă parte˝.
O altă problemă cu caracter juridic
cea a relaţiilor pe care le au laicii cu
patrimoniul bisericesc şi la dreptul de proprietate al laicilor asupra
bunurilor bisericeşti. Importanţa clarificării acestei probleme este
mare,deoarece dreptul de proprietate asupra lucrului care ii aparţine este
legătura cea mai puternica ce poate exista intre om sau persoana morala şi
bunurile exterioare; iar proprietatea este dreptul ce-1 are cineva de a se
bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă in limitele
determinate de lege. Cea mai mare parte a autorilor, a admis că în legislaţia
romană edificiile şi obiectele destinate practicării unui cult, puteau fi
supuse dreptului de proprietate particulară. Dispoziţiile cuprinse in legile de
mai târziu, prin care s-a stabilit principiul inalienabilităţii bunurilor
bisericeşti şi lucrurile consacrate, nu pot fi decât o reacţie împotriva abuzurilor
ce s-au petrecut.
În cele din urmă, doctrina Bisericii
prin actul consacrării, a reuşit să înfrângă pretenţiile exagerate ale
laicilor, care cereau să li se recunoască dreptul de proprietate şi
administrare asupra Bisericilor pe care le construiau şi le înzestrau cu
lucruri din patrimoniul lor. In locul dreptului real de proprietate n-a mai
rămas decât un drept personal de patronaj, ca semn de respect şi recunoştinţă
pe care-1 arăta Biserica, ca o concesiune din partea ei.
Biserica a luat aceasta măsura din doua
motive. Primul dintre ele a fost încetarea amestecului celor ce erau
proprietari în treburile administrative iar al doilea punerea in
imposibilitatea de a înstrăina obiecte consacrate cultului divin ce au un regim
canonic deosebit.
Laicii sunt implicaţia
activă în administrarea bunurilor bisericeşti, însă numai în colaborare şi sub
îndrumarea şi supravegherea clerului.
Consideraţii finale
Privită ca organizaţie religioasă
Biserica este nevoită sa abordeze diferite strategii care să-i permită să-şi
desfăşoare activitatea.[80]
Printre acestea se află şi strategia de protecţie a bunurilor bisericeşti
instituită de porunca a VIII a bisericească. Această poruncă cu caracter
prohibitiv are ca scop protejarea bunurilor bisericeşti dar în acelaşi timp şi
păstrarea sacralităţii acestor bunuri, care odată ce au fost destinate cultului
nu mai pot fi folosite în alte scopuri.
Porunca a VIII a - Să nu înstrăinăm nici să folosim în scopuri
străine lucrurile bisericeşti sau averea Bisericii - se fundamentează pe o tradiţie
juridico-canonică solidă. Formele juridico - canonice care reglementează
administrarea şi înstrăinarea bunurilor bisericeşti, care reglementează
statutul juridic al bunurilor bisericeşti îmbracă forme mobile ca şi celelalte
norme legale[81],
însă principiul inalienabilităţii bunurilor bisericeşti străbate timpul.
Porunca a VIII bisericească nu se
referă numai la simplele înstrăinări, ci la toate formele juridice de
înstrăinare şi folosire a averii bisericeşti în scopuri străine. După 1989 au
apărut mijloace juridice prin care să se reconstituie dreptul de proprietate al
Bisericii, însă acestea pot fi caracterizate ca fiind destul de timide.
Societatea actuală este încă vinovată de încălcarea acestei porunci bisericeşti
şi de neglijarea dreptului Bisericii la proprietate. Bogăţia societăţi
contemporane este administrată de cei de la putere în folosul lor personal,
ignorând nevoile elementare de dreptate, confort material şi spiritual ale unei
mari majorităţi, această putere este una coruptă din punct de vedere juridic şi
păcătoasă din perspectiva doctrinei religioase.[82]
Sunt astăzi voci care se opun
acordării de către stat a unor terenuri pentru bisericile de cult sau pentru cimitire,
uitând că proprietatea bisericească este tot o formă de proprietate publică.,
Proprietatea publică înglobează astăzi multe bunuri care au aparţinut
Bisericii, călcându-se astfel memoria celor care au donat aceste bunuri sau
le-au lăsat prin voinţă testamentară. Donaţia şi testamentul cu scopuri pioase
sunt sacre, adică aparţine în primul
rând lui Dumnezeu şi orice atentat la donaţiile credincioşilor este o crimă
faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.[83]
Înstrăinarea bunurilor bisericeşti sau
întrebuinţarea lor spre folosul propriu aduce, deci, paguba Bisericii, iar
pentru cei care se fac vinovaţi de astfel de fapte, înseamnă păcat deoarece
încalcă porunca a opta din decalog care condamnă furtul.[84]
[1] Extras din canonul 24 Antiohia (
341). A se vedea : Arhim. Zosima Târâlă, Haralambie
Popescu,
Pidalionul, Institutul de arte
grafice ˝Speranţa˝, Bucureşti, 1933, p.101.
[2] Din punct de vedere juridic prin
”bun” se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii
materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma
dreptului patrimonial. Gh. Beleiu, Drept civil român, Edit. Şansa,
Bucureşti 1993, p. 90. A se
vedea de asemenea
R. Naz, Dicţionaire de
droit canonic, Tome deuxieme, Paris 1937, p. 834-841.
[3] Prin patrimoniu se înţelege
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane
fizice şi juridice. Gh. Beleiu, op.
cit., p. 91. În Dreptul roman, aplicabil în
perioada de apariţie a canoanelor,
acesta nu a dat o definiţie deşi avea noţiunea. În doctrina juridică
romană conceptul de patrimoniu cunoaşte o evoluţie . La început acest termen
desemna numai lucruri corporale: familia, pecunia, etc. Mai târziu putem vorbi
despre ”res in patrimonium” şi ”res extra patrimonium” clasificare ce
apare în Institutele lui Gaius dar mai ales în cele ale lui Justinian . în
prima categorie sunt încadrate lucrurile care pot face obiectul proprietăţii
private şi în a doua lucrurile care nu sunt succeptibile sub aceasta forma.
[4] Iorugu D. Ivan, Bunurile
bisericeşti în primele
şase secole, Bucureşti, 1937,
p. 14
[5] Proprietate poate fi privită din
punct de vedere economic, ea existând din epoca primitivă existând sub forma
proprietăţii obşteşti corespunzătoare unei societăţi gentilice, având la bază
comunitatea de interese între indivizi.
Noţiunea
de patrimoniu o presupune pe cea de proprietate. Romanii au definit
proprietatea asfel: proprietas est ius
utendi, fruendi, abutendi, re sua quatenus iuris ratio partitur adică
proprietatea este dreptul de a folosi un bun, de ai culege fructele şi de a
dispune atât cât permite măsura dreptului. Ştefan Cocoş, Drept roman, Edit. All Beack, Bucreşti,
2000, p.109.
[6] Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa bisericii primare,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p.115 – 116.
[7]
Deşi sunt autori bisericeşti care fiind obligaţi conjunctural au susţinut că
există o similitudine între punerea în comun a bunurilor în comunitatea
creştină şi comunizarea bunurilor Biserica nu a propovăduit niciodată nimicirea
proprietăţii private.
A se vedea: Pr. Paul Negoiţă,
Concepţia creştină despre
proprietatea privată, în Glasul
Adevărului, ( serie nouă), an.
XII (2001), nr. 121-122, p.150-155.
[8] Pr. Prof.
Liviu Stan, Iubeşte pe aproapele
tău, în ˝Mitropolia
Olteniei˝, an. I ( 1959), nr. 9-10, p. 549
[10] Iorgu D. Ivan, op. cit. p. 14.
[11] Pr. Prof.
Liviu Stan, op. cit. p. 548.
