Unul dintre cuvintele care-şi păstrează sacralitatea sa este acela de
jertfă. În societatea excesului de verbalitate şi a folosirii improprii a
termenilor, cuvântul „jertfă“ rămâne nedemonetizat, pentru că şi actul în sine
este profund şi greu de realizat. Cercetătorii istoriei religiilor consideră în
mod unanim că fiinţa jertfei este darul oferit printr-un act de cult lui
Dumnezeu. Însă, în cazul jertfei Mântuitorului Hristos, actul este darul
dragostei lui Dumnezeu pentru omul căzut.
În articolul al IV-lea din Crez sau Simbolul credinţei, este relatat
adevărul credinţei noastre, că Mântuitorul Iisus Hristos „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a
îngropat“. Într-o lume a eforturilor condiţionate de o recompensă, numai
Iisus S-a jertfit pentru întreaga omenire, Și-a asumat păcatele ei, El fiind
fără de păcat. Şi-a jertfit trupul pe Cruce, după ce suferise din partea
oamenilor chinuri, batjocură, scuipări peste faţă şi bătăi cu varga. Este un
fapt care depăşeşte orice margine a înţelegerii noastre omeneşti şi care nu
poate fi primit şi înţeles, decât prin puterea credinţei, a credinţei care
mântuie.
Odată cu rostirea adevărului de credinţă că Iisus a pătimit pentru noi,
articolul al IV-lea ne dă şi amănunte de ordin istoric despre timpul când s-a
petrecut evenimentul: în zilele lui
Ponţiu Pilat! În actele imperiului roman, încheiate în timpul domniei Cezarului
August, stă scris că Ţara Sfântă – Palestina, devenită provincie romană prin
cucerire, era administrată, în numele împăratului, de un procurator, care în
timpul cât Iisus a fost „Om“ pe pământ, se numea Ponţiu Pilat. Aceasta
dovedeşte că Iisus n-a fost o închipuire, nici o născocire a unor adepţi
fanatici, ci o persoană istorică, despre a Cărui viaţă şi fapte stau scrise
mărturii atât în Sfintele Evanghelii cât și în actele oficiale ale Imperiului Roman.
Dealtfel, toate câte s-au petrecut cu Domnul Hristos - naşterea, viaţa Lui,
patimile, moartea şi învierea, sunt fapte istorice, evenimente sigure,
desfăşurate în limitele timpului şi ale spaţiului. Se ştie precis locul şi data
naşterii sfinte, sunt mărturii clare şi amănunţite despre viaţa pământească a
lui Iisus şi există probe care nu pot fi puse la îndoială, despre răstignirea
şi învierea din mormântul păzit de ostaşi şi cu lespedea pecetluită, cu toate
că, pentru un creştin, argumentele istorice sunt mai puţin relevante. Aşa cum
spunea un gânditor creştin, pentru cei ce cred orice argument este de prisos,
iar pentru cei ce nu cred, de asemenea, orice argument stă sub semnul
inutilităţii.
Între minunea Întrupării şi Naşterii
ca prunc a lui Iisus şi cealaltă minune, a Înălţării la cer, istoria vieţii
Mântuitorului cuprinde un şir de fapte şi întâmplări care sunt o verificare
continuă, permanentă, a existenţei Sale trupeşti, într-o desăvârşită contopire
divino-umană. Iisus „înnomenea dumnezeirea şi îndumnezeia pe om“, prin ptrzența
Saprintre oameni.
După ce articolul al III-lea din Crez ne-a arătat că Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om ca să ne mântuiască, articolul al IV-lea ne spune în ce chip ne-a
mântuit Iisus: mântuirea noastră, a oamenilor, a început odată cu Întruparea lui
Hristos, însă, în chip deplin, ea s-a desăvârşit prin patimile şi moartea pe
cruce şi prin Înviere.
Se ştie că, în urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi morţii
(Romani 5, 12), care intrase în firea omenescă prin păcatul călcării poruncii
de către Adam. Dumnezeu nu a lăsat omul în această stare de degradare
fiinţială, ci, din iubire, a dorit să restabilească legea Sa în firea
omenească.
Era nevoie de o jertfă cu un preţ mai mare decât viaţa întinată a oamenilor
şi Iisus a vărsat un sânge mai de preţ decât al tuturor oamenilor,
răscumpărându-le toate păcatele, tocmai El, cel fără de păcat.
Altarul pe care S-a adus această jertfă adevărată pentru oamenii din toate
timpurile a fost Crucea, iar preotul care a jertfit a fost Însuşi Iisus cel
jertfit, câştigând astfel mântuirea noastră. Murind pe cruce cu moartea cea mai
ruşinoasă a răstignirii (Deuteronom 21, 23; Galateni 3, 13), Iisus S-a smerit
din iubire pentru noi. Trebuie, deci, să iubim Crucea şi s-o cinstim, căci
Iisus a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru.
Pe Iisus Hristos nu-L putem vedea decât răstignit pe Cruce şi, gândindu-ne
la El, ne gândim şi la crucea pe care a fost răstignit. Astfel, Crucea a
devenit „semnul lui Hristos“ (Matei 24, 30) şi se va arăta pe cer, împreună cu
El, când va veni să judece lumea. Pentru cei care se mântuiesc, Crucea este
puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18), este mijlocul prin care Dumnezeu i-a
împăcat pe oameni cu Sine, omorând vrajba (Efeseni 2, 14-16). Prin Cruce, Iisus
Hristos S-a înălţat la mărire (Ioan 17, 1) şi a biruit păcatul. Pentru
creştini, Crucea este arma de luptă împotriva tuturor ispitelor, a păcatelor şi
a necazurilor, cu puterea lui Hristos, Care a pătimit pentru o osândă
nedreaptă, devenind astfel omul durerii, al durerii nedrepte. Prin durere Iisus
a desfiinţat păcatul, care îşi are izvorul în căutarea plăcerii, dar tot prin
durere El a desfiinţat moartea, „cu moartea pe moarte călcând“.
Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi Om, Iisus ne arată până la ce punct de
perfecţiune este capabilă să se ridice natura umană. Căci, deşi căzut din
fericirea Paradisului prin păcatul lui Adam şi întristat de groaza morţii, omul
poate totuşi să-şi recâştige veşnicia, prin puterea credinţei şi prin strădania
unei vieţi asemenea cu a Mântuitorului. Scăpaţi de apăsarea păcatului
strămoşesc, noi ne putem salva de sub teroarea răului, care ne paşte, şi din
pustiul morţii, dacă ne identificăm în trăire cu Iisus Hristos. Aceasta
înseamnă să trăim în puritate o viaţă după modelul lui Iisus, să oferim cu
generozitate mila noastră, să ne solidarizăm cu cei ce sunt în suferinţă şi în
durere. Modelul acesta de iubire jertfelnică îl aflăm în Hristos, Care a luat
asupra Sa toată suferinţa morală a lumii, ca s-o răscumpere, s-o mântuiască prin
pătimirea şi cu jertfa Sa. Mântuirea incubă ideea de suferinţă şi de
sacrificiu.
Iisus este alături de oameni şi-i călăuzeşte de la naştere până la moarte,
ajutându-i să câştige Învierea cea de-a pururea. Astfel, din sfârşit tragic şi
înspăimântător pentru om, moartea a devenit, prin jertfa lui Iisus, o uşă
deschisă spre înviere, spre veşnicie. Credinţa în înviere este temelia
credinţei creştine. Pe realitatea Învierii se sprijină sistemul moral de comportare
al creştinilor. Fără conștiința unei răsplătiri a faptelor noastre, viaţa ar
deveni o grea osândă, o condamnare la distrugere, iar societatea s-ar preface
într-o junglă, în care oamenii s-ar sfâşia la fiecare pas, fiindcă nimic nu
i-ar mai opri să se lase în puterea cotropitoare a răului.
Învierea Mântuitorului este actul cel mai de seamă din istoria lumii. Acest
act al jertfei personale pentru mântuirea celorlalţi este exemplul suprem
adresat întregii omeniri. Mesajul jertfei este adresat tuturor şi devine o cale
prin care se poate dobândi fericirea personală şi colectivă. Iar realitatea
Învierii este esenţa unei vieţi care are finalitate, esenţa unei vieţi care nu
se încheie trist, după zbateri cotidiene, în fundul unei gropi. Aşadar, avem
acum prilej de bucurie şi de încredere în lumea de aici şi în lumea de dincolo,
căci Hristos a Înviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu