Sfinţii, modele concrete pentru creştinii de ieri, de azi
şi de mâine, exemple perene, care demonstrează că învăţătura Mântuitorului nu
este abstracţiune, ci viaţă, modele active, care îndeamnă la fapte izvorâte din
credinţă, sunt jaloanele permanente ale creştinilor. Creştinul are nevoie de
modele care transcend timpul şi spaţiul, exemple de viaţă care devin
universale, care spun: Iată, şi tu poţi să-l urmezi pe Hristos!
Provenit din clase sociale diferite, din veacuri
diferite, sfântul devine ghid actual pe calea către mântuire. Locuitor al unei
aşezări anume, ostenitor al unei profesii, sfântul străpunge istoria, pătrunde
în realitatea mereu actuală – veşnicia, şi luminează de acolo calea pentru toţi
cei ce doresc să-i urmeze exemplul. Toţi sfinţii sunt ai noştri, însă unii sunt
de-ai noştri, plămădiţi dintr-un aluat comun cu cel al neamului nostru sau
legaţi prin activitatea lor misionară de strămoşii noştri. Unul dintre aceştia
este şi Sfântul Bretanion, venerabil episcop tomitan de origine capadociană. A
ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanţa de astăzi, prin anul 360,
dovedindu-se devotat păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al
credinţei niceene. A dus o viaţă ascetică, de sfinţenie, şi s-a împotrivit cu
dârzenie să nu pătrundă arianismul în eparhia sa, care se întindea între Dunăre
şi Marea Neagră.
Urmele vieţii sale nu sunt multe, însă sunt adânci.
Despre acest episcop sfânt au scris doi vestiţi scriitori bisericeşti: Sozomen
şi Teodoret al Cirului. Sozomen vorbeşte de vizita împăratului arian Valens
(364 – 378) la Tomis, în anul 369, când se întorcea dintr-o expediţie împotriva
goţilor conduşi de Athanaric. Autorul spune, în „Istoria bisericească“, că
împăratul a trecut pragul bisericii episcopale şi a cerut ierarhului Bretanion
să intre în comuniune cu arienii, pe care-i simpatiza, şi să slujească împreună
cu ei. Sfântul Bretanion a apărat dreapta credinţă şi „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 părinţi
de la Niceea (325), împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca“. Apoi,
bunul păstor s-a retras cu credincioşii săi într-o altă biserică, lăsând pe
împărat singur. Împăratul a încercat să-l exileze, însă a revenit asupra
hotărârii, de teamă să nu se răscoale „sciţii“ din Dacia Pontică. Sozomen îşi încheie
relatarea sa cu următoarele cuvinte: „Iată
în ce chip a înfruntat Bretanion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat
destoinic şi renumit prin viaţa sa virtuoasă , precum mărturisesc şi sciţii
înşişi“.
Teodoret, Episcopul Cirului, spune şi el: „Iar Bretanion, fiind împodobit cu tot felul
de virtuţi, şi-a înflăcărat cugetarea cu râvnă şi a înfruntat stricarea
învăţăturilor dreptei credinţe şi fărădelegile comise de Valens împotriva
dreptcredincioşilor“.
Analizând cele două relatări, ele par doar frumoase
amintiri despre un ierarh care s-a opus unui împărat ce îmbrăţişase o erezie de
mult apusă. Sfântul Bretanion însă, rezolvă o speţă mereu actuală, o erezie
permanent actualizată – ingerinţa puterii în viaţa Bisericii. Sfântul dă
mărturie cu viaţa sa despre modul în care trebuie interpretat textul biblic: „Daţi, deci, Cezarului cele ce sunt ale
Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21;
Luca 20, 25; Marcu 12, 17). A încălcat Sfântul Bretanion principiul canonic al
loialităţii faţă de stat şi implicit faţă de conducătorul său? Este vinovat de
ofensă adusă împăratului? Poate fi acuzat că a uitat îndemnul Mântuitorului, de
a da Cezarului cele ce-i aparţin, sau îndemnul biblic, de a se supune înaltelor
stăpâniri? Nu! Sfântul a rezolvat o speţă pentru istorie, printr-un refuz ferm
- reluat de Sfântul Vasile cel Mare într-un dialog cu acelaşi împărat, care se
plângea că nimeni până atunci nu i-a vorbit în felul acesta. Sfântul Vasile i-a
răspuns că, probabil, până atunci nu a vorbit cu un episcop.
Sfântul Bretanion nu încetează să-i dea cinste
împăratului sau să-i fie loial, însă cele ce le cerea nu mai erau ale
Cezarului, ci ale lui Dumnezeu, iar împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea
aceasta“. Sfântul transcende istoria cu fermitatea sa de a-şi apăra credinţa,
cu forţa curajului de a se opune autorităţii imperiale, şi defineşte, pentru
veşnicie, până unde poate puterea lumească să se aplece asupra chestiunilor
bisericeşti. Fără teama deportării, apărat de ai săi, de înaintaşii noştri,
sfântul Bretanion nu a putut face compromis cu credinţa sa şi a rămas canonic
pentru interpretarea vie a modului în care trebuie aplicat textul biblic: „Daţi,
deci, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu“.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu