Medicamentul sau negocierea nenegociabilului



      Statisticile arată că românii au oarece performanțe la capitolul automedicație, dar nici la fuga prin farmacii după anumite produse care apar și dispar în funcție de capacitatea firmelor de care face export paralele – o activitate legal admisă la nivel european, dar etic incorectă în relația cu pacienții români, care rămân fără medicație, iar soarta tristă provocată de boală este accentuată de lipsa medicației care mai dă ceva speranțe sau ușurează suferința.
     Desigur, mai sunt și alte motive care fac mai grea decât boala viața pacienților. Unul dintre ele este jocul de-a prețul medicamentelor. Nu prea este guvern să nu se laude că va micșora prețul. Ba unele au și făcut-o, dar cu prețul pe care tot pacienții îl suportă. Spre exemplu, a fost cândva, nu de multă vreme un guvern care a umblat la prețuri, dar sorții au picat…în favoarea statului care și-a asumat o sumă mai mică. În cazul unor repere cheltuiala pacientului a crescut. Au mai fost alt guvern care a scăzut prețurile, propunându-și ținte atât de mici, încât s-a produs un interes major pentru exportarea produselor, în țările unde statul a agreat cu producătorii respectivelor medicamente originale prețuri mai mari, iar importul din                   România și vânzarea produselor care se cuveneau pacienților noștri către aceste piețe a devenit extrem de rentabilă. Trebuie știut faptul că firmele producătoare de medicamente originale nu produc mai mult decât este necesar pieței. Aici nu există supraproducție, ba, nu de puține ori, aplică o tehnică tot mai uzitată în domeniul economic, producția bunurilor în cantitate mai mică decât cererea pieței, pentru a da valoare mai mare unui produs bine promovat. Dar, să găsim totuși circumstanțe atenuante în cazul producătorilor de medicamente și să acceptăm că lipsa unor produse în cantitățile cerute pe piața locală este influențată de istoricul perioadelor anterioare, iar updatarea bazei de date și corelarea cererii cu producția necesită un interval echivalent cel puțin cu durata unui semestru.
      Deci, nu se poate vorbi de o echilibrare naturală a pieței. Teoriile lui Augustine Antoine Cournot – părintele ideologic al pieței - nu au loc pe piața medicamentului, în general, iar pe piața română nici atât. Principalii factori de care depinde dinamica cererii, adică nevoile, venitul și prețul nu sunt rezultatul reglajului economic ci al contextului politic, al rezultatului activităților de lobby, al speculanților care prin rapid orice fisură a intervenției statului și o transformă în bani.  
Populismul – sau uneori interesul de grup bine susținut -  a mai creat și alte sincope în aprovizionarea cu medicamente. Ieftinirea reală a unor produse care erau deja erau ieftine a dus la dispariția lor de pe piață. Bucuria pacientului care ar fi trebuit să primească produsul la un preț anunțat incredibil de mic se îneacă rapid. Sprintul prin farmacii devine obligatoriu. Produsul ajunge marfă de contrabandă , ieftină de tot…dar imposibil de găsit. Avantajează pacientul o asemenea situație? Nu ar avea oare el dreptul la produs și la un sprijin mai consistent al bugetului de asigurări în care a vărsat pe vreme bună destul bănet? Este lăsat fără umbrelă tocmai când îl plouă mai tare?
      Piața este atât de dură încât un pix ministerial poate crea contorsionări ale ei incredibil de grave. Fără a avea, cumva, impresia că atitudinea producătorilor este angelică, ba poate fi chiar la polul opus, situațiile de genul acesta trebuie evitate. După ce că omul este bolnav să-l mai pui si pe drumuri din ușă în ușă, în speranța reașezării lucrurilor, forțând prescriptorii la o altă atitudine, nu este tocmai un act de dreptate socială. Statul joacă pe nervii și viața pacientului jocul negocierii. Situația se aseamănă cu istorioara în care doi drumeți prin deșert au miraculoasa ocazie să găsească doi saci: unul cu aur și unul cu pâine. Unul dintre călători uită de frățietate și înhață sacul cu aur. Își forțează cu lăcomie norocul și insistă că aurul trebuie să fie doar al lui. Aurul greu, drumul lung, au început să-l cam sleiască pe cel ce ducea aurul în cârcă. A început să ceară pâine și a primit-o. Dar cum? A primit doar o pâine pentru tot aurul. Nevoia a învins valoarea!
     Ei bine, cam așa este jocul cu prețul medicamentului. Poate părea rezolvabil din birou. Nu prea este așa. Orice negociere trebuie să plece de la o înțelegere clară a faptului că pacientul, contribuabilul, trebuie să fie pe primul loc. Se simte bolnavul pe primul loc?
   
                                                                                            Paul Iulius Negoiță


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu