În anul centenarului Marii Uniri e bine să ne amintim de înaintașii noștri, care au făcut posibil ca acest popor să existe astăzi. Rândurile care urmează nu sunt cu valoare istorică, ci au ca scop o învățătură morală.
Se spune că marele domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt[1] a purtat multe bătălii cu duşmanii ţării, din dragoste pentru neamul său şi pentru credinţa creştină. El cinstea cu daruri pe cei ce îi erau alături în aceste mari primejdii, fie boieri fie simplii răzeşi. După una dintre bătăliile duse împotriva unei hoarde tătărăşti, în semn de recunoştinţă, s-a oprit în modesta casă de lut a unuia dintre oştenii săi, care locuia aproape de ţinuturile date spre stăpânire fiilor Vrâncioaiei. Pentru casa bravului oştean a fost cea mai mare sărbătoare şi, pe lângă ospitalitatea izvorâta din sufletul său, omul a vrut să-i arate Voievodului „marea sa avere”. Domnul a aşteptat cu mare curiozitate să vadă cum poate sălăşlui într-o casă atât de modestă, o avere mare. La un strigăt al oşteanului a apărut marea bogăţie pe care o zămislise ca părinte – feciorii săi, oameni falnici, așezați la rosturile lor, care puteau sta de strajă ţării împotriva unei întregi companii de invadatori. Domnul a privit cu drag averea supusului său. Liniștea s-a așternut câteva clipe în acea casă binecuvântată cu daruri așa mari de la Dumnezeu, dar și cu prezența unui oaspete atât de important. Tatăl era mândru de fii săi, Domnul se bucura pentru fălnicia neamului lui. În aceea tăcere de câteva clipe, din depărtări, se auzea un sunet curat, melodios, al unei doine româneşti cântate la fluier. Bucuria Domnitorului de a vedea „ marea avere a oşteanului său” se împleti deodată cu fericirea dată de câtul ce-și făcea loc printre fagi, din depărtări. Cântecul suna a libertate. Vocea urca și cobora într-un tril fără teamă că va fi, cumva surghiunită şi asuprită de către păgâni. Încântat de cele auzite voievodul Moldovei a dorită să meargă mai aproape. A ieşit împreună cu suita sa şi cu oşteanul, au părăsit ograda traversând printre puţinele dobitoace aflate în ea şi s-au îndreptat spre codrul des şi înfrunzit care începea doar la câţiva paşi. După alte câteva minute, ajuns într-o poieniţă a zărit sub trunchiul butucănos al unui arbore ce străjuia acele locuri de la întemeierea Moldovei, un băiat, puţin trecut de vârsta primei copilării. Oşteanul i-a spus măritului Domn că şi acest vlăstar face parte din „marea sa bogăţie” şi a cerut iertare măriei sale că nu l-a putut aduce, deoarece fiind cel mai mic a rămas să păzească oile casei, căci altfel lupii ar fi prăpădit întreaga turmă. Privindu-l cu dragoste, ca altădată regele Saul pe David care-i cânta la liră, Ştefan a început să-l iscodească pe micul baci, cu întrebări părintești . Uimirea dintâi, cea a doinei, fu umbrită de uimirea de pe urmă, când domnitorul auzi răspunsurile limpezi, sincere şi pline de înţelepciune ale tânărului. Se hotărî atunci să ia acest băiat, care încă nu era la rosturile lui, asemenea fraţilor săi. L-a invitat la curtea domnească, pentru a învăţa tainele cărţilor şi a deveni sfetnic în sfatul domnesc. Curajul, judecata sănătoasă şi cinstea flăcăului au fost seminţele cele bune puse în pământul roditor al cărţii şi învăţăturii. După cum o floare de câmp sădită într-un pământ mai bun în scurt timp se dezvoltă şi capătă culori mai vii, tot astfel şi acest copil al naturii, luat de la umbra falnică a stejarului şi aşezat în lumina veșnicului voievod a căpătat mai multă pricepere şi înţelepciune, mai multă virtute. Ioan, căci acesta era numele lui, a cultivat toate virtuţile sădite în inima lui de bunul Dumnezeu: credinţă în Domnul şi pricepere în treburile curţii domneşti, dărnicie şi mărinimie faţă de toţi care – i călcau pragul, bună-voinţă şi bunăcuviinţă faţă de cei care –i cereau sprijinul. Învăţat să-şi păstreze modestia „ şi în cercuri regale”, deşi era favoritul domnitorului, smerenia nu-l părăsea niciodată. Erau în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la curtea Moldovei mulţi oameni înţelepţi şi învăţaţi, şi totuşi el se distingea prin ceva: nu pretindea nimic pentru serviciile sale, iar faptele lui izvorau din cea mai curată dorinţă de a fi de folos celor din jurul său, aşteptând pentru purtarea sa doar răsplata milostivului Dumnezeu, care dă însutit plată pentru o faptă bună. Pentru toate aceste virtuţi, Ştefan cel Mare, îl făcu mare vistiernic peste toate averile Moldovei, adică i-a dat în mână „ cheile ţării” aşa cum spunea cronicarul. Dacă pe Domn calităţile marelui vistiernic Ioan l-au îndemnat ca din păstor de mioare să-l facă mare vistier, el nu a scăpat de răutăţile şi gândurile ascunse ale unora dintre curteni, care priveau ridicarea acestuia cu ascunsă invidie. Aşa cum diavolul întinde omului credincios tot felul de ispite şi curtenii i-au întins Marelui Vistier o mulţime de curse, pentru a stârni bănuiala Voievodului. Cu toate acestea, a vegheat cu grijă la treburile visteriei şi nu a cedat poftei necinstite a unor boieri, nici când Ştefan era pe patul de moarte, chinuit de rana suferită într-unul dintre războaie. În timp ce bunii curteni „plângeau toţi ca după un părinte al său”, aşa cum scrie istoria, câţiva unelteau, cu gândul la bogăţiile visteriei. Cum schimbarea „regilor este bucuria nebunilor” şi trecerea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în slava Cerului a adus frământări la Curtea Moldovei.
Se spune că marele domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt[1] a purtat multe bătălii cu duşmanii ţării, din dragoste pentru neamul său şi pentru credinţa creştină. El cinstea cu daruri pe cei ce îi erau alături în aceste mari primejdii, fie boieri fie simplii răzeşi. După una dintre bătăliile duse împotriva unei hoarde tătărăşti, în semn de recunoştinţă, s-a oprit în modesta casă de lut a unuia dintre oştenii săi, care locuia aproape de ţinuturile date spre stăpânire fiilor Vrâncioaiei. Pentru casa bravului oştean a fost cea mai mare sărbătoare şi, pe lângă ospitalitatea izvorâta din sufletul său, omul a vrut să-i arate Voievodului „marea sa avere”. Domnul a aşteptat cu mare curiozitate să vadă cum poate sălăşlui într-o casă atât de modestă, o avere mare. La un strigăt al oşteanului a apărut marea bogăţie pe care o zămislise ca părinte – feciorii săi, oameni falnici, așezați la rosturile lor, care puteau sta de strajă ţării împotriva unei întregi companii de invadatori. Domnul a privit cu drag averea supusului său. Liniștea s-a așternut câteva clipe în acea casă binecuvântată cu daruri așa mari de la Dumnezeu, dar și cu prezența unui oaspete atât de important. Tatăl era mândru de fii săi, Domnul se bucura pentru fălnicia neamului lui. În aceea tăcere de câteva clipe, din depărtări, se auzea un sunet curat, melodios, al unei doine româneşti cântate la fluier. Bucuria Domnitorului de a vedea „ marea avere a oşteanului său” se împleti deodată cu fericirea dată de câtul ce-și făcea loc printre fagi, din depărtări. Cântecul suna a libertate. Vocea urca și cobora într-un tril fără teamă că va fi, cumva surghiunită şi asuprită de către păgâni. Încântat de cele auzite voievodul Moldovei a dorită să meargă mai aproape. A ieşit împreună cu suita sa şi cu oşteanul, au părăsit ograda traversând printre puţinele dobitoace aflate în ea şi s-au îndreptat spre codrul des şi înfrunzit care începea doar la câţiva paşi. După alte câteva minute, ajuns într-o poieniţă a zărit sub trunchiul butucănos al unui arbore ce străjuia acele locuri de la întemeierea Moldovei, un băiat, puţin trecut de vârsta primei copilării. Oşteanul i-a spus măritului Domn că şi acest vlăstar face parte din „marea sa bogăţie” şi a cerut iertare măriei sale că nu l-a putut aduce, deoarece fiind cel mai mic a rămas să păzească oile casei, căci altfel lupii ar fi prăpădit întreaga turmă. Privindu-l cu dragoste, ca altădată regele Saul pe David care-i cânta la liră, Ştefan a început să-l iscodească pe micul baci, cu întrebări părintești . Uimirea dintâi, cea a doinei, fu umbrită de uimirea de pe urmă, când domnitorul auzi răspunsurile limpezi, sincere şi pline de înţelepciune ale tânărului. Se hotărî atunci să ia acest băiat, care încă nu era la rosturile lui, asemenea fraţilor săi. L-a invitat la curtea domnească, pentru a învăţa tainele cărţilor şi a deveni sfetnic în sfatul domnesc. Curajul, judecata sănătoasă şi cinstea flăcăului au fost seminţele cele bune puse în pământul roditor al cărţii şi învăţăturii. După cum o floare de câmp sădită într-un pământ mai bun în scurt timp se dezvoltă şi capătă culori mai vii, tot astfel şi acest copil al naturii, luat de la umbra falnică a stejarului şi aşezat în lumina veșnicului voievod a căpătat mai multă pricepere şi înţelepciune, mai multă virtute. Ioan, căci acesta era numele lui, a cultivat toate virtuţile sădite în inima lui de bunul Dumnezeu: credinţă în Domnul şi pricepere în treburile curţii domneşti, dărnicie şi mărinimie faţă de toţi care – i călcau pragul, bună-voinţă şi bunăcuviinţă faţă de cei care –i cereau sprijinul. Învăţat să-şi păstreze modestia „ şi în cercuri regale”, deşi era favoritul domnitorului, smerenia nu-l părăsea niciodată. Erau în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la curtea Moldovei mulţi oameni înţelepţi şi învăţaţi, şi totuşi el se distingea prin ceva: nu pretindea nimic pentru serviciile sale, iar faptele lui izvorau din cea mai curată dorinţă de a fi de folos celor din jurul său, aşteptând pentru purtarea sa doar răsplata milostivului Dumnezeu, care dă însutit plată pentru o faptă bună. Pentru toate aceste virtuţi, Ştefan cel Mare, îl făcu mare vistiernic peste toate averile Moldovei, adică i-a dat în mână „ cheile ţării” aşa cum spunea cronicarul. Dacă pe Domn calităţile marelui vistiernic Ioan l-au îndemnat ca din păstor de mioare să-l facă mare vistier, el nu a scăpat de răutăţile şi gândurile ascunse ale unora dintre curteni, care priveau ridicarea acestuia cu ascunsă invidie. Aşa cum diavolul întinde omului credincios tot felul de ispite şi curtenii i-au întins Marelui Vistier o mulţime de curse, pentru a stârni bănuiala Voievodului. Cu toate acestea, a vegheat cu grijă la treburile visteriei şi nu a cedat poftei necinstite a unor boieri, nici când Ştefan era pe patul de moarte, chinuit de rana suferită într-unul dintre războaie. În timp ce bunii curteni „plângeau toţi ca după un părinte al său”, aşa cum scrie istoria, câţiva unelteau, cu gândul la bogăţiile visteriei. Cum schimbarea „regilor este bucuria nebunilor” şi trecerea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în slava Cerului a adus frământări la Curtea Moldovei.
Urmaşul Marelui Ştefan, Bogdan[2],
avea alte trăsături. Şi-a risipit incontestabilele calităţi militare în
conflicte de tot felul. Bănuitor şi dornic să golească agoniseala tatălui în lupte,
influenţat de linguşitorii de la curte, a devenit neîncrezător în vistiernicul tatălui său. Pârele zilnice aduse împotriva Marelui Vistiernic nu au fost luate în considerare, însă odată
cu trecerea timpului au semănat în sufletul
Domnului neîncredere. Domnul găsea îndreptăţite acuzaţiile care spuneau
că Ioan, păstorul de altă dată, venit sărac la Curte, este acum putred de bogat
şi că se înfruptă din banii statului. De aceea, Marele Vistiernic a fost chemat
în faţa sfatului Domnesc şi i s-a cerut ca în 5 zile să prezinte socotelile
visteriei. Ştiind că nu este vinovat de nimic a cerut ca a doua zi să-şi prezinte
socotelile. Această solicitare a fost acceptată şi Domnitorul, împreună cu tot Sfatul şi contestatarii săi, au verificat actele visteriei şi au
inspectat tezaurul. Spre surprinderea Domnitorului tot inventarul era aşezat în
ordine şi bine chivernisit. Ioan lucrase asemenea bunului chivernisitor al averii din pilda
biblică a talanţilor. Domnitorul nu a avut nici un cuvânt de rostit împotrivă,
însă a rămas în continuare bănuitor, iar omul suspicios este nedrept şi se
simte ofensat când constată că s-a înşelat în presupunerile sale. De aceea a
născocit un pretext să vadă şi casa slujitorului său, pentru a găsi preţioasele
lucruri de care i-au vorbit curtenii.
Ajuns la casa Marelui Vistiernic
cu dorinţa de a descoperi ce este mai rău şi compromiţător, Voievodul Bogdan,
se ruşină de-a dreptul când păşi într-o încăpere modestă, amenajată mai mult
ţărăneşte decât boierește, cu ştergarele din casa părintească așezate deasupra
icoanelor, cu obiecte care serveau doar strictului necesar. Era clar totul, dar parcă tot nu credea Domnul realitatea pe care a văzut-o cu ochii lui. Prea auzise multe... Iar acestă curiozitate și neîncredere l-a împins mai departe.
Astfel, când dorea să îndepărteze orice urmă de suspiciune a zărit în capătul camerei o uşă, care părea după înfăţişare o intrarea spre o încăpere secretă. Crezând că a descoperit, în sfârşit, ceea ce căuta Bogdan, Voievodul Moldovei, a cerut să i se deschidă încăperea. De această dată Marele Vistiernic a încercat cu timiditate să evite deschiderea uşii, iar atitudine lui a stârnit curiozitatea Domnitorului. Bănuitorul Domn a cerut să fie îndepărtate zăvoarele şi să intre cu forţa. Mare i-a fost mirarea, dar şi mai mare ruşinea de a se lăsat înşelat de vorbe, atunci când a pătruns în această modestă încăpere. Nu a găsit nici bani, aur sau alte lucruri de valoare, ci doar adevărata bogăţie a Marelui Vistiernic: hainele ţărăneşti, căciula, sumanul, fluierul şi ciomagul pe care le avea din casa părintească, obiecte care-i potoleau dorul de acasă şi îi aminteau de unde plecase şi cum trebuie să se poarte cu înţelepciune faţă de toată lumea.
Domnitorul Bogdan a cerut iertare supusului său pentru bănuiala şi neîncrederea cu care l-a tratat şi a pedepsit cu mare asprime pe toţi care l-au vorbit de rău pe slujitorului adus la curte de tatăl său, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar Marele Vistiernic a rămas până la adânci bătrâneţi în slujba sa, cu grijile averii domneşti, râvnind după fericirea copilului care păştea oile tatălui.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu