SECRETUL SPOVEDANIEI

            Spovedania este, în esenţa ei şi înainte de orice, o Taină a Bisericii. Fundamental şi esenţial în materie de spovedanie este refacerea rapotului cu Dumnezeu prin ajutorul harului divin. De aceea, mai este şi numită şi al doilea botez sau botezul  pocăinţei.

            Spovedania este Taină prin lucrarea harului, iar preotul este slujitorul ei şi serveşte ca organ şi instrument de comunicare. Această misiune a sa trebuie împlinită cu toată responsabilitatea, pentru ca penitentul să-şi poată deschide tainiţele sufletului. Comunicarea, având un caracter intim, trebuie să fie protejată prin păstrarea secretului.

            Secretul mărturisirii păcatelor implică datoria necondiţionată a duhovnicului de a păstra toate secretele ce i-au fost mărturisite [1]. Obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărturisirii a făcut parte intergantă din disciplina Tainei, mai înainte de a fi fost legiferată astfel, în chip expres, în Biserică. Secretul Spovedaniei era în vigoare şi în epoca mărturisirii şi a penitenţei publice. Penitenţii ajungeau la o mărturisire publică după ce se mărturiseau, în taină, înaintea duhovnicului. Acesta îi îndemna la mărturisirea publică a păcatelor, numai dacă el considera că este în folosul înnoirii lor sufleteşti [2].

            Preotul nu trebuie să lase nici o urmă de îndoială asupra caracterului secret al dialogului ce-l poartă cu penitentul. Lui nu-i este permis a-l întreba pe acesta, nominal şi cu imprudenţă , în cursul mărturisirii, despre persoanele ce l-au însoţit la comiterea păcatului, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care s-ar putea trage concluzia că dezvăluie păcatele altora. De asemenea, nu îi este îngăduit duhovnicului să facă vreo însemnare, oricât de sumară. Într-un astfel de caz este uşor de înţeles impresia descurajatoare ce s-ar strecura în sufletul fiului duhovnicesc, precum şi pericolul căderii scrisului în alte mâini [3]. Există astăzi obiceiul, tot mai des întâlnit, ca penitentul să-şi facă un examen de conştiinţă cu ajutorul unor îndreptare pentru Spovedanie şi să alcătuiască liste cu păcatele ce le-a săvârşit. Acest lucru facilitează o spovedanie completă, fără riscul de a uita ceva. Preotul are datoria de a-l sfătui pe credincios să distrugă acea listă, pentru a nu ajunge pe mâna altor persoane. Evident, dacă sfatul nu este ascultat, duhovnicul va fi degrevat de orice vină.

            Pentru garantarea discreţiei, mărturisirea nu poate fi făcută în auzul tuturor. De aceea, este nevoie de impunerea unei discipline în rândul celor care aşteaptă momentul propriei mărturisiri.

            Pentru îndrumarea spirituală, preotul poate folosi în predică experienta sa de duhovnic, însă, vorbind numai în termeni generali şi impersonali.

            În relaţiile personale, duhovnicul va trebui să aibă o astfel de conduită, încât să nu lase penitentului nici cea mai slabă bănuială despre o prejudecată a sa cu privire la cel ce şi-a mărturisit păcatele.

            Preotul duhovnic trebuie să fie atent ca nu cumva, printr-o expresie, să nu lase a se înţelege de către cei din jur păcatele aflate la Mărturisire şi nici să dea indicaţii cu privire la dispoziţia sufletească a vreunui penitent, ori despre epitimia prescrisă cuiva [4].

            Duhovnicul este obligat ca să dea epitimii, în aşa fel încât să nu reiasă în mod evident în faţa tuturor  de ce păcate s-a făcut vinovat penitentul. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34, dă exemplu în acest sens, arătând că, în numite cazuri, pot exista excepţii de la regula generală de penitenţă. Pentru a proteja secretul Spovedaniei şi a nu aduce prejudicii celui ce  s-a  destănuit din evlavie, păcatul nefiindu-i cunoscut public [5].

            Duhovnicul nu poate destăinui păcatele nici pentru scopuri utile penitentului şi nici când acesta însuşi îl autorizează. Canonul 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul interzice duhovnicului care ,,primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse... să... dea în vileag cele (ce le ştie) despre ei” [6].

            Nici înaintea autorităţilor preotul nu poate destăinui păcatele aflate, chiar dacă ar fi expus să-şi piardă viaţa. El are, însă, datoria de a îndemna pe penitent să prevină pe cei în cauză.

            Preotul nu poate fi chemat ca martor într-un proces al cărui subiect este penitentul şi nu poate divulga secretul profesional. Legile civile au regementări precise în acest sens. Astfel, art. 79, alin. 1 din Codul de procedură penală stipulează : ,, Persoana obigată  a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca maror cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunştinţă în exerciţiul profesiei...”[7].

            Indiferent de împrejurare, preotul poate să spună despre cel acuzat pe nedrept că nu este vinovat, însă pe adevăratul vinovat nu-l poate denunţa în nici un fel, nici întrebuinţând artificii de formă, expresii ambigui, care ar constitui o manieră de denunţare. În cazul în care duhovnicul divulgă păcatele mărturisite la Spovedanie, dar penitentul nu le recunoaşte, canonul 132 Cartagina prevede ca dreptatea să fie de partea penitentului, iar duhovnicului să nu i se dea crezare [8].

            Sancţiunea încălcării secretului Spovedaniei [9] nu este numai aceea de a nu i se da crezare duhovnicului, căci divulgarea celor mărturisite constituie pentru duhovnic un delict grav. Izvoarele vechi ale dreptului lasă să se vadă opinia unanimă despre gravitatea unei astfel de impundenţe, însă nu dau o prescripţie fixă şi uniformă.

            Nicodim Aghioritul menţionează sancţiunea canonică a caterisirii şi face aluzie la legile statului  bizantin, care prevedeau închisoarea pe viaţă şi tăierea limbii duhovnicului care ar fi trădat secretul Spovedaniei [10].

            Patriarhul Luca al Constantinopolului a pedepsit cu oprirea de la Liturghie pe un duhovnic ce a săvârşit această faptă, iar canonul 120 al Nomocanonului în 228 de capitole prevede suspendarea preotului pe timp de trei ani, acesta având dreptul să se împărtăşească o dată pe lună şi obligaţia de a face o sută de metanii zilnic.

            Regulamentul de procedură al Bisericii Ortodoxe Române, în articolul 28, sancţionează cu depunerea din treaptă pe cel care violează secretul Spovedaniei [11].

            Încălcarea secretului Spovedaniei nu cade numai sub sancţiuni canonice, ci este pedepsit şi în legislaţia de stat. Articolul 196 din Codul penal stipulează următoarele : ,,Divulgarea, fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei ori funcţiei, dacp fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau cu amendă.” [12].

            Deşi textul de lege nu enumeră profesiile la care se referă, doctrina juridică a trecut şi preoţia în rândul categoriilor profesionale împotriva cărora se poate depune plângere penală în cazul divulgării secretului profesional [13].

            Pentru a nu cădea sub sancţiuni canonice sau civile şi pentru a nu aduce pagubă sufletelor credincioşilor, preotul trebuie să nu încalce secretul Mărturisirii. El este obligat să păstreze aceeaşi taină pe care Însuşi Dumnezeu o păstrează faţă de păcatele oamenilor, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Trebuie să aibă permanent în mintea sa cuvintele Scripturii: (Isus sirah 19, 10). ,,Ai auzit cuvânt?Să moară la tine...”