[12]Pr. Ioan Mircea, Dicţionar
al Noului Testament, E.I. B. B.O.R., Bucureşti 1984, p. 45-46
[13] Despre persecuţiile suferite de
creştini a se vedea: Pr. Lect. Dr. Adrian Gabor, Biserica şi Statul – în primele patru secole, Edit. Sofia,
Bucureşti, 2003.
[14] Iorgu D. Ivan, op. cit.p. 14.
[15] A. Rivet, Les
regimes des biens
de L’ Eglise avant
Justinien, Lyon 1891, p. 3.
[16] Ahid. Prof. Univ.
Dr. Ioan N. Floca , Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Edit. Polisib, Sibiu 1991, p. 201.
[17] Pr. Prof. Liviu
Stan, op. cit.,p. 561.
[18] Pr. Sabin Verzan, Sfântul
Apostol Pavel, E.I.B.M.
B.O.R., Bucureşti 1996, p. 59.
[19] Prof. Teodor M.
Popescu, Primii didascali
creştini, în vol.
Biserica şi cultura, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1996, p. 121.
[20] Eusebiu de
Cezarea, Istoria bisericească,(traducere,note şi
comentarii Teodor Bodogae), în
vol. Eusiuebiu de Cezarea-Scrieri, part. I, Colecţia P.S.B., vol
13, E.I.B.M. B.O.R., Bucureşti
1997.
[21] Iorgu D. Ivan, op. cit. p. 18.
[22] Pr.Dr. Marius
Ţepelea, Aspecte ale vieţii sociale în
biserica primară, Edit. Emia, Deva, 2004, p.214. Despre aceste aspecte a se
vedea scrieile patristice Epistola către Diogneţ şi Păstorul lui Herma.
[23] A. Rivet, op. cit. p. 5.
[24] Prof. Dr. G. Boroianu, Dreptul
bisericesc, Edit. ˝Dacia˝ P. Iliescu & N.Grossu, Bucureşti, 1899,
p. 342.
[25] Iorgu Ivan, op. cit.p. 21.
[27] Pr. Prof. Liviu
Stan, Societăţile religioase
în Biserica veche, ˝Studii Teologice˝, 1956, nr. 1-2, p. 125.
[28] Iorgu D. Ivan, op. cit., p. 33.
[29]
Bingham, Origines Ecclesiae libri V,
c. IV p. 4.
[30] Codex
Theodosianus, XVI, II.
[31] Epistola II ad
Nepotianum.
[32] Au fost şi excese
mai ales în occident care au dus la apariţia valdenzilor grupare ce susţinea în
secolul al XIII lea că singurul mijloc pentru mântuirea bisericii este de a nu mai poseda
proprietăţi. .
[33] A se vedea: Prof. Dr. G.
Boroianu, Op.cit.
[34] A se vedea: Ştefan Berechet, Legăturile dintre dreptul bizantin şi cel
românesc, vol. I, Vaslui, 1937.
[35] Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările
române, în sec. XVI-XVIII, Edit. Corint, Bucureşti, 2001, p.153
[36] A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iaşi, 1903, vol.
I, p. 290-291
[37] A se vedea Marin Popescu
–Spineni, Procesul mănăstirilor
închinate, Edit. Institutului de Arte Grafice ˝ Tiparul universitar˝,
Bucureşti, 1936. Despre secularizarea averilor mănăstireşti a se vedea, Ştefan
Berechet, Un nou document privitor la
Reformele Bisericeşti ale lui Alexandru Ioan Cuza, în B.O.R., an. XLII,
(1925), nr. 1, p.26; Idem, Dovezi noi asupra
secularizării averilor mănăstireşti, în B.O.R., an. XLI, (1922),
nr.15,p.1041.
[38] Grecii pretindeau că aveau
dreptul de proprietate aici, întrucât ziceau că moşiile le-au fost dăruite lor.
Din hrisoavele de închinare, se poate însă observa că din punct de vedere legal
grecii nu aveau drept de proprietate asupra vreunei moşii mănăstireşti Formula prin care se făcea dăruirea
proprietăţii în vechime: «unic stătător în veci», nu se întâlnea.
[39] Marin Poescu – Spineni, Procesul mănăstirilor închinate, Institutul
de arte grafice „ Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1936, p.6
[40] Una dintre instituţiile juridice
preluate din dreptul roman a fost aceea de organizare a instituţiilor sociale
după reguli juridice precise, sub forma
persoanelor juridice sau morale.
Pentru
a lua fiinţă o persoană juridică trebuie să îndeplinească cumulativ trei
condiţii:
·
Să
aibă o organizaţie de sine stătătoare
·
Să
deţină un patrimoniu propriu
·
Să
aibă un scop propriu, determinat şi în acord cu
interesul general obştesc. A se vedea: Prof. univ.
dr. Gh. Beleiu, Drept civil român,
Edit. ˝Şansa˝, Bucureşti, 1993, p.351.
[41] A se vedea la Prof.
Univ. Lazăr Iacob, Personalitate juridică
a bisericii, Tip. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940; Prof. Univ. N.
Cotlaciuc, Persoana morală a averii
bisericeşti, în B.O.R., an. XL, (1921), nr. 8, p. 564-576.
[42] Despre baza canonică şi
modul de funcţionare al autonomiei interne a se vedea Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în S.T., an X (1958), nr. 5-6,
p.376-393.
[43] A se vedea art. 4 din Legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
[44] A se vedea art. 27 din Legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
[45] Privitor la aceste
aspecte a se vedea Prof. Univ. Lazăr Iacob, Personalitate
juridică a bisericii, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p.31-38.
[46] Mitropolit Dr. Nicolae
Bălan, Biserica neamului şi drepturile ei
(discurs rostit la discuţia generală asupra proiectului de lege a cultelor, în
şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului României), Edit. Arhidiecezană, Sibiu, 1928, p.51-52,
78-107.
[47] Pr. Prof. Liviu Stan, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în S.T., an. I (1949), nr. 7-8, p.861.
[48] A se vedea art. 20 din Legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
[49] În asemenea condiţii cultele minoritare
erau privilegiate. A se vedea, I. Mateiu, Politica
bisericească a Statului Românesc, Sibiu, 1931, p. 85. La pag. 80-94 ale
aceleiaşi lucrări I. Mateiu dă şi cifrele bugetului pe 1931, din care rezultă
nedreptăţirea Bisericii Ortodoxe, pe care Constituţia o declara ˝dominantă˝ în
Statul Român.
[50] Preoţii nu au fost
priviţi pur şi simplu numai ca funcţionari ai statului. Nu poate fi vorba decât
de o asimilare, care să acorde slujitorilor bisericeşti avantajele, de care se
bucură funcţionarii publici. O analiză a naturii funcţiei lor ne arată că
preoţii nu erau consideraţi ca funcţionari în sens propriu, ci numai în sens
impropriu. Ei sunt apostoli în serviciul Bisericii; de la aceasta îşi primesc
ei misiunea. Numirea de către stat rămânea fără efect, dacă Biserica nu le acorda,
prin hirotonie, dreptul de săvârşi cele sfinte. Pe de altă parte, preoţii nu
pot fi revocaţi numai de către puterea civilă. Pentru a fi funcţionar al
Statului nu este de ajuns să fie plătit de acesta, sub un titlu oarecare, din
bugetul statului; trebuie ca respectivul să primească de la acesta mandatul
ce-l deţine, ceea ce are ca şi consecinţă dreptul autorităţii civile, care l-a
conferit, de a-l revoca în formele determinate de lege.
[51] A se vedea jurisprudenţa
la N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p.
259.
[52] Chestiunea a fost pusă
în discuţie şi de unii membrii ai clasei politice actuale, însă o soluţionare
concretă şi acceptabilă lipseşte.
[53] A se vedea art. 32 din Legea pentru
organizarea Bisericii Ortodoxe Române.
[54] Despre împărţirea bunurilor în
dreptul civil a se vedea: Prof. Univ. Dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Edit. ˝Şansa˝ S.R.L. Bucureşti, 1993, p.90-97. A
se vedea de asemenea, R.Naz, Dictionnaire de Droit canonique, Tome
deuxième, Paris 1937, p. 840-841.
[55] A se vedea, Iorgu Ivan, Bunurile bisericeşti în primele 6 secole, (teză
de doctorat), Bucureşti, 1937.
[56] Abuzurile comuniştilor
s-au manifestat şi în celelate state. Spre exemplu, în Rusia, marea foamete din 1921 – 1922 a
constituit un nou moment de acţiune. Guvernul emite un decret prin care
confiscă toate odoarele bisericii. Patriarhul Tihon face un apel ca toate odoarele folosite în mod nemijlocit
la actul liturgic să fie răscumpărate de credincioşi . Statul acuză Biserica de
reacţionism. A se vedea: George Enache, Orotodoxie şi putere politică în România
Contempoană, Edit. Nemira, Bucreşti, 2005, p. 17.
[57] Preda, Radu, Biserica în Stat, Edit. ˝Scripta˝,
Bucureşti, 1999, p. 69.
[58] Acte juridice privitoare la
dobândirea sub diferite modalităţi juridice (folosinţa gratuită, vânzarea) a
unor imobile din proprietatea statului în proprietatea Bisericii
Hotărârea 140 privind
transmiterea unor imobile din patrimoniul Mitropoliei Olteniei, 1 aprilie 1994[58].
Hotărârea 603 privind
transmiterea unor imobile situate în municipiul Târgovişte, judeţul Dîmboviţa,
în folosinţa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, 2 septembrie 1994[58].
Hotărârea nr. 727 privind
transmiterea unui imobil situat în comuna Sugag, judeţul Alba, în administrarea
Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 13 septembrie 1995[58].
Hotărârea nr. 475 privind
transmiterea unui imobil proprietate publica a statului, situat în judeţul
Vaslui, în administrarea Episcopiei Huşilor, 28 august 1997[58].
Hotărârea nr. 444 privind
transmiterea cu plată a activului Hotel "Cascada", proprietate a
Societăţii Comerciale "Durău" - S.A. din comuna Ceahlău, judeţul
Neamţ, în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 31 iulie 1998[58].
Hotărârea nr. 684 privind
transmiterea unui imobil, proprietatea publică a statului, din administrarea
Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru
Culte, pentru Arhiepiscopia Ortodoxă Română Sibiu, 17 august 2000[58].
Ordonanţa de urgenţă nr. 169
privind transmiterea, cu plată, a unui imobil din proprietatea Societăţii
Comerciale "Fast Service Electronica" - S.A. în proprietatea
Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, nr. 169 din 19 octombrie
2000[58].
Hotărârea nr. 1.087 privind
transmiterea, cu plată, a imobilului "Lebăda" din proprietatea
Societăţii Comerciale "Capitol" - S.A. în proprietatea publica a
statului, în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa
gratuită a Patriarhiei Române, din 9 noiembrie 2000.[58]
Hotărârea nr. 1.098 privind
transmiterea unor imobile proprietate publică a statului, situate în comuna
Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, din administrarea Ministerului Apărării
Naţionale în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi în folosinţa
gratuită a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, 9 noiembrie 2000.[58]
Hotărârea nr. 1.237 privind
transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea
Ministerului Finanţelor în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte
şi în folosinţa gratuită a Arhiepiscopiei Târgoviştei, 29 noiembrie 2000.[58]
Hotărârea nr. 386 privind
transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea
Consiliului Judeţean Mehedinţi în administrarea Ministerului Culturii şi
Cultelor şi în folosinţa gratuită a Mitropoliei Olteniei, 11 aprilie 2001[58].
Hotărârea nr. 410 privind transmiterea
unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Consiliului
General al Municipiului Bucureşti în administrarea Patriarhiei Române, 27
aprilie 2001[58].
Hotărârea nr. 916 privind
transmiterea unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea
Ministerului Apărării Naţionale în administrarea Ministerului Culturii şi
Cultelor pentru Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, 13
septembrie 2001[58].
Hotărârea nr. 1.105 privind
transmiterea unui imobil situat în municipiul Slobozia, judeţul Ialomiţa, în
folosinţa gratuită a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 25 octombrie 2001[58].
Hotărârea nr. 1.161 privind
transmiterea a două imobile proprietate publică a statului, situate în
municipiul Giurgiu, din administrarea Consiliului Local Giurgiu în
administrarea Episcopiei Giurgiului, 21 noiembrie 2001[58].
Hotărârea nr. 282 privind
transmiterea unui imobil proprietate privată a statului din administrarea
Companiei Naţionale a Metalelor Preţioase şi Neferoase "Remin" - S.A.
Baia Mare, judeţul Maramureş, în administrarea Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, 21 martie 2002[58].
Hotărârea nr. 300 privind
transmiterea cu plata a unui imobil din proprietatea Societăţii Comerciale
"Nazarcea-Ovidiu" - S.A. şi a unui teren agricol, proprietate privata
a statului, aflat în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, în
proprietatea publică a statului şi administrarea Ministerului Culturii şi
Cultelor şi în folosinţa Patriarhiei Române - Arhiepiscopia Tomisului, 28
martie 2002[58].
Hotărârea nr. 420 privind
transmiterea unui imobil aflat în domeniul public al statului din folosinţa
Ministerului de Interne în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor
pentru Episcopia Ortodoxă Română Caransebeş, 25 aprilie 2002[58].
Hotărârea nr. 697 privind transmiterea
unui imobil, proprietate publica a statului, din administrarea Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în administrarea Ministerului Culturii
şi Cultelor, pentru Mitropolia Olteniei, 3 iulie 2002[58].
Hotărârea nr. 1.029 pentru
modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 300/2002 privind
transmiterea cu plata a unui imobil din proprietatea Societăţii Comerciale
"Nazarcea-Ovidiu" - S.A. şi a unui teren agricol, proprietate privată
a statului, aflat în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, în
proprietatea publica a statului şi administrarea Ministerului Culturii şi
Cultelor şi în folosinţa Patriarhiei Române - Arhiepiscopia Tomisului, 19
septembrie 2002[58].
[59] Uniatismul metodă de unire în trecut şi căutarea actuală a deplinei
comuniuni (Documentul de la Balamand), Edit. Arhiepiscopia Sibiu, Sibiu,
1993.
[60] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Aspecte ale relaţiei Bisericii Ortodoxe
Române cu grupul de episcopi şi ordinari care ridică pretenţii şi revendicări
patrimoniale, în. B.O.R., an. CVII (1990), nr.1-2, p. 56-57.
[61] Ibidem, p. 57.
[62] A se vedea: Pr. Paul Iulius
Negoiţă, Administraţia parohială în raport cu diferitele legi, hotărâri şi
ordonanţe guvernamentale care se referă la Biserică, în Glasul Adevărului,
(serie nouă), an. XII (2001), nr. 128, p.114.
[63] A se vedea Patriarhia cere respectarea procedurii extrajudiciare a Comisiei mixte
de dialog, în Cotidianul ˝Ziua˝, din 18 martie 2002, p.7. A se vedea de
asemenea materialul referitor la acest subiect anexat lucrării.
[64] A se vedea: M. Boilă, Din nou în Agora după jumătate de veac, Edit.
Dacia, 1999; Legea Boilă, scânteia care
poate aprinde şi amplifica conflictul, în ˝Glasul Adevărului˝, an. VIII
(1997), nr. 80-82, p.34-40; Pr. Prof. Costică Panaite, Greco-catolicii, din nou, la atac!, în ˝Glasul Adevărului˝, an. IX
(1998), nr. 86-88, p.54-59. Date cu privire la patrimoniul Bisericii
Greco-Catolice vezi în ˝Transilvania Jurnal˝, 3 august, 1998, p.3; Cotidianul,
21 oct. 1998, p. 2.
[65] Î.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica în mers, vol. I, Sibiu, 1999,
p. 294.
[66] O perspectivă ortodoxă asupra
relaţiei Biserică – stat. 9 teze, în vol.
Cultele şi Statul în România, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p.75.
[67] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Proiectul legii cultelor, în R.T. (serie
nouă) an. IV (1994), nr. 4, p. 73.
[68] Documente privind Istoria României, Ţara Românească (D.I.R.), veac XVII, B, Ţara
Românească, vol. VI (1591-1600), Edit.
Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti 1951, p.189.
[69] Un astfel de contract
era Embaticul. Acest contract îmbrăca o formă asemănătoare cu contractul de
emfiteoză de astăzi. În vechiul drept
românesc un contract, verbal sau scris, care intervenea între proprietarul unui
teren şi o persoană care se angaja ca pe acest teren să clădească o casă, sau
să sădească vie şi pentru folosul lor să
plătească proprietarului terenului. De obicei embaticul presupunea darea
în folosinţă a terenului pentru totdeauna; dar putea fi şi pe termen. Având
caracterul de perpetuitate embaticul se moştenea. Aşadar, embaticul este o veche
instituţie juridică, care a funcţionat la început în baza obiceiului, iar mai
târziu în baza reglementării pe care i-au dat-o vechile noastre leguiri,
dinainte de Codul civil, aplicându-se şi sub regimul acestui cod până în 1920.
Embaticul nu trebuie confundat cu termenul de embatikon folosit de unele
izvoare canonice din Biserica de Apus, unde avea poate fi asimilat cu termenul
de simonie. Prof. Iorgu Ivan, Embaticul–Εμβατικον
- în dreptul bisericesc, în M.M.S., an. XLVI (1970), nr. 3-6, p.202 –
203; 217.
[70] Vasile Popa, Adrian Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti,
Edit All Beck, Bucureşti, 1998, p.61.
[72] Iorgu Ivan, Bunurile bisericeşti în primele 6 secole (teză de doctorat), Bucureşti,
1937, p. 18.
[73] A se vedea Pr. Gheorghe Niţu,Constituţiile sfinţilor apostoli, (trad.
Precedată de studiu introductiv - teză pentru licenţă), Bucureşti, 1905.
[74] Pr.
Prof. Liviu Stan, Instituţii de asistenţă
socială în Biserica Veche,în O., an. IX, (1957), nr. 2, p. 259-295.
[75] Codul penal, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p 35.
[76] A fost aprobat cu Decizia nr.
32.234 din 29 sept. 1950; A se vedea, B.O.R., an. LXVIII, (1950), nr.7-9, p.
450-461.
[78] După opinia lui Valeriu Seşan
bunurile se împart în: 1) ˝res sacre˝ – destinate direct şi exclusiv cultului;
2) ˝res benedictae˝ – destinate indirect cultului (veşminte, cărţi, cimitire,
etc. ); 3) res ecclesiasticae – fondurile religioase, casa parohiala, pământul,
bani, fabrica de lumânări, etc.
[79]
Dr. Emil Bălan, Domeniul
Administrativ, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p58.
[80] Dragoş Petrescu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul
comunist, în vol. Teologie şi
politică de la Sfinţii Părinţi la Europa Unită,Edit. Anastasia, Bucureşti,
2004, p.201.
[81] Nicolai N. Afansiev, Canoanele şi conştiinţa canonică, (
trad. de Constantin Făgeţean), Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p.55.
[82] Ana Luduşan, Misiunea socială a bisercii, în vol. Paşi spre integrare – Religia şi drepturile omului în România,
Edit. Limes, Cluj- Napoca, 1004, p. 139.
[83] Ioan Ică Jr.; Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Edit.
Deisis, Sibiu, 2002, p. 218.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu