Statisticile arată că românii au oarece performanțe la
capitolul automedicație, dar nici la fuga prin farmacii după anumite produse
care apar și dispar în funcție de capacitatea firmelor de care face export
paralele – o activitate legal admisă la nivel european, dar etic incorectă în
relația cu pacienții români, care rămân fără medicație, iar soarta tristă
provocată de boală este accentuată de lipsa medicației care mai dă ceva
speranțe sau ușurează suferința.
Desigur, mai sunt și alte motive care fac mai grea decât
boala viața pacienților. Unul dintre ele este jocul de-a prețul medicamentelor.
Nu prea este guvern să nu se laude că va micșora prețul. Ba unele au și
făcut-o, dar cu prețul pe care tot pacienții îl suportă. Spre exemplu, a fost
cândva, nu de multă vreme un guvern care a umblat la prețuri, dar sorții au
picat…în favoarea statului care și-a asumat o sumă mai mică. În cazul unor
repere cheltuiala pacientului a crescut. Au mai fost alt guvern care a scăzut
prețurile, propunându-și ținte atât de mici, încât s-a produs un interes major
pentru exportarea produselor, în țările unde statul a agreat cu producătorii
respectivelor medicamente originale prețuri mai mari, iar importul din România
și vânzarea produselor care se cuveneau pacienților noștri către aceste piețe a
devenit extrem de rentabilă. Trebuie știut faptul că firmele producătoare de
medicamente originale nu produc mai mult decât este necesar pieței. Aici nu
există supraproducție, ba, nu de puține ori, aplică o tehnică tot mai uzitată
în domeniul economic, producția bunurilor în cantitate mai mică decât cererea
pieței, pentru a da valoare mai mare unui produs bine promovat. Dar, să găsim
totuși circumstanțe atenuante în cazul producătorilor de medicamente și să
acceptăm că lipsa unor produse în cantitățile cerute pe piața locală este influențată
de istoricul perioadelor anterioare, iar updatarea bazei de date și corelarea
cererii cu producția necesită un interval echivalent cel puțin cu durata unui
semestru.
Deci, nu se poate vorbi de o echilibrare naturală a pieței.
Teoriile lui Augustine Antoine Cournot – părintele ideologic al pieței - nu au loc pe piața medicamentului, în
general, iar pe piața română nici atât. Principalii factori de care depinde
dinamica cererii, adică nevoile, venitul și prețul nu sunt rezultatul reglajului
economic ci al contextului politic, al rezultatului activităților de lobby, al
speculanților care prin rapid orice fisură a intervenției statului și o
transformă în bani.
Populismul – sau uneori interesul de grup bine susținut - a mai creat și alte sincope în aprovizionarea
cu medicamente. Ieftinirea reală a unor produse care erau deja erau ieftine a
dus la dispariția lor de pe piață. Bucuria pacientului care ar fi trebuit să
primească produsul la un preț anunțat incredibil de mic se îneacă rapid.
Sprintul prin farmacii devine obligatoriu. Produsul ajunge marfă de contrabandă , ieftină de tot…dar imposibil de găsit.
Avantajează pacientul o asemenea situație? Nu ar avea oare el dreptul la produs
și la un sprijin mai consistent al bugetului de asigurări în care a vărsat pe
vreme bună destul bănet? Este lăsat fără umbrelă tocmai când îl plouă mai tare?
Piața este atât de dură încât un pix ministerial poate crea
contorsionări ale ei incredibil de grave. Fără a avea, cumva, impresia că
atitudinea producătorilor este angelică, ba poate fi chiar la polul opus,
situațiile de genul acesta trebuie evitate. După ce că omul este bolnav să-l
mai pui si pe drumuri din ușă în ușă, în speranța reașezării lucrurilor,
forțând prescriptorii la o altă atitudine, nu este tocmai un act de dreptate
socială. Statul joacă pe nervii și viața pacientului jocul negocierii. Situația
se aseamănă cu istorioara în care doi drumeți prin deșert au miraculoasa ocazie
să găsească doi saci: unul cu aur și unul cu pâine. Unul dintre călători uită
de frățietate și înhață sacul cu aur. Își forțează cu lăcomie norocul și
insistă că aurul trebuie să fie doar al lui. Aurul greu, drumul lung, au
început să-l cam sleiască pe cel ce ducea aurul în cârcă. A început să ceară
pâine și a primit-o. Dar cum? A primit doar o pâine pentru tot aurul. Nevoia a
învins valoarea!
Ei bine, cam așa este jocul cu prețul medicamentului. Poate
părea rezolvabil din birou. Nu prea este așa. Orice negociere trebuie să plece
de la o înțelegere clară a faptului că pacientul, contribuabilul, trebuie să
fie pe primul loc. Se simte bolnavul pe primul loc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu