Trei cărți vii

Trăim astăzi într-o lume care, deşi îşi caută armonia, este bruiată de note false şi discordante. O lume care, de multe ori, nu ştie să-şi aleagă calea de vieţuire şi reperele esenţiale. Tocmai de aceea, Biserica propune sfinţenia, ca unic drum de urmat. Pe această cale nu suntem singuri, ci suntem însoţiţi de sfinţi, ca modele accesibile nouă tuturor.

Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prin preocupările lor comune, au determinat pe trăitorii veacului al XI-lea să-i serbeze împreună. Alături de „cei trei luminători“ ne aflăm astăzi, la sărbătoarea lor şi la sărbătoarea noastră.

Este sărbătoarea lor, pentru că au fost oameni aleşi, aici pe pământ, şi sfinţi, în cerul lui Dumnezeu. Este sărbătoarea noastră, pentru că ne bucurăm de prezenţa spirituală a lor şi avem garanţia că primim sprijinul pentru a nu greşi calea şi a ne orienta din vreme.

Elevul dintr-o şcoală teologică, la admitere, alături de dreptul vizibil de a urma respectiva instituţie de învățământ, primește şi oblăduirea şi modelul celor trei Sfinţi Ierarhi.

Astfel, el înţelege de la Sfântul Grigorie de Nazianz înalta teologie; înţelepciunea şi priceperea în propovăduirea cuvântului dumnezeiesc o învaţă de la Sfântul Ioan Hrisostom, iar modul eficient şi bine organizat, în care poate să-şi ajute aproapele, îl percepe de la Sfântul Vasile cel Mare.

Modelul educaţional propus de Sfinţii Trei Ierarhi şi finalitatea acestuia este mereu actuală, deoarece cultura pe care au acumulat-o în timpul studiilor a fost completată prin viaţa de sfinţenie.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei, în familia unui bogat avocat şi retor. Marele arhiereu şi păstor de suflete a avut o cultură aleasă, formată prin studii îndelungate şi riguroase la Cezareea, Constantinopol şi Atena. A legat o strânsă prietenie cu Sfântul Grigorie de Nazianz. A fost profesor de Retorică, în anul 364 a fost hirotonit preot, iar şase ani mai târziu îl găsim episcop de Cezareea. S-a impus printr-o intensă activitate pastorală şi socială. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială, azile şi şcoli. Propovăduitor al vieţii ascetice, el a reglementat viaţa anahoreţilor, care era fie una eremitică, fie organizată în comunităţi mai mici. Principalele sale scrieri sunt: Învăţături morale, Regulile mari şi mici, Despre credinţă, Omilii.

Sfântul Vasile cel Mare promovează o educaţie a libertăţii bine orientate. Fără a interzice cultura profană, îi ghidează pe tineri prin cuvintele: „Nu trebuie cu totul să urmaţi acestor bărbaţi, pe unde vă vor duce, încredinţându–le cârma minţii voastre, ci primiţi din cărţile lor numai cât este de folos“. „Dacă suntem înţelepţi, să luăm numai ce este cât mai aproape de adevăr“.

În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, toată cultura joacă rolul de podoabă a spiritului. Fiecare demers intelectual îşi are rolul său în dezvoltarea spiritului şi înţelegerea adevărurilor divine. Această concepţie este exprimată în cuvintele: „După cum vopsitorii şi-au pregătit mai întâi, prin anumite lucrări, pânza ce trebuie să primească vopseaua şi numai apoi o pun în purpură sau în vreo altă culoare, tot aşa şi noi, dacă dorim ca icoana virtuţii să rămână neştearsă tot timpul, după învăţarea acestor cunoştinţe din afară (din cultura clasică)  vom asculta pe cele sfinte şi pline de taine; după ce ne-am obişnuit să vedem soarele în apă, ne vom uita la lumina cea adevărată“.

Sfântul Vasile cel Mare acceptă ambele laturi ale  culturii, atât cea spirituală, cât şi cea intelectuală, însă nu le aşează pe aceeaşi treaptă. Dobândirea unor cunoştinţe intelectuale nu trebuie să ducă la neglijarea culturii inimii. Soarta omului în eternitate depinde de educarea inimii. Un suflet ţinut în umbra intelectului iubeşte adesea ceea ce nu este vrednic de iubit şi urăşte ceea ce ar trebui să iubească.

Ideea pregătirii prin educaţie pentru lumea cealaltă a fost preluată şi de către marele pedagog Comenius, câteva secole mai târziu.

Educatorul este îndemnat de către Sfântul Vasile cel Mare să ţină un echilibru just între asprime şi indulgenţă: „Dascălul trebuie să se poarte nu numai cu autoritate, dar şi cu blândeţe, şi invers, nu numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate“.

Educaţia trebuie să fie însoţită întotdeauna de dragoste, după cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare: „Dragostea este un mare dascăl, în stare de a întoarce pe cineva din rătăcire, de a-i preface viaţa, de a-l conduce spre filozofie şi din piatră a-l face om. Dragostea ştie să facă pe om înţelept, după cum ştie a-l face şi blând“.

Sfântul Grigorie de Nazianz s-a născut la Arianz, aproape de Nazianz, în anul 329. Studiile le face la Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena. Este hirotonit preot şi apoi episcop de Nazianz, în anul 372. În 379 devine episcop al Constantinopolului. S-a remarcat printr–un excepţional talent oratoric şi literar. Principalele sale opere sunt: Cinci cuvântări teologice, Cuvântări ocazionale, Scrisori.

În toate acest scrieri ale sale găsim un început de pedagogie profesională. În operele sale pot fi întâlnite mai multe principii pedagogice privind respectarea particularităţilor individuale, accesibilitatea cunoştinţelor, continuitatea învăţăturii.

Sfântul Grigorie de Nazianz consideră cultura un îndelung proces de selecţie a ceea ce este bun şi folositor, reamintind că, între toate bunurile pământeşti, pe primul loc stă educaţia – educaţia în înţelesul de cultură.

Cultura, după Sfântul Grigorie de Nazianz, are un rol purificator, care înalţă şi înnobilează, conduce pe drumul autoperfecţionării, alimentând neîncetat setea pentru desăvârşire spirituală.

Teologul, ca om al Bisericii, trebuie să fie cunoscător al culturii, dar, în acelaşi timp, să aibă o viaţă care vibrează cu normele Sfintei Scripturi.

Cultura laică este considerată ca o sursă de comparare şi exprimare a culturii teologice.

Secretul educaţiei creştine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om o funcţionare normală, spre binele lui şi al semenilor lui, şi a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi.

Educaţia, prin urmare, este îndeosebi exerciţiul eroic al voinţei, constă în efortul suprem de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi simplităţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la 347, în Antiohia, ca fiu al unui militar. Rămas orfan de tată, este crescut de mama sa. Studiază dreptul, filozofia şi retorica, şi îşi desfăşoară activitatea ca avocat. Se retrage, însă, după ce cunoaşte o oarecare faimă, din cauza dezgustului faţă de viciile omeneşti. În anul 369 trece la creştinism şi se dedică studierii textelor biblice. În 374 se retrage timp de 4 ani în Munţii Antiohiei. În 386 este hirotonit preot, iar în 397 devine patriarh al Constantinopolului. A lăsat o bogată operă alcătuită din: Omilii asupra Sfintei Scripturi, Despre pocăinţă, Despre preoţie, Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor.

Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre finalitatea educaţiei este expusă în lucrarea „Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor“. Această operă constituie un adevărat tratat de pedagogie, conţinând precepte de o modernitate ce ne impresionează.

Sfântul Ioan Hrisostom consideră educaţia o chestiune capitală, din lipsa ei decurgând toate relele posibile. Un copil fără educaţie este considerat potrivnicul tuturor, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieţii sociale. A educa, ne sugerează Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a purta grijă copiilor şi tinerilor în ceea ce priveşte curăţia sufletească şi buna–cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a-i modela inteligenţa, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

La acest proces educativ este părtaş atât învăţătorul, cât şi ucenicul. Sfântul Ioan Gură de Aur cere dascălului ca demersul său instructiv să fie însoţit de dragoste: „Înainte de toate, dascălul adevărat trebuie să aibă dragoste“.

Finalitatea acestei relaţii ucenic - învăţător este considerată benefică atât unuia cât şi celuilalt, Sfântul spunând: „Virtutea ucenicilor recomandă pe dascăl mai mult decât orice scrisoare“.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă, totodată, ca părinţii să admită copiilor accesul la pregătirea pentru o anumită profesie, pe care să o exercite fără rapacitate, şi să îndeplinească acele sarcini de care sunt capabili, cu condiţia ca aceste ocupaţii să nu prilejuiască făptuirea unui păcat.

Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaşte că educaţia simţurilor este de mare importanţă. Aceasta se poate realiza cu precădere prin exemplul personal. Sfântul consideră că cea mai mare calitate a educatorului este convergenţa dintre vorbă şi act: „nimic nu este mai rău decât un dascăl filozof numai în cuvinte, iar nu şi în fapte“. Educatorul trebuie să fie convins de ceea ce spune şi ceea ce face, căci altfel nu ar putea să-i influenţeze în bine pe alţii. El trebuie să arate o cale precisă de urmat: „A învăţa pe cineva e lucru uşor, însă a-i arăta o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să se realizeze cu uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat“.

Din punct de vedere creştin adevărata educaţie este aceea care trece prin suflet şi duce la intelect, făcându-l pe cel ce o primeşte să–şi păstreze puritatea sufletească şi să meargă pe calea sfinţeniei.

Există o strânsă legătură între copil şi sfânt, între sufletul copilului şi sufletul sfântului. Sfântul este creştin desăvârșit dar, în acelaşi timp, şi copil desăvârşit. Sfântul se salvează de maturizarea prin păcat, de care este ispitit în lumea aceasta. Precum valurile mării macină pe nesimţite ţărmul de piatră, tot astfel valurile vieţii nimicesc cu timpul blocul de candoare al copilăriei.

Numai cine cunoaşte copilul înţelege cât de mult s-a depărtat de puritatea cu care a venit pe lume şi simte ridicându-se din adâncul fiinţei lui dorul de a redeveni copil. Acest dor, pe care îl caută cu atâta insistenţă poeţii, e nostalgia după candoarea unui Rai dispărut. În mijlocul acestui Rai sfinţii au trăit însă încă de aici.

Îngrămădirea obsedantă a elementelor intelectuale, duce la rătăcirea spiritului, care poate lua drept adevăr ceea ce nu este în realitate şi poate trece nepăsător pe lângă adevărul pe care îl caută.

Caracteristica semidoctului este aceea că nu-şi dă seama de limitele ştiinţei omeneşti şi ia drept absolut ceea ce este fragmentar şi relativ.

Numai ştiinţa ce Îl caută pe Dumnezeu are finalitate. Când cunoşti pe Dumnezeu, toate lucrurile din această lume ţi se luminează prin El. Când iubeşti pe Dumnezeu, toate lucrurile din lume ţi se vor părea bune de iubit.

De aceea, conceptul de educaţie la Sfinţii Trei Ierarhi este unul care are în vedere o pregătire intelectuală învăluită într-una spirituală.

Truda educatorului adevărat nu este de a-i face pe copii asemenea lui, ci să-i salveze pentru toată viaţa în simplitatea de spirit şi în curăţia inimii.

Ceea ce urmăreşte educaţia creştină este realizarea unei personalităţi religios-morale, trăirea în Hristos şi cultivarea dragostei pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

O generaţie nouă este o primăvară nouă. Şi ea este menită sigur veştejirii, dacă dorim să o creştem după asemănarea modelelor abstracte, impersonale şi intelectualiste propuse de o parte a culturii profane. Există un singur mijloc de a o salva: când educaţia fundamental reformată va creşte copilul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.