Pagini din viața Domnului Iisus – pregătirea propovăduirii

     Conform tradiției evreiești, orice bărbat obținea ceea ce noi astăzi numim majorat civil la vârsta de treizeci de ani. Pe această treaptă a vieții omul era considerat destul de matur pentru ca societatea să-i dea drepturi depline, chiar și dreptul de a se exprima public.

     Pentru Iisus acest moment se apropia, iar prezența în viața publică presupunea recomandarea cuiva, urmând ca ulterior, propriile fapte să-l recomande pe fiecare. În cazul Domnului Iisus, respectarea cutumelor și legilor evreiești era o constantă. În ceea ce privește recomandarea publică lucrurile stăteau diferit, în comparație cu ceilalți cetățeni. Însuși Tatăl Ceresc se îngrijise în a-l pregăti pe Ioan Botezătorul.

Istoria Venirii pe pământ a Sfântului Ioan Botezătorul este o minune. În timpul domniei lui Irod, într-un orășel mic și retras, undeva printre munții Iudeii, viețuia un preot smerit și cucernic, al cărui nume era Zaharia. Soția lui se numea Elisabeta. Comunitatea lor nu se deosebea de restul poporului în ceea ce privește moravurile. Zaharia și Elisabeta își păstrau însă curăția gândurilor și faptelor. Erau drepți înaintea Domnului. Respectau cu strictețe toate poruncile divine. 

     Viața lor era neprihănită. Cu toate acestea, sufletul lor era încărcat de o durere, de o neîmplinire. Nu aveau copii și tare și-au mai dorit să audă glas de prunc în căminul lor. Deși s-au rugat adesea la Dumnezeu să le binecuvânteze casa cu zâmbet de copil, ruga lor părea ignorată. Timpul a trecut. Vârsta le-a albit pletele și le-a închis ușa speranței. Zaharia și Elisabeta mai aveau doar dorința de al vedea pe Regele Divin, ca act de răsplată pentru credința și propovăduirea pentru care își dedicaseră viața.

     Zaharia slujea cu toată dragostea ori de câte ori era rânduit la templu. Sorții erau cei care hotărau ritmicitatea și timpul slujirii. Din obligațiile ritualice făcea parte și jertfa pe care trebuia să o aducă în Sfânta Sfintelor. A pătruns în Altarul despărțit de o cortină, prinsă de bolta cerului. Avea veșmintele rânduite și cădelnița de aur a tămâierii în mână. Fumul de tămâie se ridica în mici rotocoale spre înălțimi, lăsând în urmă miresme aromate și mister. Poporul era afară în rugăciune zicând: Rugăciunea noastră se înalță ca tămâia către Tine Doamne.  În acele momente de profundă rugăciune, bătrânii ochi trupești și curații ochi ai sufletului au zărit, deodată, un chip îngeresc în partea dreaptă a Altarului. Îngerul, cu blândețe i-a grăit bătrânului slujitor: Nu te teme, Zaharia! Rugăciunea ta a fost ascultată; soția ta Elisabeta va dobândi un fiu pe care-l vei numi Ioan. Bucurie mare îți va aduce el și mulți și mulți se vor lăuda cu nașterea lui, căci el va fi mare înaintea Domnului. Vin și băuturi tari nu va bea, chiar de la naștere va fi plin de Duhul Sfânt; pe muți israeliți îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Da, cu duhul și cu puterea lui Ilie va merge înaintea lui Mesia, care va veni în curând. El va deștepta în fii lui Israel simțămintele părinților lor Avraam, Isaac și Iacov. Pe cei rătăciți îi va aduce la credința cea dreaptă și va pregăti Domnului un popor sfânt.

     Mirare mare l-a cuprins pe Zaharia la auzul acestor cuvinte. În mintea lui s-au perindat sentimente de înșelăciune și temeri legate de eventuale iluzii auditive create de neputințele vârstei. Nu putea da crezare celor auzite și, el un bărbat atât de credincios, îi arată fără înconjor îngerului îndoiala lui, dovedind că este pe deplin lucid: Ce poate să mă încredințeze despre acest lucru? Căci eu sunt bătrân și soția mea este în vârstă.

Îngerul Domnului i-a dat lui Zaharia garanția cerută: Eu sunt Gavriil care stă înaintea tronului lui Dumnezeu și m-a trimis să-ți aduc această veste. Fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini sigur la timpul lor, vei fi mut. Nu vei mai putea vorbi până în ziua în care sa împlini totul.

Îngerul s-a făcut nevăzut, iar promisiunea-mustrare s-a împlinit pe loc. Preotul Zaharia nu a mai putut vorbi din clipa aceea. Starea aceasta a muțeniei a fost însoțită de o teribilă spaimă creată de neașteptata întâlnire. De aceea, a zăbovit mult mai mult în Altar decât prevedea ritualul și de cât lumea era obișnuită să aștepte. La întoarcerea din Sfânta Sfintelor trebuia să binecuvânteze poporul cu glas mare. Însă el îi privea și nu rostea nimic. A binecuvântat în tăcere mulțimea și, cu ochii ridicați spre cer, le-a dat celor prezenți de înțeles că un lucru minunat s-a petrecut.

Simbolistica acestei minuni este aparte. Îngerul Gavriil, cel dintâi membru al cetelor îngerești, i-a dat lui Zaharia vestea în mod solemn la Templu. Descoperirea a avut loc în spiritul epifaniei din vremea lui Avraam. De data aceasta, însă, mesajul lui Dumnezeu era de mai mare intensitate. Se vestea începutul mântuirii lumii. Descendența spirituală a lui Ioan era o dovadă a hotărârii Domnului de a-și revărsa întreaga Sa dragoste peste omul pierdut, năpădit de păcate. De aceea, Ioan este numit mare, al doilea Ilie, fiu al darului - după cum arată și numele lui -, pacea Domnului. Cu toate aceste apelative, nu era Ioan Mântuitorul, ci el era vestitorul, era înaintemergătorul.

     Îngerul Gavriil dăruiește Fecioarei crinul bucuriei  

Toate popoarele aveau conștiința căderii în păcat și setea de izbăvire. Evreii, însă, erau în ferventă așteptare. Erau pregătiți în răstimpuri de trimiși a domnului – regi, profeți, prooroci – să le țină fierbinte dorința. Căutarea lor avea să se plinească, vremea s-a pârguit și Dumnezeu și-a plecat urechea către poporul Său mai mult ca niciodată.

Mesia cel așteptat avea să vină, dar nu în palate regești, nu din prințese și regi, ci, în deplină modestie, prin pântecele unei fecioare cu viață sfântă, pe care părinții au închinat-o slujirii la templu din fragedă copilărie. Templul Duhului Sfânt, în care trebuia să ia chip omenesc Fiul lui Dumnezeu se afla în provincia Galileea, în orășelul Nazaret.

Maria, trăia modest, alături de cel ce urma să o ia cândva în căsătorie. Dreptul Iosif, logodnicul ei era tâmplar harnic și om evlavios și blând.

     Dar, pe cât de săracă în cele părintești era descendenta Regelui David, atât era de bogată în virtuți. Inima ei pură nu asculta altă voință decât a Domnului.

     La poarta sufletului și a casei acestei fecioare, atât de săracă de  și necunoscută – probabil o știau doar vecinii – îngerul Gavriil a bătut.

Maria dorea și ea fierbinte sosirea Salvatorului lumii. Inima ei era în așteptare. Evident, ar fi avut cea mai mare bucurie să știe că va fi în vremea ei sosirea. Poate că se și ruga în acele momente Tatălui          Ceresc să-L facă contemporan cu ea. Dar nu s-a gândit că Dumnezeu va fi atât de milostiv și cinstitor cu ea.

     Exact în același clipe îngerul Domnului i s-a înfățișat și a zis: Bucură-te ceea ce ești plină de dar! Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femeii!

     Maria, a primit vestea cu surprindere și cu teamă. Nu sunt cuvinte simple și nici consecințe care să nu pună pe gânduri. Cu siguranță, în sinceritatea ei a arătat se citeau pe chip gândurile.

Iar îngerul Domnului a continuat: Nu te teme Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu! Vei naște Fiu și-i vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare înaintea oamenilor și Fiul lui Dumnezeu se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da tronul Său David. El va domni peste casa lui Iacob. Împărăția lui va fi fără sfârșit și fără margini.

     În duhul curățeniei și al smereniei, Fecioara Maria a continuat să fie uimită de cele ce auzea și zise: Cum poate să-mi fie mie aceasta devreme ce eu nu știu de bărbat?  Răspunsul îngerului a dezlegat toate gândurile zicând: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri, iar sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema! Gândește-te că Elisabeta ruda ta, despre care se credea că nu va mai dobândi niciodată copiii, va avea acum, la bătrânețe – peste numai trei luni – un fiu. Ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință!

     Fecioara, cu adâncă credință în suflet, s-a închinat și a zis: Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!

     Așadar Mântuitorul – căci Iisus așa se tălmăcește – urma să vină în sfârșit. Se încheia un șir lung de proorociri și așteptări. Dumnezeu își împlinea făgăduința. Aleasa Domnului a fost curata fecioară Maria. Din întreaga viață dar și din acest ultim dialog se vede cât de pură și de virtuoasă era. Vasul ales de Dumnezeu pentru Nașterea Fiului Său cel fără de păcat era neatins de nicio pată. Fiului lui Dumnezeu lua drumul întâlnirii cu firea umană, împrumutând-o și sfințind-o.

     Maria și Elisabeta – o întâlnire a bucuriei

     Îngerul și-a luat zborul spre sălașurile Tatălui. Maria a rămas singură, cu gândurile, bucuriile, dar și temerile ei. Lumea în care trăia nu era deloc simplă. Deasupra tuturor trăirilor era fericirea de a avea un prunc, și nu orice prunc! Pruncul mult dorit de toți și mai ales de ea. Simțea nevoia să împărtășească marea taină. Nu o putea ține închisă în inima ei. Dar vestea era atât de specială încât numai cineva care avea la fel de multă credință o putea înțelege în toată măreția ei. Cea mai potrivită persoană era ruda Mariei, Elisabeta. Verișoara ei Elisabeta fusese pomenită și de glasul îngerului. De aceea, împlinită cu adevărat, Fecioara Maria a plecat spre casa Elisabetei, înfruntând greutățile drumului.

     Iubirea de Dumnezeu a dus-o parcă zburând. Cu mare însuflețire a ajuns la binecuvântata întâlnire cu ruda ei. A pătruns cu bucurie în privire în încăpere și i-a transmis Elisabetei cuvântul ei cel bun pentru marea veste pe care Elisabeta, la rândul ei o tăinuia. Ce bucurie, ce căldură a simțit Elisabeta!

Dar și pe Maria o aștepta o nouă bucurie. În timp ce asculta urarea de fericire a Mariei, un înger al Domnului a luminat-o. I-a descoperit pricina pentru care Maria i-a trecut atât de fericită pragul. Elisabeta a rostit cele mai frumoase cuvinte, înțelegând cât de mare era veste pe care Maria voia să i-a dea: O, tu, cea binecuvântată între femei! De unde cinstea aceasta să vină la mine Maica Domnului Meu. O, fericită ești tu că ai crezut! Căci tot ce ți-a fuguind Domnul se va împlini!

     Elisabeta, nu a reacționat așa cum ar fi făcut-o mulți dintre noi. Nu fost măcinată de invidie. S-a bucurat sincer și s-a plecat în fața căreia primise un dar mai mare decât al ei. Nu e loc de egoism între oamenii mari cu adevărat.

     Lauda Mariei

     Maria a fost uimită atunci când a văzut că Dumnezeu îi descoperise Elisabetei minunea ce se petrecuse cu ea. Această constatare i-a întărit și mai mult convingerea în cuvintele Domnului.

Repetau parcă istorii din vechime și totuși altfel. Zaharia și Elisabeta aminteau de Avraam și Sara, iar Maria era ridicată la cinstea de al-L naște pe adevăratul Rege al lui Israel, așa cum din spița ei se născuse odinioară David. În același timp, acești oameni erau de o simplitate binecuvântată. Erau plini de iubire și credință în Dumnezeu, chiar mai mult decât înaintașii lor și totuși atât de săraci material, ceea ce se constituia într-o deosebire fundamentală. Paradigmele create de pretențiile sociale erau răsturnate. Domnul nu se năștea în casă de om bogat. Bogăția nu este o virtute și nici sărăcia păcat. Dreptatea și puritatea era ceea ce căuta Domnul nu bogăție. Și aflase în Sfânta Fecioară care astfel aducea laudă Domnului: Sufletul meu laudă pe Domnul a căutat la smerenia roabei sale și iată de acum mă vor ferici toate neamurile că iată mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui! Numelui este: Sfântul, Milostivirea Lui merge la cei ce se tem de El din neam în neam. Făcut-a lucruri mari cu brațul Lui; El sfarmă planurile acelora, care sunt mândri cu inima; coboară pe cel mândru de pe tron și ridică pe cel smerit; dă hrană celor flămânzi și pe cei bogați îi scoate afară deșerți. El a primit iarăși poporul Israel, robul Său și nu a uitat de milostivirea pe care a făgăduit-o părinților noștri, lui Avraam și urmașilor săi.

     Am parafrazat aceste frumoase cuvinte pentru a vedea încă o dată demnitatea Maicii Domnului, care grăiește asemenea marilor personalități ale istoriei: profeți, regi, proroci. În mod inspirat vorbește despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de poporul evreu, de la părintele Avraam până în vremea ei. Pronia lui Dumnezeu se manifesta acum deplin prin împlinirea promisiunilor sfinte. Maica Domnului devenea acum, asemenea lui Avraam, făcătoare de popoare. Va deveni prin nașterea Domnului mamă a tuturor celor ce vor crede în Fiul ei, indiferent de timp și lor. Maria recunoaște încă o dată atotputernicia lui Dumnezeu și marea Lui milostivire, demonstrată prin fapte proniatoare și desăvârșită prin dăruirii Fiului Său omenirii. Era pe de plin îndatorată pentru că Dumnezeu o alesese pe ea, cea smerită, să fie sălaș sfânt.

      Această frumoasă cântare este încă o dovadă că alegerea lui Dumnezeu nu fusese întâmplătoare. Gândurile Maicii Domnului, în fapt o tânără fecioară, demonstrează că și cei curați pot fi maturi, pot fi oameni deplini, indiferent cât de proaspăt este veșmântul anilor. Maria avea maturitatea credinței și înțelegerea momentului istoric și mult așteptat din istoria omenirii. Este uluitor cuvântul de laudă al Maicii Domnului. Asemenea mărturisire spune totul despre forța interioară și morală.

Exista, așadar, o continuitate a relației lui Dumnezeu cu poporul evreu, iar punctul culminant al dragostei divine era atins odată cu întruparea unicului său Fiu pe pământ.

     

     Nașterea lui Ioan

     Vestea îngerului se plini. Darul Cerului, Ioan, se năștea. Blestemul pentru care Elisabeta plângea s-a șters. Avea în sfârșit binecuvântarea nașterii unui fiu. Dumnezeu ridicase, așadar, rușinea, de deasupra Elisabetei.

     Rudele și vecinii au fost uimiți de cele întâmplate și dădeau slavă Domnului. Erau însuflețiți de gânduri bune și prietenoase față de Elisabeta. Doreau să ia toți parte la marea bucurie și așteptau momentul important al alegerii numelui. Rudele așteptau respectarea tradiției, care impunea ca pruncul să aibă un nume luat de la înaintași. Nimeni nu știa taina și faptul că însuși îngerul comunicase deja viitorul nume. De aceea, pruncul nu a primit nici măcar numele tatălui său, Zaharia, ci Ioan. Atunci rudele i-au amintit tradiția Elisabetei spunându-i că nimeni nu poartă acest nume din familia sa. Au făcut un semn și tatălui să le spună ce nume va purta pruncul. Deoarece Zaharia încă nu putea vorbi a luat o tăbliță și a scris: Ioan îi va fi numele. Mirarea rudelor a continuat să fie constantă.

     Pentru hotărârea părinților de a respecta glasul îngerului Domnul i-a răsplătit. Zaharia nu a mai căzut a doua oară în păcatul necredinței și drept răsplată a primit glasul înapoi. Cu glas mare a început să aducă laudă Domnului.

Nașterea Sfântului Ioan era o pregătirea a venirii lui Mesia. În același timp, modul în care Ioan a apărut în viața părinților lui este o pildă. Răbdarea și rugăciunea sunt două aripi care înalță. Speranța este duhul lor. Acolo unde Dumnezeu voiește se biruiesc și legile firii. Iar Dumnezeu voiește atunci când omul se roagă, are răbdare și credință de nestrămutat că ruga lui va primi răsplată divină. Fața Domnului de îndreaptă spre cei care au asemenea calități. Oamenii, în general, vor repede, cu stăruință puțină și cu implicare călduță. Ei bine, Dumnezeu nu răspunde la chemări de acest tip, pentru că omul nici nu ar ști să-și administreze bucuria, ba de multe ori devine mândru, crezând că ceea ce a dobândit este ca urmare a meritelor proprii, iar, ceea ce este mai grav, când Dumnezeu nu sare repede să le stingă focul dorinței pe care ei o consideră legitime devin cad în păcatul blasfemiei.

     Pilda părinților Sfântului Ioan trebuie luată că lecție de viață și de credință. Mari au fost virtuțile lor, mare a fost răsplata.

      Cântarea de laudă a lui Zaharia

     Din clipa în care Zaharia a primit dezlegarea limbii, a început să-L laude pe Domnul. Zaharia era un preot bătrân care întreaga viață și-a petrecut-o cercetând Scripturile și dedulcindu-se din graiul Domnului. Năzuința spre virtute îi încărunțise părul. El aflase multe din lume și privise cu luare aminte faptele oamenilor. În cântarea s-a transmite un mesaj pe orizontală și unul pe verticală. Laudă pe Domnul și le transmite semenilor din înțelepciunea lui, pentru a-și pune încă o dată viața în slujba lor: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său, și a înălțat semn de mântuire în casa lui David, sluga Sa, precum a grăit în veac prin profeții Lui: Mântuire de vrăjmașii noști și de mâna tuturor celor care ne urăsc pe noi, ca să facă milă cu părinții noștri și să-și aducă aminte de așezământul Său sfânt, de jurământul față de Avraam, părintele nostru și să ne îngăduie, ca izbăviți din mâna vrăjmașilor noștri, fără temere să-I slujim în sfințenie și dreptate în toate zilele vieții noastre.

     Și, tu copilul meu –întorcându-se spre Ioan – profet al Celui prea Înalt vei fi numit, căci vei merge înaintea feței Domnului ca să gătești căile Lui.

     Zaharia era pe deplini lămurit acum de misiunea fiului său și foarte bucuros că ieșirea din întuneric și din umbra morții se apropia.

     Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul.

     Dacă despre Domnul Iisus mai avem o mărturie de la copilărie la maturitate – la vârsta de doisprezece ani – despre Ioan nu mai sunt texte biblice care să ne transmită informații. Cu siguranță, sfințenia vieții lui este de netăgăduit, iar viața familiei sale – fără a elimina anumite aspecte specifice – a fost asemănătoare ca mesaj cu cea a Sfintei Familii.  Ca și Iisus a fost un model pentru cei de vârsta lor. Cei doi copii au fost mai supuși, mai evlavioși și mai ascultători decât Samuel și bucuria Cerului pentru nașterea lor a fost mai mare decât în vremea lui Iosif, în fața căruia se plecau în vis stelele cerului.

     Despre Iisus Sfânta Scriptură spune că El creștea și se întărea cu înțelepciunea și cu vârsta și era supus părinților Săi.  Cu siguranță, și Sfântul Ioan creștea viguros spiritual. Sigur, noi oamenii, prin înțelepciune putem să înțelegem și un cumul de cunoștințe și experiențe personale, care determină un comportament mândru de admirat. Dar adevărata înțelepciune constă în cunoașterea lui Dumnezeu și urmarea voii Lui. Omul care este cel mai bun în orice activitate – cel mai bun meșteșugar, pedagog, artist, etc. – nu este înțelept fără lumina cunoașterii de Dumnezeu. Doar cel care înțelege de ce s-a născut pe lume și care este menirea lui este înțelept. Cuvintele scriitorului Mark Twain : Cele mai importante zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și ziua în care ai aflat pentru ce, sunt demne de cugetat la ele. Atunci când știi de cei te-ai născut poți fi sigur de faptul că ți-ai descoperit calea. Cu siguranță, Ioan a știut pentru ce s-a născut, iar dovada vieții lui dedicată scopului pentru care s-a născut o găsim în predica sa, în asceză și în ținuta lui vestimentară și corporală. Până la vreme împlinirii misiunii de Înaintemergător Sfântul Ioan trăise în cea mai adâncă singurătate și meditase îndelung la textele sfinte pe care le cunoștea dumnezeiește. El viețuise în pustie, departe de zgomotul și viciile lumii. Trăia în aspră lepădare de orice era nesfințit, rugându-se și meditând. Doar glasul Domnului Dumnezeu că i-a venit vremea misiunii publice l-a făcut să pornească spre lumea cea tumultuoasă.

     Erau vreme de mare decădere și era nevoie de o voce aspră și dreaptă. Prezența lui Ioan era opusă lumii. Propovăduia simplitatea, cumpătarea și revenirea la normalitate din patimile de tot felul. Propovăduia și făcea. Viața lui era exemplu. Nu era orator, era dedicat cu totul mesajului. Făcea ce spunea și nu de puține ori deranja.

      Ioan – asemenea profeților de altă dată – purta un vesmânt aspru din păr de cămilă, ținându-l aproape de corp cu ajutorul unei cingători din piele.

Masa lui era simplă și era alcătuită din săracele daruri ale pustiei: miere sălbatecă și un fel de lăcuste, o mâncare necunoscută nouă, dar destul de des folosită la mesele săracilor din acea vreme. Cât despre alte dorințe împlinite, nici vorbă! Buzele lor nu s-au atins de vin niciodată și nici nu a căutat confortul moale al căminului ca oricare dintre noi. A viețuit în peșteră, în mijlocul pustietăților.

     Cu toate că și-a supus viața atâtor privațiuni trăia fericit și mulțumit. Fericirea nu stă în mulțimea bunurilor, așa cum am putea crede, ci în bucuria cu care trăim. Sfântul Ioan trăia fericirea sensului vieții. Nu avea nevoie de colecții de bunuri materiale, ci de libertatea de acțiune dată de viața curată și fără compromis.

     Ioan avea dreptul moral să le spună contemporanilor lui și nu numai:  Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor. Cuvintele acestea sunt sinteza și miezul predicii lui. Cei care erau hotărâți să-și schimbe viața în boteza cu apă, în undele Iordanului. Stropirea cu apă avea simbolistica curățeniei.

Ioan, își baza predica pe descoperire divină, dar și pe mărturii din Vechiul Testament: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui! Evrei înțelegeau bine cuvintele lui, dar nu toți erau dispuși să-l urmeze și să se schimbe. Unii se bucurau, dar alții se întristau, asemenea tânărului bogat. Le era destul de greu să aducă o schimbare atât de radicală în viața lor. Cu toate acestea erau destui care ascultau predica lui Ioan și-la admirau. Ba unii îl vedeau ca pe Mesia. Vestea apariției lui depășise granițele Ierusalimului, ajunsese până în Iudeea.

     Învățații poporului – membrii ai celor două partide, fariseii și saducheii – nu împărtășeau încrederea pe care mulți din popor i-o acordau Sfântului Ioan. Fariseii erau superstițioși și fățarnici. În loc să țină poruncile lui Dumnezeu erau bolnavi de reguli mărunte, din care scoteau duhul și lăsau litera. Deși se credeau vrednici de mare cinste, erau robi ai unei rutine pe care o justificau ca fiind divină. Mai mult Dumnezeu era dator să le facă pe plac, decât ei Lui. Vorbeau de Dumnezeu parcă l-ar fi avut zilnic la masă. Priveau divinitatea din perspectiva lor. Trăiau un fel de idolatrie construind un dumnezeu care să corespundă așteptărilor lor de a fi li interpretau textele biblice conform intereselor lor de dominație publică. Pe de altă parte, saducheii, nu credeau nici măcar cât fariseii și nu respectau legea nici măcar sub aspectul formei.

     Totuși, impactul predicii Sfântului Ioan nu le dădea pace. Nu puteau da dovadă de indiferență auzind un mesaj corect. Se temeau de ceea ce poporul ar fi gândit dacă ei ar fi lipsit. Așadar, iscoditori și sceptici ascultau predica lui Ioan. Ba chiar admiteau botezul pocăinței, considerându-se vrednici, chiar cei mai vrednici. Ioan însă le cunoștea practicile și inimile. Nu avea de ce să-i trateze cu diplomație sau îngăduință. Le spune de-a dreptul cine sunt: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă și să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.

     Ioan le-a spus pe șleau că Dumnezeu nu are nevoie de ei așa, că ceea ce practică ei nu este adevărată cinstire a Domnului.

     Mesajul lui Ioan este atât de clar încât le spune clar tuturor că a venit momentul să se decidă ce vor să fie. Altfel au parte de secură, căci în lumea credinței nu este nevoie de cei care nu fac roade –așa cum erau saducheii, sau dau rod îndoielnic, cum erau fariseii.

Așadar predica Sfântului Ioan seamănă cu cea a vechilor profeți. Era clară, fermă, scurtă și rostită răspicat. Nu putea fi prins în cuvânt. Mesajul era foarte clar. Șiretenia și vorba cu dublu înțeles, disimularea și ipocrizia păleau în fața unui om care grăia corect și trăia precum spunea.

     Dar Ioan nu era doar un enuțiator  de principii abstracte sau idealuri. Era un om practic și le-a arătat contemporanilor cum trebuie să se facă. Identificase păcatele care stăteau în calea normalității vieții, precum egoismul, lăcomia, îmbuibare. Voia să fie clar, explicit, fără posibilitate de răstălmăcire. Dorea să rupă din rădăcină răul și îndemna ca cel ce are două haine să ofere una celui care nu are, iar cine are mâncare peste nevoile sale să facă asemenea. Îndemnurile Sfântului Ioan poate par…cum am spune noi astăzi …populiste. Ei bine, nu erau. Erau făcute cu inimă sinceră, nu cu vicleșug așa cum fac politicienii care se bat în piept că mor de dragul săracilor, dar în fapt le vor banii. Sfântul Ioan considera milostenia o sursă de reechilibrare socială. O modalitate prin care și săracii au de câștigat traiul de mâine și bogații liniște și siguranță. De asemenea, Sfântul Ioan reafirma care este valoarea reală a bunurilor. Ele sunt valoroase în măsura în care acoperă nevoi fundamentale.

     Frumoase și demne cuvinte rostea Ioan, însă miezul predicii sale nu doar îndreptarea poporului, ci mai ales arătarea, prezentarea lui Mesia, căruia el nu-i putea dezlega cureaua încălțărilor. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, rostea Ioan.

Încă nu rostise numele lui Iisus, dar nici nu a dorit ca poporul să creadă că el este Mesia. Mărturisește limpede că el botează cu apă. Botezul cu Duh Sfânt și cu foc nu era al lui. Plastică și adevărată exprimare are proorocul. Focul este cel mai puternic și cel mai viu dintre elementele pământului. El curăța, transformă în cenușă orice, dar dă șansa renașterii. Duhul era trimisul Tatălui.

     El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins, continuă Ioan. Așadar, nu era o venire pașnică în raport cu păcatul lumii. Cel ce urma să vină avea capacitatea de a distinge între grâul care germinează și dă naștere la mulțime bogată de boabe și pleava, care seamănă cu grâul, dar este stearpă. Faptele, imaginea creată de cei ce cred că doar ce vede și ce crede lumea contează, de cei ce își imaginează că lacul exterior acoperă definitiv putregaiul interior nu aveau, așadar, consistența la judecata dreaptă a Celui ce avea să vină. El nu va sfii să ia lopata și să facă curățenie după ce este fiecare, nu conform cu ceea se crede a fi, sau vrea să vadă lumea că este.

     În fine, a venit și momentul adevărului. Iisus este botezat de Ioan și prezentat lumii: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.

     Acest dialog spune tot despre rolul lui Ioan în istoria mântuirii. Smerit, recunoaște care-i este rolul. În același timp primește poruncă să se atingă de creștetul stăpânului și ascultă. Ascultă iarăși și împlinește dreptatea, iar la actul botezului nu se mai află doar Iisus și Ioan, ci vine, cu dragoste Tatăl din ceruri și Duhul Sfânt. Tatăl grăiește: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit", iar Duhul se pogoară în chip de porumbel. Recomandarea lui Iisus de către Ioan era importantă în fața lumii, însă mărturia vie a Tatălui este afirmarea divinității Fiului și a noului sens dat lumii din acel moment. Din acest moment al botezului, omenirea sărbătorește un nou Crăciun. Se bucură de nașterea publică a lui Iisus. Până atunci Domnul a fost printre oameni, însă doar la botez își începe viața publică. De fapt, multă vreme Botezul Domnului și Crăciunul au fost celebrate împreună.

Prezența Duhului are semnificația ungerii lui Iisus, așa cum erau unși regii. Dar ungerea lui era mai presus de oricare alta. De aceea poartă numele de Hristos, adică Unsul.

     Așadar Iisus, cel blând, curat, simplu, smerit – atât de smerit încât a fost botezat de muritorul Ioan, cel născut cu păcat strămoșesc ca noi toți, deși era cel mai mare bărbat născut din femeie, așa cum spune Biblia – ieșea din apele Iordanului și pornea spre lume. Timp de treizeci de ani se acomodase cu firea omenească, fiind Dumnezeu adevărat și om adevărat. Luase toate afectele umane, mai puțin păcatul. Trecuse prin toate rigorile legii iudaice, iar acum, la Epifanie, își începea cu dragoste, credință și putere multă misiunea printre oameni, pentru a-i ridica la Tatăl.

                                                                            Paul Iulius Negoiță

---

 [P1]

 [P2]