Mărul cunoașterii binelui și răului

     Se lasă cu greu dusă iarna. S-a mai jucat din când în când de-a primăvara și cum noi, românii, suntem mereu surprinși de atitudinile iernii, am fost și anul acesta de iarna din luna lui martie. De obicei eram prinși nepregătiți de primele viscole, atunci când drumurile se înzăpezeau, iar deversarea urii publice înnegrea omătul. În mijloc de scandal, se mai găseau soluții. Mai cădea un cap de prefect sau se mai sacrifica un director, pentru a arunca presei hrană și, în spate, se dădea rapid drumul la tot felul de achiziții, care trebuiau să scoată criza din anumite buzunare și banii din buget spre clientelă. Se știe: codurile nu aduc doar spaime cetățenilor, ci și beneficii potentaților.

      Îmi amintesc regretul unui fost prefect, care privea cu disperare la televizor cum în alt județ viiturile umpleau casele cu apă, luau cu furie ogrăzile și distrugeau agonisita de-o viață a oamenilor. Regreta teribil …faptul că pierde o grămadă de bani, pentru că nu sunt la noi în județ inundațiile și nu poate da fără licitație ceva contracte. Îmi mai aduc aminte cum într-un februarie plin de ninsori, de acum ceva ani buni, primăria plătea deszăpezirea, dar și măturatul frunzelor.

      Sigur, sunt doar întâmplări din trecut. Acum, posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Poate s-a mai ameliorat și mult invocata mentalitate, despre care, de la șeful statului până la paznicul instituției, se tot vorbește. Oricum, iarna aceasta nu am mai avut prezentatori care spumegau isteric despre omătul ucigaș sau iadul alb și nici drumuri urbane înfundate. Dacă a crescut nivelul de organizare și capacitatea de reacție a autorităților este îmbucurător, dacă a fost doar o iarnă care nu a pus prea multe probleme de circulație, iar salvările, mașinile de aprovizionare și cele transport au putut funcționa mai bine, slăvit fie Domnul!

      Cu toate aceste aspecte pozitive, totuși ultimele zile au fost triste. Nu am văzut niciodată atâta disperare și neputință. Drumurile arătau toate ca niște cuibare părăsite. Asfaltul plin de pene și pretutindeni păsări moarte. O  vreme tristă, care te ducea cu gândul  la multiplicarea dramei lui Brătescu-Voinești, dar și la incapacitatea noastră de a acționa, de a ne organiza, de a ne salva natura. Cu zbor trist și agitat, sute de păsărele și-au găsit sfârșitul surprinse de frigul care a revenit violent, de zăpada ce acoperea tot; sau călcate în timp ce căutau cu disperare prin porii asfaltului câte o speranță. Erau atât de afectate de ger și foame încât reacțiile de apărare în fața goanei auto aproape că nu mai existau. Lupta pentru viață sau pentru o scăpare mai rapidă nu mai erau clare.

      Am urcat pe undeva, spre dealurile Fințeștiului, iar cerul era astupat de o aglomerație tulbure de aripi care ar fi planat, dar nu aveau pentru ce, ar fi stat în jocul vântului dar nu mai aveau cu ce. Senzația unei apocalipse cu alb în jur și negrul care flutură haotic deasupra, durea. În acest spațiu incert, o vulpe încinsă de foame se privea cu un fazan ochi în ochi. Fiecare, deși avea instinct de conservare, ieșise din ascunzișul boschetelor și nu era hotărât dacă este mai bine să lupte să trăiască, sau mai bine se lasă în voia sorții. Prezența umană nu i-a tulburat. Au rămas privindu-se în continuare. Care o fi fost deznodământul, nu știu, însă, este clar, sfârșitul acesta de iarnă a adus suferință și neputință. Am văzut pe facebook implicări și semnale de alarmă, chiar atenționări la 112. Cu toate acesta am simțit încă o dată incapacitatea de a fi coerenți și solidari. Nu am putut salva niște viețuitoare fără vină, incapabile să prevadă și să se apere, vietăți pe care, încă din Eden le avem în pază. Nici măcar ele nu mai pot fi sigure în aceste locuri…

     E trist să vezi că ne pierdem unii pe alții nevoiți să plecăm spre zări mai bune, că România 100 e mai mult un slogan, iar colonizarea economică continuă, că aproape jumătate din suprafața agricolă a țării nu ne mai aparține și că, pe zi ce trece, nu mai avem puterea de a conserva, de a ocroti tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pe acest pământ. Sunt îmbucurătoare noile proiecte de finanțare prin APIA a fermierilor pentru protejarea dropiei și acvilei țipătoare și meritorie inițiativa celor care le-au impus din 2018, dar oare vom mai putea salva ceea ce pierdem zilnic?! S-ar putea ca istoria să ne rețină pe noi, cei din aceste generații, ca cei mai mari prădători ai țării. Pentru interese individuale și comodități ieftine am dat totul pe nimic. Cu nepricepere, nepăsare, sau chiar viclenie am lăsat totul în mâna altora. După marea dezindustrializare, ne mai rămăsese mediul, pentru existența relativ echilibrată a căruia nu avem merite. Pe zi ce trece îl dovedim și pe acesta, iar diversitatea policrome și polifonă se simplifică tragic, ca urmare a neputinței noastre de a ne gestiona existența comună în mod responsabil. Am tăiat pădurile, am lăsat vietățile care încă nu pleacă sau încă se mai întorc fără case, le-am otrăvit culturile, le-am lipsit de hrană prin exploatare nemiloasă a resurselor, iar acum nu am avut capacitatea de a le ajuta să treacă peste câteva zile grele. Toată lumea este obsedată de politica gargarei. Nimeni nu mai are timp să se coaguleze în jurul vieții, care mai pulsează dând bucurie. Nici un cor din lume nu poate imita armonia naturii. Să pierdem, oare, și această bucurie?!
     Groaznic! Din nefericire, România se zbate în continuare între toamna celor care culeg fără să semne pe aici și iarna noastră, care ne ține paralizați și incapabili  să ne mai salvăm, rămânând mereu surprinși de ceea ce se întâmplă cu noi.

                                                                                           Paul Iulius Negoiță