Fiule, iertate îți sunt păcatele
tale…ție
zic: scoală, ia-ți patul tău și umblă
( Marcu, II, 5, 11)
Binefacerile, vindecările și cuvântul Domnului erau din ce
în ce mai căutate de contemporanii lui. De la această stare a lucrurilor nu a
făcut excepție nici întâmplarea minunată petrecută în orașul Capernaum, unde
Domnul se afla în casa unuia dintre localnici de unde le vorbea și îi alina.
Toți cei prezenți trăiau bucuria întâlnirii cu Iisus și pare-se că niciunul nu
era în suferință fizică, ci doar în căutarea celor spirituale. Dar, nu după
multă vreme, a apărut și omul suferinței fizice, în care, așa cum deducem din
cuvântul Mântuitorului păcatul și boala erau surori. Acest om era dus pe o
targă de patru semeni grijulii, care îl doreau asemenea lor. Generozitatea celor patru nu a fost
împărtășită cu intensitate egală de către cei din mulțimea adunată. Cum se
întâmplă adesea, oamenii nu renunță la locul lor, nu se dau un centimetru mai
încolo, chiar și atunci când sunt îmbulziți de situații atipice, cum era
aceasta.
Spre cinstea lor cei patru binefăcători nu s-au lăsat
copleșiți în bunele lor intenții de imobilitatea mulțimii și au găsit o cale temerară
de-al duce pe cel bolnav în fața Mântuitorului. L-au suit pe casă și de acolo,
prin acoperiș i l-au înfățișat.
Văzând dragostea lor pentru semeni și cunoscând cauza
suferinței slăbănogului, Domnul i-a dat deleg
Ei bine, cuvintele acestea nu au fost primite de către toți
cu bucurie, deși prin ele, un om se ridica din așternutul suferinței. Lumea
trăiește în antiteză. În timp ce unii se bucurau desăvârșit să-l ajute, alții
cleveteau, mai ales la auzul cuvintelor iertate
îți sunt păcatele tale.
Dar oare cât de greu poate fi păcatul să țină pe cineva
țintuit la patul suferinței? Poate păcatul îngreuia trupul atât de tare încât
el să cadă sub povara lui? Este posibil că omul să care după tot ce greșește și
la un moment dat să fie trântit la pământ?
Nu este ușor de identificat cât de mult poate păcatul afecta
starea noastră de sănătate fizică, deși, fără îndoială, orice viciu, orice
neliniște din interiorul nostru, pentru a vedea ce ne-a adus de fapt păcatul, ar fi suficient
să ne amintim de pățania protpopărinților noștri Adam și Eva. Pe ei Dumnezeu
i-a făcut fericiți și i-a așezat în Rai. Au dorit să calce limitele fericirii
și au fost alungați. Deci, ceea ce părea ferirea supremă, un fruct ca oricare
are altul din marea grădină a Raiului, a fost de fapt mușcătura neantului, a
nimicului, a iluziei că poți fi fericit și fără să asculți voia Domnului.
Lecția lui Adam și a Evei nu a fost și nu este de ajuns,
deși pedagogia divină este desăvârșită. Păcatul ne dă târcoale fiecăruia și nu
a fost clipă în istorie în care păcătoșenia să nu arunce în aer fericirea și
starea de bine. Păcatul a rămas veșnica ispită a omului și de aceea Domnul ne-a
îndemnat să ne rugăm să scăpăm de păcat ( Mat. VI, 3). Din păcat s-au născut războaie și au pierit
milioane de vieți, din păcat se naște nefericirea și depresia în societatea
actuală – de altfel una burdușită de surplus material -, din păcat ne
îmbolnăvim trupul atât de grav și, indiferent de tratament, liniștea nu ne se
așterne peste suflet, pentru a ne da ferirea vieții. Vindecații fiind,
continuăm să trăim asemenea unor bolnavi.
Nici în istoria sfântă nu lipsesc exemplele despre efectele
zguduitoare ale păcatului de după Adam. Din păcat au căzut îngerii răi, căi
Lucifer voia să fie asemenea lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Ca o consecință a
păcatului și ca o nevoie de reașezare a lumii pe fundații curate a dispărut
Sodoma și Gomora, și câte și mai câte…
Atât de crunt s-a așezat păcatul în spatele omului căzut,
încât l-a gârbovit, obligându-l să privească doar în pământ, ocupându-i timpul
doar cu lutul din care a fost luat și făcându-l incapabil să-și mai ridice chipul
cel zidit și insuflat de Dumnezeu către Cer.
De aceea a venit Iisus Domnul printre oameni. Să ne întindă
o mână de ajutor pentru a-i scoate din hăul păcatului și stă permanent cu mâna
întinsă și brațele deschise pentru a ne ajuta să scăpăm de golul în care ne
aruncăm din propria voie. Da, din voia noastră! Domnul a venit, ne-a grăit,
ne-a vindecat – și continuă să o facă prin Biserica Sa -, dar nu ne forțează,
nu ne anulează voia noastră liberă. Suferă atunci când vede cum ne terfelim
chipul divin din noi, dar ne iubește și nu ne anulează libertatea – darul suprem
al lui Dumnezeu pentru noi – de a acționa, de a gândi, chiar dacă faptele și
cugetele noastre sunt păcătoase. Cu deplin respect pentru libertatea noastră ne
spune: de…voiești…să intri în viață,
păzește poruncile (Mat. XIX, 17).
De ce ne este respectată voia liberă?! Pentru că fără voie
liberă nu ar exista fericire. Fericit este bărbatul care rabdă ispita, nu cel
care nu este ispitit. Ce fericire are un om forțat să aibă o anumită conduită?
Câte regimuri politice nu au încercat să impună fericirea anulând libertățile
omului. Nu au reușit. Au fost utopice. Doar omul liber, care prin voința lui
poate să miște lucrurile într-o direcție sau alta se poate bucura de fericire.
Din păcate, confundăm starea de plăcere cu starea de fericire. Sub impactul
dezastruos al celor care trăiesc o viață aparent fericită – dar în realitate
suferă enorm -, vedete media, artiști, oameni frivoli, mulți dintre noi credem
că aceea este calea fericirii. Plini de păcate făcute, cedăm iluzoriei fericiri
și ne înecăm în dezamăgire. Viața fuge ca o clipă și după atâta fericire
ireală, când tragi linie mai nimic nu se adună. Totul a fost vis. Nimic real,
pentru că l-am vândut pe Domnul, nu i-am ascultat poruncile și i-am călcat în
picioare chipul, spurcându-ne trupul, templu al Duhului Sfânt, cu toate
mizeriile faptelor noastre. Ce-i lipsea lui Iuda? Era ales. Se bucura de
încredere totală, dovadă că purta punga celorlalți, era alături de Mântuitorul
lumii. Dar păcatul trădării lui Dumnezeu, păcatul în general a pus stăpânire pe
el și din omul încrederii totale, din ființa ce s-ar fi bucurat de fericirea
divină a ajuns să-și pună capăt zilelor. Câți dintre noi nu trăim din cauza
faptelor noastre o viață moartă. Suntem, sub aspect spiritual, morți de mult.
Rămânem pe aici doar umbre mergătoare, care așteptă ca un vânt să le răpună
trupul și să-l culce sub pământ.
Iuda a trădat, cam așa simt trădătorii. Simt inutilitatea
existenței. Viața devine de prisos. Dar nu doar păcatul trădării aruncă omul în
gol. Ahab, spre exemplu, era rege. Avea tot ce-și dorea, avea mult mai mult
decât îi trebuia. Cu toate acestea, a căzut sub demnitatea lui regală și umană
și a pierdut tot încercând să aibă mai mult. Păcatul lăcomiei i-a luat
fericirea pentru ceea ce avea și i-a adus tristețea pentru ceea ce nu are.
Nimic din ceea ce deținea – deși era foarte mult -, nu-i mai dădea satisfacție.
Obsesia tristeții pentru ceea ce nu are, un nimic în comparație cu ce avea,
nu-i dădea somn genelor. Cât de iluzoriu e păcatul. Cum te face să nu mai vezi
nimic din cei bun și frumos, pentru ceva iluzoriu, pentru ceva inutil. Nu ar fi
trăit Ahab regele fără un petic de vie în plus?!
Un alt exemplu cu valoare de pildă este cel al regelui Ozia,
care pentru că a luat numele Domnului în deșert s-a îmbolnăvit de lepra. Păi
noi, atunci când nu ascultăm poruncile, când facem totul fără limite și fără
logică, când săpăm prin tot felul de vicii la baza trupului nostru nu ne
îmbolnăvim. Când mergem la medic, pentru a stabili etiologia bolii, consultul
începe cu un exercițiu de anamneză. Ești întrebat de bolile părinților, despre
obiceiurile păcătoase – abuzul de alcool, lipsa somnului, plăcerile alimentare,
și câte și mai câte – și ce constați? Că echilibrul sănătății fizice a fost
rupt nu doar de vârstă, ci mai ales de încălcare unor precepte care te învață
cumpătarea. Medicul nu folosește termenul păcat pentru a le defini. Însă, orice
abatere de la voia Domnului care ne-a zidit este păcat și cauzează. Cât suntem
tineri le ducem pe umeri vânjoși. Când îmbătrânim lepra păcatelor se strecoară
în trup și ne desfigurează organ cu organ – în funcție de plăcerile pe care
le-am avut – și, în cele din urmă ne răpune tot trupul, iar suferința trupului
cauzată de păcat, alungă fericirea zilelor trăite.
Dar poate vă gândiți că nimic din toate acestea nu le-ați
făcut. Ați fost drepți înaintea Domnului și a oamenilor și tot apar anumite
nefericiri. Da, sigur că apar. Conștiința faptei bune trebuie să fie în Duh.
Fapta binecuvântată se transformă în fericire când este afierosită Domnului,
prin rugăciune. Avem nevoie să muncim, dar avem nevoie și de rugă. Doar celor
două aripi țin omul în echilibrul zborului prin lume. Omul trebuie să aibă
împlinirea muncii, dar și aroma rugăciunii.
Sigur, șirul păcatelor care ne-ar putea crea iluzia
fericirii și, după consum, ne-ar arunca în hăul deziluziei, este lung și
tentant. Au alunecat pe scara decăderii oameni mari. Amintiți-vă doar de regele
David! Ce să mai spunem de noi, păcătoșii….
Cu toate acestea, nu trebuie să disperăm. Există mijloace de
ridicare. De câte ori cădem, ne putem ridica, iar postul este un mediu mai bun
decât alte perioade din anul liturgic pentru a ne întoarce spre noi și pentru a
ne urca pe a-l urca cu brațe slabe le Domnul pe acoperișul sufletului nostru și
pentru a-L coborî în noi pentru a ne spune iertate
îți sunt păcatele tale! Pentru a auzi aceste cuvinte în cugetul nostru, în
timp ce sufletul se înalță, trupul trebuie să-și plece cu smerenie genunchii
apăsați de greutatea sarcinilor în fața icoanei Domnului și în fața scaunului
duhovnicului. Numai cine este capabil de un act de atât de mare smerenie, simte
fericirea iertării, se poate restabili, se poate reechilibra, se poate reașeza
în poziția firească a vieții.
Așadar, omul, ființă complexă, nu se poate bucura de fericire
adevărată, decât dacă trece dincolo de senzațiile superficiale ale trupului
muritor și se dăruiește sufletului său. Fericirea nu sălășluiește în lucruri ci
în suflet.
Se povestește cum un împărat bizantin s-a îmbolnăvit și a
chemat toți doctorii din lume. Au căutat leacuri, dar nu au găsit unul pentru
potrivit pentru el. Măcinat de suferință, a mai primit un sfat. Să găsească un
om fericit, să-i îmbrace cămașa și se va vindeca. Auzind acesta, cu poruncă
și-a trimis slujitorii să-l caute pe cel fericit. Alergau aceștia pe cale și
prin case. Întrebau în stânga și în dreapta încercând să afle cine este
fericit. Nimeni! Toți aveau pricini care le umbreau fericirea. În cele din
urmă, au găsit un semne care a răspuns că el este fericit. S-au grăbit să-l
dezbrace de haină și să-i ia cămașa…dar nu avea cămașă…
Cam așa este și viața noastră. Ne punem nădejdea în tot ce
ne înconjoară și așteptăm ca de acolo să curgă râuri de fericire. În acest timp
sufletul este neglijat, este ignorat. Trupul devine asemenea împărăției de mai
sus: chiar dacă toate organele au mai mult sau mai puțin din ceea ce le trebuie
nu sunt fericite. Într-o împărăție unde doar unul singur este fericit, și acela
atât de ignorat încât nici cămașă nu are pe el, se poate vorbi de nefericire
generală. Cum poate fi omul fericit când dă atât de mult trupului crezând că-l
face fericit și își lasă sufletul fără cămașă pe el? Dacă ar fi existat un
echilibru, împăratul ar fi găsit sute de mii de cămăși, s-ar fi învelit cu ele
și s-ar fi vindecat. Dar a dat aproape totul trupului….
Așadar, fericirea, această stare sublimă de care Dumnezeu ne
face vrednici izvorăște din păzirea poruncilor Domnului. Această fericire
duhovnicească îmbracă trupul ca o mantie și dă sănătate și vieții trupești.
Păcatul, deși aduce iluzia fericirii macină trupul. O rugăciune către Maica
Domnului înțelept grăiește: pentru
păcatele mele cele multe mi se îmbolnăvește trupul, slăbește sufletul meu, la
tine scap ceea ce ești plină de daruri, nădejdea celor fără de nădejde, tu îmi
ajută.
Așa trebuie să ne rugăm cerându-i Domnului și Maicii Sale să
ne dea bucuria curățeniei de păcate, iar noi, cu voință și convingere de plină
să alungăm orice chemare la păcat, conștienți fiind că trupul nu va fi nicicând
capabil să ne ofere fericire. Doar omul aflat în echilibru, în deplină grijă
față de suflet și în respect față de trup poate aspira la fericire! Altfel
toată viața noastră vom fi rezemați de targa așteptării sfârșitului, asemenea
slăbănogului din Capernaum înainte de vindecare.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu