Nu este săptămână în care nevoia de a respira aer din satele
întinse pe văile râurilor Buzăului să nu mă oblige să ies din vechiul nostru
târg. Urmăresc involuția aproape generalizată a satului, lăsat în suferință,
părăsire, dezvoltat pe alocuri distrofic, îmbătrânit, cu sute sau poate mii de
case ale căror pereți stau să cadă, mai sprijinind într-o balama câte o ușă,
ce-ți dă impresia că a fost lăsată în grabă între-deschisă, urmând ca cineva să
se întoarcă.
În fiecare an, iarna mai spală din trecut. Mai lasă fără
speranță ziduri în suferință. Și zăpada târzie de anul acesta a mai șters câte
ceva din ce a fost și a cărat ușor, cu mici șuvoaie, bucăți de tencuială, zid,
lemn sau putregai de țambre spre locurile de unde poate au fost aduse. Așa este
viața, are ciclicitatea ei. Totul se întoarce din pământul de unde a fost smuls
cândva.
Dacă doar casele ar fi în suferință și ar înghiții veselia
de altă dată a satului și speranța veșniciei născute în el, ar fi bine. Dar
odată cu casele, sau înaintea lor se duc oamenii. Pe an ce vine mai gârboviți,
ei nu au șansa clădirilor care au sunt machiate de verdele crud al primăverii,
care le acoperă rușinea dezgolirii. Locuitorii satelor sunt din ce în ce mai
gârboviți, mai bătrâni, mai lipsiți de vlagă. Zilnic, se așează sub bruma
frunzelor peste urmași și poate, cândva, cineva, venit de undeva de departe, va
da umbrarul la o parte să le lase mormântul să respire soare, sau poate nu.
Se duce o generație, una încărcată de ani și trecută prin
experimente sociale dure sau perverse – războiul sau comunismul.
Ce rămâne în urmă? E greu de spus. Ici acolo se mai întoarce
câte cineva din depărtări. Se așează. Uneori rămâne. Viața celui întors nu este
ușoară deoarece, deși condițiile de viață sunt aproape urbane în destule sate
și deficiențele sunt pe măsură. Ajutorul social a demobilizat o generație de
vârstă medie, care umple crâșmele și a pus țăranul de altă dată în postura de
cumpărător de produse cu calități îndoielnice, a căror materie primă poate
provini din America de Sud, sunt conservate în Australia, procesate în China,
selectate în Europa Occidentală și etichetate, după calitate, pentru consumul
propriu sau spre coșul de gunoi al noii construcții: Europa de Est. Deci, hrana
ta care ar putea fi proaspătă și sănătoasă ajunge plină de conservanți și
coloranți de peste mări și țări, pentru a satisface nevoia de piață extinsă a
marilor companii. În acest context, muma ajutorului social, este de fapt ciumă,
dar cum politicul prin acesta mită publică împușcă doi iepuri de o dată, împacă
interesele marilor companii și se asigură la vot, cum ar putea să spună nu?! Ce
să mai spun de tonele de ambalaje care necesită alte costuri și implică destule
riscuri?
Nici cu alte resurse nu este ușor la țară. Rețelele de apă
s-au extins. Nu este rău. Dar apa costă, iar ceea ce a fost gratuit, apa de
fântână, a dispărut. Tuburi ciobite, cumpene descumpănite, mizerie în jurul
fântânilor de altă dată și o inscripționare în culoare roșie și grafie după
pricepere: Apă rea!
Apa bună de altă dată a devenit apă rea și, nu în puține
cazuri așa este, pentru că pesticidele sau insecticidele, îngrășămintele
chimice sau alte soluții de fertilizare sunt puse cu lopata, cu găleata, cu
roaba sau camionul, după caz și fără noimă. Din păcate, criza forței de muncă
sau pierderea abilităților gospodărești, obligă la erbicidarea oricărui spațiu,
uneori, chiar și al cimitirelor.
Așadar, idilicul și naturalul vieții la țară este crunt
afectat. Doar aerul mai rămâne ne viciat de urbanizare și din ce în ce mai puțin
aromat de prin gospodării.
Dacă la toate acestea mai adăugăm și mutilarea arhitectonică
a satului românesc, care, lovit de tâmplărie pvc , culori țipătoare,
construcții hilare, fără legătură cu bucuria ornamentală a caselor de altă
dată, nu ai cum să fii vesel și să speri că satul de altă dată, în care
oamenii, mult mai puțin eficienți economic dar cu destule bucurii, mergeau
cântând la muncă, produceau cât le era necesar, iubeau pământul, îl lucrau,
mergeau la horă și trăiau.
Acum, nu se mai bazează statul pe țărani, așa cum a făcut-o
în cele două războaie mondiale, când au fost și împroprietăriți cu pământ,
pentru a-i face să lupte și apoi au fost trași pe sfoară de comuniști care i-a
băgat la grămadă, cu vite cu tot, în Gospodăria agricolă comunală, ci țăranii pe
stat, care le zvârle câte o amărâtă de pensie sau câte un umil ajutor social,
din care nici nu trăiesc și nici de muncă nu prea au chef să se apuce.
Acum veselia de altă dată a devenit beția tinerilor și
deziluzia bătrânilor care, cu ochii în televizorul ce scoate urâtul din tot,
așteaptă de pe acolo rod, că din grădină e din ce în ce mai greu.
Acum, calmul caselor
cu pridvor este acoperit de soluții tehnice care par moderne, în fapt de o
dezordine arhitecturală, lăsată se crească la întâmplare de unele autorități.
Cârpeala și lucrul făcut fără artă și din sărăcie sar peste multe garduri, iar
frumoasele noastre case cu prispă se fac una cu pământul în fiecare zi. Dar ce
ne mai miră niște biete căscioare, dacă monumentele istorice arată cum arată!
Păcat! Satul monument dispare! Moare puțin câte puțin! E
cucerit de bălării, incultură, mutilat de lipsa interesului pentru conservarea
unei valori irepetabile, a cărei pierdere este ireparabilă. Odată cu dorul
celor care au fost se va șterge și locul unde au stat și vremea pe care au
trăit-o. Trunchiul își va usca rădăcinile, satul lui Rebreanu își pierde
intriga, iar farmecul vieții de altă dată moare în fiecare zi. Sigur, satele
suferă peste tot în Europa, dar parcă la noi și distrugerea are alt ritm. În zece ani... Parcă și solitarul cuc are un ritm mai accentuat în glas,
semănând cu mașina de numărat bani a celor care înfundă patriarhalul
vieții pentru triumful economiei globale...
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu