În zi de duminică ne-a părăsit încă un an, anul 2017. Cu bune, cu rele, s-a dus. A lăsat amintiri dar, cu siguranță, a lăsat și răni. Timpul fuge. E mai grăbit ca niciodată. Simți nevoia sa-l somezi să stea. Măcar o clipă să se oprească din nebuna-i goană în care ne cară fără să ne întrebe dacă vrem să-l urmăm în ritmul lui brutal. Suntem prinși în joc. La început totul se numără în zile, apoi în luni, în ani, în zeci de ani, până când realizezi că se socotește iarăși în ani, în luni, în zile…dar și în ceasuri… apoi în clipe. Trăim risipiți prin gânduri și vremi. Când suntem tineri nu ne privește prezentul. El este darul viitorului, la bătrânețe dulceața trecutului ademenește, dar e bine încapsulată. Am înghiți cu mai puține hopuri nestatorniciile timpului dacă, măcar la jumătatea vieții, în marea vâltoare, ar lua-o mai ușor, atât cât să sorbi mai în tihnă bucuriile mici ale unor împliniri sperate și lucrate. Dar timpul a cinic. Te împinge cu mai multă forță. Soarele răsare…apune, iar răsare…Vremea trece nepăsător prin noi, peste noi. Roata se mișcă.
Există un
moment când facem nod vremii. Este o stație prin care trecem cu viteză
constantă, dar la care privești cu melancolie și speranță. Este schimbul de
ani. Este…momentul acela în care…faci bilanțuri și construiești planuri. În
fața unui pahar de șampanie bilanțul mai poate fi îndulcit, cât despre planuri…
ele nu lipsesc niciodată. Uneori rostite, alteori atât de bine pitite în
cotloane de suflet sau minte nu-s lăsate să iasă la iveală prea mult, căci
vorba românului…nu-ți face planuri că află… lovi-l-ar toaca… și le
strică. Oricum ar fi tezaurizate, dorințe planificate, mici și mari fac
parte din ritualul trecerii de la un an la altul.
Suntem în
Ianuarie, în luna care poartă numele mitologicului Ianus, zeul cu două chipuri.
Unul către trecut și celălalt către viitor. Un singur cap, două fețe. De ce?
Pentru că Ianus privește la trecut, dar și la viitor. Privind înfățișarea lui
realizezi că schimbarea anului nu are efecte magice. Nimic nu se restartează
sau reconfigurează. Trecutul îți descoperă viitorul și viitorul încolțește din
trecut. Nici măcar voia liberă nu este atât de liberă, pentru că este legată de
trecut. De aceea, hotărârile gigantice de la început de an nu prind viață prea
rapid. Marile schimbări nu se produc așa. Pentru a fi altfel, pentru a schimba
ceva în bine nu e nevoie de Revelion, ci de insistență și perseverență. Deci
viitorul se citește în trecut, schimbările încep în primul rând de la noi și nu
de la context, iar momentul unor abordări diferite poate fi oricând.
2017 s-a încheiat. Este deja aproape uitat. Cu
siguranță, a lăsat destule urme în fiecare dintre noi. În același timp, 2017 a
fost un an plin de evenimente la scară mare, în lume, unde fenomenul
terorismului ne-a înnebunit pe toți. Atâta sânge, nebunie, neputință, suferință
nevinovată erau greu de imaginat.
Aici, la scară mică, dacă anul 2016 a
fost anul promisiunilor 2017, a fost anul încercărilor civice. Nu prea s-au
potrivit. Parcă nu au fost pagină după pagină. Parcă, totuși, în România nu
prea e sănătos să-ți faci planuri prea semețe. Cum poate fi anul 2018. Nu știu
și îmi e teamă să-l judec de pe acum. Oricum, starea anului va depinde totuși
de starea noastră. Haideți să-l facem un an sănătos! Nu cred că va debuta așa.
Dacă în anul 2016, un fost an electoral, speranțele celor mulți erau mai
fierbinți ca niciodată, anul 2018 începe cu ciocniri de viziune și cu alt tip
de așteptări, în altă tabără, căci, din nefericire, noi, românii, suntem
împărțiți în tabere.
Este posibili ca, pentru unii, puțini,
Ianus le indică viitorul, însă pentru destui, chiar dacă au crezut că s-a
plinit vremea lor, că în sfârșit li s-au pârguit roadele, s-ar putea
să constate că privirile lui Ianus nu sunt în direcția în care s-au bucurat să
creadă că sunt. Vor realiza că a fost vorba de o percepție fetișistă, nu de
rațiune. Cât despre cei cărora le-a strălucit steaua, dacă vor săvârși violențe
împotriva adevărului este imposibil să nu le meargă prost.
Roma obișnuia să lase în timp de
război porțile deschise pentru ca dușmanii să fie înfrânți de zeul salvator,
Ianus. Bucureștiul nu este totuși Roma…iar porțile lăsate fără gardă înaintea
unor inamici interni dovediți, nu este un act de înțelepciune. Fie ca timpul
să-mi înece tentele pesimiste și să-mi corecteze eventualele erori de logică
economică sau socială. Prefer să pornesc în evaluările personale, de la
experiențele pe care anii trecuți mi le-au oferit și să mă includ între cei
care consideră că suspiciunea reprezintă calea regală a înțelegerii, așa
cum spunea Rochefoucauld. Dincolo de micile tocmeli cu realitatea, este clar că
nu există casă comună în care să stea înțelepciunea și iluzia. De aceea, chiar
și pentru cei care au încercat ispita unui sado-masochism rafinat s-ar putea
ca, în plan social, 2017, să fie anul beției pierderii iluziilor, un an în care
spectacolul aservirii, al selecției trucate, în care lipsa reciprocității și
egalității în fața instituțiilor statului să devine o constantă. Ne vom sastisi
oare de atâta melancolie dubioasă? Avem aproape 365 de zile timp să definim
anul care tocmai a început, să constatăm dacă orologiile istoriei, care au fost
anunțate în anul care s-a încheiat, vor bate și dacă happy end-ul mult visat va
purta numele 2018 .
Până atunci, să punem mâna pe treabă că de noi depind multe
și dacă suntem optimiști incurabili să începem cu prezumția bunelor-intenții și
mai ales să ne purtăm sănătos.
Eu vă doresc un an mai bun, în
care țara să nu cadă umilinței de fiecare zi, iar euforia urii și a uzurii care
a cuprins societatea să rămână să se schimbe într-o stare sănătoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu