Spovedania, terapia cea adevărată ( Duminica a IV -a din Post)

      O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Marcu, 9, 19

      Biblia este răspunsul atâtor întrebări și frământări pe care le avem, încât orice text se constituie într-un prilej de meditație și de evaluare a vieții. Pericopa evanghelică care s-a citit în această Sfântă Evanghelie amintește despre un om în grea suferință, care, conform textului sfânt, avea duh mut. În disperarea sa a rămas totuși…cuviincios. Nu dat năvală peste Domnul Iisus, ci i-a rugat pe apostoli să-l tămăduiască. Ucenicii Mântuitorului nu au reușit, dar din sincera lor dorință de a-l ajuta l-au înfățișat Învățătorului lor.

      Dumnezeu Omul l-a salvat. Bolnavul s-a scuturat și s-a eliberat. Chinul s-a sfârșit. Întâlnirea un divinul l-a tămăduit. Voia și Domnul i-a dat răspuns bun dorinței demonizatului. Era un om chinuit. O ființă care, fără îndoială, acumulase atâta tensiune interioară încât avea nevoie de o mare eliberare. Și-a primit-o. Cu siguranță, cauza suferinței este păcatul, păcatul devenit habitual, transformat în patimă. Bolnavul nu cunoștea cale de vindecare. Nu avea la îndemână igienicul act spiritual al pocăinței.

      Nu există pe lumea aceasta om care să nu păcătuiască. Diferența nu este făcută doar de gravitatea păcatelor, ci și de modul în care sunt tratate. Sunt păcătoși notorii care au dat drumul suferinței lor sub epitrafir și s-au mântuit. Sunt drepți care au căzut din cauza mândriei. Deci, dacă păcatul face parte din viața fiecăruia dintre noi, puterea și înțelepciunea de a ne curăța prin cel mai profund act de terapie spirituală – spovedania – nu o avem cu toții.

Simți în răstimpuri că ai mâinile murdare, că ai sufletul înnegrit, chiar bolnav, dar decizia de te curăța nu o poate lua nimeni în locul tău. Trebuie reținut, totuși, că orice creștin are la îndemână un instrument unic, eficient, minunat de vindecare – mărturisirea păcatului. Există diferite forme terapeutice, însă, pentru omul a cărui funcționalitate spirituală și chiar somatică este afectată de păcat, spovedania este remediul. Penitentul nu este doar ascultat, este iertat – în anumite condiții, evident -, și readus în starea harică oferită  de al doilea botez, așa cum mai este denumită spovada. Duhovnicul este transmițătorul iertării, dar cel care iartă și dezleagă tot ceea ce dezleagă preotul este însuși Dumnezeu: Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea ( I Ioan, 1, 9).

     Iertarea presupune, însă, pregătire atentă. Creștinul care vrea să primească dezlegare trebuie să se cerceteze pe sine. În mănăstirea unde Sfântului Ioan Scărarul călugării erau atât de conștienți de păcatele lor și de importanța mărturisirii lor încât purtau la gât o tăbliță unde le notau cu scrupulozitate. Seara cereau iertare pentru ele în fața duhovnicului. Nu adormeau cu păcatele în cuget.

Jaloanele creștinului în identificarea căilor de urmat pe un drum corect sunt cele zece porunci, ferirea de cele șapte păcate de moarte – așa cum le clasifică morala creștină – și respectarea poruncilor bisericești. Morala creștină cerea evaluarea stării de păcătoșenie în raport cu noi înșine, cu aproapele și cu Dumnezeu.

      Socoteala creștinului cu el însuși este calea spre o vrednică mărturisire. Desigur, nu este ușor să mărturisești ceea ce ai făcut, uneori nici măcar ție, dar așa cum în momentul păcatului a încălcat sentimentul rușinii, după, trebuie să ai curajul, să ai bărbăția să recunoști cine ești, nu cine vrei să creadă alții că ești. Deci, îndrăznește! Altfel nu vei auzi iertate îți sunt păcatele tale!

Frica de Dumnezeu trebuie să o avem înainte de a păcătui. La spovedit este momentul predării.

       Este vital, ca odată ajuns în fața duhovnicului, fiecare  să aibă puterea de a se spovedi pe el și nu pe alții, de a vorbi despre păcatele lui și nu despre ale semenilor, așa cum se întâmplă uneori. Adam a încercat o asemenea eschivă și s-a sfârșit prost încercarea de a o învinovăți pe Eva pentru păcatului lui. Ba, indirect, îl scotea chiar pe Dumnezeu vinovat, când spunea femeia pe care mi-ai dat-o Tu, Doamne.

      De asemenea, deși poate părea o îndulcire a faptelor, căutarea de motivații în context și de împuținare a vinei nu este un act corect de mărturisire. Trebuie să ne asumăm ceea ce am făcut. Dumnezeu e pedagog, te iartă dacă ai puterea să recunoști. Atunci când dai dovadă că ai înțeles gravitatea actului tău, înseamnă că există mari șanse de a nu repeta păcatul. Nu te pitești, copilărește după sobă, ci dai dovadă de maturitate și dorință de îndreptare, atunci când aduci hidoșenia din tine în fața scaunului de spovedanie, fără a-l farda, a-ți găsi complici imaginari sau reali și alibiuri.

      Experiența de duhovnic de pune în situația de distinge greu ce e în sufletul cuiva și de a-i încerca un leac, atunci când discuția purtată se referă la ceea ce nu ai făcut – sunând cumva mai mult a laudă -, sau la ceea ce face soțul ori soția, soacra, vecina, vecinul, colegul…Prea multe păcate punem în desaga din față și prea puține în cea din spate, care ne aparține. Ei bine, cei care cred că lăudându-se pe sine și denigrându-i pe alții s-au spovedit creștinește se înșală. Au pierdut timpul și l-au risipit și pe al preotului. Poate fi dezamăgitor ce spun pentru unii, însă ar trebui să fie descurajator. Spovedania este un act personal, de aceea se face în particular. Deci, trebuie să fim cu ochii în desaga mea, la bârna din ochiul propriu.

      Chiar și atunci când păcatul este mărturisit, dar apoi înjumătățit ca nivel de gravitate nu dăm dovadă de reală căință. Căci dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi (I Ioan, 1, 8). Așadar, suntem supuși păcatului și e bine să tratăm cu luciditate și maturitate deficiențele noastre. Dacă noi nu le luăm în serios, cum îi putem pretinde lui Dumnezeu să o facă?! Iar spovedania strâmbă este un păcat grav, care scoate în evidență deficiențe profunde și o formă de continuitate a păcatului săvârșit prin cuvânt:
Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

În definitiv de ce nu ne-am spovedi sincer?! Ce ne împiedică? Vârsta? Rangul? Mândria?

     Cu siguranță, vârsta nu poate fi o scuză, chiar și atunci când duhovnicul e tânăr. În fapt, așa cum vârsta nu împiedică păcatele, nu poate fi o piedică în cale mărturisirii lor. Rangul de ce ar fi?! Este vremelnic. Și David, care era împărat a greșit și s-a pocăit întreaga viață: păcatul meu înaintea mea este pururi, rostea psalmistul, udându-și cu lacrimi perna.

      Mândria? Ei, da! Mândria e cauza multor rele și poate fi o piedică în calea unei spovedanii cinstite. În fața duhovnicului, în calitate de reprezentat al lui Dumnezeu, trebuie multă, multă smerenie. Altfel, spovedania este un act formal, care nu mișcă sufletul, nu-l eliberează, nu-l scapă de demonii păcatelor, nu-l face să se cutremure așa cum a făcut bolnavul din evanghelia de astăzi în momentul eliberării.

      Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață magistral: Ai păcătuit? Intră în biserică și șterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi în viață te ridici! De asemenea, ori de câte ori păcătuiești nu deznădăjdui. De ai mai păcătui o dată căiește-te iarăși, ca nu cumva, din nebăgare de seamă să pierzi cu totul nădejdea bunurilor făgăduite (Omilia a IX a despre pocăință).

      Așadar rangul sau vârsta nu sunt motive de amânare a pocăinței sau de evitare. Petru a plâns cu amar, iar David s-a pocăit. Cât despre vârstă, atunci când este fragedă nu trebuie să fie un motiv de amânare. Pocăința nu se face mâine, ci astăzi. Altfel aluviunile păcatului împotmolesc sufletul și-l îneacă.

Deci, dacă un demonizat a fost vindecat, cu atât mai mult va putea primi iertare fiecare dintre noi. Dacă se impune un canon, trebuie urmat ca un act pedagogic, dacă este nevoie de curaj este bine să-l avem. Nu avem de ce să ne temem, duhovnicul este blând și înțelept. Om fiind, este mai de grabă avocat în fața Domnului, decât judecător. Deci, nu există motive să nu ne spovedim, însă există toate argumentele să o facem. Avem nevoie să ne limpezim, să ne luminăm la chip și la suflet, să plecăm zburând, lăsând în urmă durerile trecutului. Suflete al meu pocăiește-te până când ești viu, spune o cântare bisericească. Așadar, să ne spovedim!

                                                                                                          Paul Iulius Negoiță