„Ajută–mă, Hristoase al meu, să merg
în rai, ca să nu Te mâhnesc, pentru că este dureros ca, după câte ai făcut pentru mine, să mă ştii în iad“, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul,
raportând viaţa trecătoare a omului la veşnicia dragostei lui Dumnezeu.
Noi, oamenii, în viaţa aceasta, simţind-o trecătoare, încercăm să ne
câştigăm veşnicia. Unii dintre noi încearcă să se înveșnicească aici, sau …doar
aici, în lumea şi pentru lumea aceasta, legându-se de lucruri trecătoare, ce
dau numai aparenţa veşniciei. Alţii caută ceva mai mult, Îl caută pe Dumnezeu,
oriunde sunt, oriunde merg, sufletul lor simţind ceea ce a simţit Fericitul
Augustin şi a exprimat prin cuvintele: „M-ai făcut spre Tine, Doamne, şi neliniştit
este sufletul meu, până se va odihni întru Tine“.
Sufletul, căutând adevărata veşnicie, o va afla. Căutările lui nu trebuie
să fie pe căi lungi şi îndepărtate, ci aproape de casă, unde zăreşte o turlă de
biserică şi aude un clopot, unde cineva, setos ca şi el de viaţă veşnică, se
roagă chiar şi pentru cei ce, din binecuvântate sau mai puţin binecuvântate
pricini, nu sunt de faţă.
Acest loc nu este altul decât Biserica, Biserică în care s-a botezat, poate
s-a cununat, dar, de care, din nefericire, de prea multe ori a uitat.
În semn de dragoste Biserica nu l-a uitat, ci îl aşteaptă, ca pe fiecare
dintre fiii ei, chiar şi în al doisprezecelea ceas.
Odată deschisă uşa Bisericii, cel ce intră, conştient sau nu, a deschis uşa
veşniciei, a intrat în antecamera veşniciei şi aude aici cuvintele: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga“ (Matei 6, 33).
Dar cum să cauţi împărăţia cerurilor când până acum ai fugit de ea, când
atâta timp ţi-ai neglijat sufletul, ca şi când nu ar fi al tău!?
Biserica te învaţă cum, Biserica îţi arată calea, dar tu trebuie să vrei să
o urmezi, căci Dumnezeu Însuşi călătoreşte cu tine.
Calea pe drumul perfecţiunii este asemenea urcuşului abrupt pe care l-a
urmat Moise pe muntele Sinai sau asemenea drumului de la Ierihon la Ierusalim.
Greutatea păcatelor, mulţimea lor, te poate îngenunchea, însă Dumnezeu este Cel
Care te va sprijini şi te va ridica. Scopul urcuşului neîncetat este
împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, garanţia vieţii veşnice.
Drumul spre marea Taină a unirii cu Hristos este scurt din punct de vedere
metric, de la pronaos la Sfântul Altar, însă din punct de vedere spiritual este
lung şi anevoios.
Pasul peste pragul Bisericii este un început, un început frumos şi dătător
de speranţe, însă este doar o linie de start spre ţinte spirituale. Viteza spre
linia de sosire este încetinită doar de… propriile păcate.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „pentru
a veni cineva la lumina lui Hristos, trebuie să vrea să iasă din întunericul
păcatului“. Cuviosul compară păcătosul cu cineva închis din greşeală
într-un beci întunecat. De îndată ce vede o rază, ce vine printr-o crăpătură,
caută să vină la lumină. Va deschide încet–încet crăpătura, caută să iasă la
lumină. Va încerca să iasă din bezna păcatului.
Între păcat şi virtute, între moarte sufletească şi viaţă veşnică există o
mare prăpastie, peste care putem face punte prin credinţă, prin dragoste de
Dumnezeu şi de semeni, prin smerenie, dar mai ales prin pocăinţă.
Cuvântul filocalic spune că „cel ce
împlineşte poftele pătimaşe ale trupului locuieşte ca un închinător şi făcător
de idoli, în pământul Chaldeilor. Dar, când a început să deosebească puţin
lucrurile şi să dobândească astfel simţirea modurilor de purtare la care–l
îndatorează firea, a părăsit pământul Chaldeienilor şi a venit în Haranul
Mesopotamiei, adică la starea dintre virtute şi păcat, care încă nu s-a curăţat
de înşelăciunea simţirii“.
Între pocăinţă, iertare şi împărtăşire există o strânsă legătură.
O mare suferinţă a adevăratului creştin este îndepărtarea, pe o perioadă
mai lungă sau mai scurtă de timp, de la Sfânta Împărtăşanie. Această
îndepărtare creează o tensiune interioară creştinilor, benefică procesului de
întărire spirituală şi curăţire interioară.
Măsura opririi de la primirea Sfintei Taine a Împărtăşaniei este ceva
firesc, deoarece nu poţi să te uneşti cu sfinţenia lui Hristos impur şi
nevrednic fiind, căci Sfânta Împărtăşanie e foc ce arde pe cei ce o iau cu
nevrednicie.
Multe din canoanele disciplinare formulate atât de sinoade cât şi de
diferiţi Sfinţi Părinţi, prescriu, în cazul săvârşirii anumitor păcate, oprirea
penitentului de la Sfânta Împărtăşanie. Întinderea acestei îndepărtări variază
nu numai de la un termen de spovedanie la celălalt, ci se numără chiar cu anii,
de la 1 la 25, ba chiar 27 de ani şi 35 de ani, ori se întinde pentru toată
viaţa, adică până-n ceasul morţii.
În legătură cu aceste dispoziţii canonice, nu putem evita chestiunea
raportului în care se regăseşte actul Sfintei Împărtăşiri cu Trupul şi Sângele
euharistic al Domnului faţă de taina pocăinţei şi, mai cu seamă, faţă de
canonul pentru îndepărtarea de Sfânta Euharistie. Trebuie privită împărtăşirea
ca o răsplată pentru virtute, ori mai degrabă ca un mijloc pentru câştigarea
perfecţiunii?
În ordinea perfecţiunii, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie reprezintă
termenul cel mai înalt de spiritualitate la care poate aspira un creştin.
Într-însa, fiinţa noastră întreagă, cu fondul ei cel mai intim, ajunge pătrunsă
de prezenţa Mântuitorului. El locuieşte în noi şi noi suntem în El. În chip
logic însă, aceasta însemnă ca tot ceea ce este imperfecţiune, tot ceea ce este
păcat să fie eliminat din sufletul nostru. Eficacitatea acestei Sfinte Taine
este de neconceput atâta vreme cât fiinţa omului mai serveşte de adăpost
păcatului. Deci, prin Sfânta Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se
împărtăşeşte de Hristos numai dacă ea este primită într-o inimă înfrântă şi
smerită.
Creştinul trebuie, prin urmare, să conlucreze şi el cu harul dumnezeiesc,
prin dorinţa şi eforturile sale de a rupe coabitarea cu păcatul, în vederea
realizării acestui ideal de spiritualitate. „Se cuvine - zicea Sfântul Nicolae Cabasila - ca întru sudoarea frunţii să ne câştigăm această pâine (Sfânta
Euharistie), ce pentru noi s-a frânt şi numai pentru fiinţele cuvântătoare s-a
rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne (Ioan 6, 27)“. S-a poruncit, adică, să ne apropiem de
această cină nu fără nici o grijă şi fără a face nimic, ci străduindu-ne. Cu
alte cuvinte, ca oameni care facem eforturi pentru a ajunge acest ideal de
spiritualitate, „Hristos, în Euharistie,
nu este numai (principiu) purificator şi un tovarăş de luptă, ci şi premiu
(răsplată), pe care trebuie să-l ia cel ce se luptă“.
Ar fi, însă, o greşeală să ne închipuim că perfecţiunea morală poate fi
rezultatul simplei voinţe libere a omului, adică al eforturilor lui; de
asemenea, nu trebuie să rămânem cu impresia că un creştin nu se poate apropia
din nou de Dumnezeu, până ce mai întâi n-a ajuns un om perfect din punct de
vedere moral. Omeneşte şi teologic vorbind, aceasta este un lucru imposibil.
Canonul de pocăinţă, la care se angajează penitentul pe timpul opririi sale de
la Sfânta Împărtăşire, nu este decât un mijloc de corijare spirituală şi
morală, de realizare a unor prefaceri radicale în viaţa proprie, atitudine
corespunzătoare căinţei şi convertirii lăuntrice. Oprirea de la Sfânta
Împărtăşire şi canonul de îndeplinit în acest interval au, deci, numai menirea
de a opera o convertire a penitentului spre Dumnezeu, o exercitare a virtuţilor
celui ce se pocăieşte, iar nu realizarea perfecţiunii însăşi. Perfecţiunea nu
se poate realiza decât prin ajutorul Domnului, cu Care ne unim în Sfânta
Împărtăşire. „Căci, dacă a sluji lui
Dumnezeu este a I te supune, a asculta de El, a face toate după îndemnurile
Lui, eu nu văd - zicea Sfântul Nicolae Cabasila - când ne-am putea supune mai bine lui Dumnezeu, decât atunci când
ajungem membrele Lui (prin Împărtăşirea de El): cui poate să poruncească mai
bine capul decât membrelor?“
Prin urmare, dacă Sfânta Împărtăşire constituie cel mai înalt mijloc de perfecţiune, apoi acordarea ei nu se poate
concepe fără anumite condiţiuni etice, fără unele merite din partea noastră;
mai precis, nimeni nu poate fi primit la Sfânta Împărtăşire fără căinţă, fără
sforţări şi întoarcere spre Dumnezeu, fără o inimă înfrântă şi smerită.
Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este deci o răsplată a eforturilor
noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am
fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei; desăvârşirea acestei uniri n-o
face cu putinţă însă decât însăşi această unire reală, prin primirea Trupului
şi Sângelui Domnului.
Dată fiind, în vechime mai ales, râvna fierbinte a creştinilor de a se
împărtăşi, îndepărtarea termenului de unire cu Domnul, prin luarea Sfintei
Euharistii, îi făcea să se resimtă mai adânc printr-o astfel de măsură şi,
deci, să fie mai zeloşi în eforturile lor de îndreptare. Astfel se dezleagă în
istorie şi în doctrină raportul între pocăinţa dobândită prin canon şi taina
Sfintei Euharistii.
Actul împărtăşirii apare, aşadar, ca un mijloc sau, mai bine zis, ca un
termen al perfecţiunii. Căci din punct de vedere al eficacităţii psihologice a
tainei pocăinţei, ca taină, efectul ei s-a consumat prin căinţa sinceră şi din
adâncul inimii, precum şi prin mărturisirea deschisă a păcatelor. Acestea sunt
momente constitutive în taina spovedaniei şi, pe baza lor, penitentul capătă
iertarea prin preotul duhovnic, deci reabilitarea în har, adică împăcarea cu
Dumnezeu. Sau, cum zice Mărturisirea
ortodoxă a lui Petru Movilă, „s-a
apropiat de nevinovăţie şi a dobândit harul dumnezeiesc“. Creştinul a
căpătat în acel moment dreptul de împărtăşire. Canonul de pocăinţă sau epitimia
respectivă nu face, prin urmare, parte esenţială din spovedanie, ca taină.
Canoanele de pocăinţă, ca mijloace corecţionale, pregătesc mai bine dispoziţia
de căinţă şi de înaintare în virtute. Deci, dacă în cazul penitenţilor cu
păcate grele, oprirea de la Sfânta Împărtăşire se întinde cu anii, apoi aceasta
este o măsură ca penitentul să se pregătească şi să se întărească în virtute.
Prin natura lor, unele păcate contaminează şi otrăvesc profund întreaga fire a
omului, provocând o tulburare adâncă în funcţiunile morale, aşa încât, pentru
dezinfectare şi pentru eliminarea toxinelor păcatului, este nevoie de un proces
lung. În acest timp, „ca exerciţii
pioase, canoanele de pocăinţă oferă penitenţilor mijloace şi ocazia de a
exprima şi mărturisi înaintea lui Dumnezeu tot adevărul şi toată profunzimea
pocăinţei“ pentru ca, astfel,
prin împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, să ajungă a încerca, cu conştiinţa
liniştită, senzaţia deplină a iertării şi primirii în har.
Pentru acest motiv se impun canoane, uşoare desigur, chiar credincioşilor
admişi la Sfânta Împărtăşire pentru termenul imediat sau cel mai apropiat.
Oprirea de la Sfânta Împărtăşire nu constituie singură un canon sau o
epitimie. Ea este mai degrabă un termen dat pentru îndreptare, în vederea unui
anumit grad de însănătoşire, spre care trebuie să tindem. De aceea,
întotdeauna, pentru timpul cât penitentul este îndepărtat de la Sfânta
Euharistie, i se prescrie şi un canon anume, care să-l elibereze din mrejele
păcatului (canoane cu caracter ascetic: post, ajunare, înfrânare, metanii, ori
alte canoane trupeşti sau spirituale, indicate de caz).
Dacă, deci, oprirea de la Sfânta Împărtăşire este o măsură, care se aplică
în general în cazul anumitor păcate, dreptul de a se împărtăşi presupune însă
cu necesitate împlinirea dinainte a canonului specific păcatului care a
provocat îndepărtarea. Simplă oprirea de la Sfânta Împărtăşire n-ar avea nici
un efect pentru îmbunătăţirea vieţii morale a penitentului, dacă în acest timp
el nu face nici un efort pentru îndreptarea sa. Nu ar ajunge întru nimic mai
vrednic de Sfintele Taine decât înainte. Sfântul Ambrozie al Mediolanului
sublinia acest adevăr în legătură cu un obicei, care se observă şi astăzi la
unii dintre creştini. Sunt unii, care îşi închipuie că pocăinţa s-ar reduce pur
şi simplu la ţinerea lor departe de Sfânta Împărtăşire pentru un timp, din
propria lor iniţiativă. Aceştia îşi administrează o măsură prea aspră şi
zadarnică, după părerea Sfântului Ambrozie, atâta vreme cât ei nu recurg la
adevărate acte de pocăinţă, ca la un remediu, prin care trebuie să se facă
vrednici a se apropia de Sfintele Taine.
Prin urmare, în chip normal, la împărtăşire sunt admişi numai cei cu o
pocăinţă sinceră şi vădită prin împlinirea canonului prescris.
Simpla dorinţă şi stăruinţă, oricât de fierbinte din partea penitentului,
de a fi admis numaidecât la Sfânta Împărtăşire, nu este însă un criteriu despre
vrednicia lui. Sunt şi astăzi, ca şi pe vremea Sfântului Ambrozie, credincioşi
care vin la spovedanie, primesc şi se obligă să îndeplinească mai târziu
epitimiile prescrise, cu condiţia expresă însă de a nu fi îndepărtaţi de la
Sfânta Euharistie. „Aceştia nu doresc
atâta de a fi dezlegaţi, cât doresc să lege ei pe preot. Căci ei nu-şi descarcă
de fel propria lor conştiinţă, ci încarcă şi pe a preotului, care are poruncă:
să nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre
înaintea porcilor, adică de a nu primi la Sfânta Împărtăşire pe cei pătaţi de
necurăţie“. Simplul fapt că este Paşte sau Crăciun nu poate constitui un
argument de a se da Sfânta Împărtăşire la toată lumea, precum zicea Sfântul
Ioan Gură de Aur. Vrednicia trebuie căutată în sinceritate şi curăţia inimii. „Cele 40 de zile ale Păresimilor nu sunt îndestulătoare
pentru a curăţi păcatele dintr-un an întreg. Căci dacă iadul, cât e el de
veşnic, n-o poate face şi din această pricină chinurile sale sunt veşnice, cu
atât mai mult un timp atât de scurt, atunci când nu dovedim pocăinţă adâncă, ci
una slabă“.
Uitând că Sfintele Taine sunt ,,foc care arde pe cei nevrednici”, momentul
Împărtăşirii nu trebuie să transforme în prilej de pierdere sufletească, ceea
ce este rânduit tocmai pentru mântuire, „căci
preotul dă Trupul şi Sângele spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“.
Responsabilitatea preotului este imensă atunci când dă Sfânta Împărtăşanie
căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu
mică vă este pedeapsa, dacă ştiind că un om este păcătos, îl veţi primi totuşi
să fie părtaş la această masă“. „Sângele
Lui, din mâinile voastre va fi cerut… Dumnezeu v-a dat cinstea acestei
vrednicii, pentru ca să faceţi deosebire între cei ce sunt vrednici şi
nevrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine… Să îndepărtăm, aşadar, fără nici
o consideraţie de persoană, pe toţi câţi i-am vedea apropiindu-se cu
nevrednicie“.
Mărturisirea Ortodoxă dă următorul sfat creştinilor: „La
primirea înfricoşatelor Taine, trebuie să ne pregătim după orânduiala Bisericii
noastre ortodoxe, adică cu mărturisirea curată, post, zdrobirea inimii,
împăcarea deplină cu toţi şi altele asemenea“.
Harul lui Dumnezeu, vrednicie şi viaţă veşnică sunt stări fiinţiale legate
între ele.
Creştinul adevărat nu poate trăi fără Sfânta Euharistie, dar nici nu o
poate lua nevrednic fiind. Hristos Se jertfeşte pentru toţi, însă nu toţi sunt
pregătiţi pentru a primi cu cugete curate jertfa Sa.
Viaţa omului de aici nu va găsi niciodată sens fără Hristos, însă, pentru a
primi trupul lui Hristos şi a gusta din izvorul cel fără de moarte, trebuie să
fim mai întâi conştienţi de responsabilitatea ce o avem, să ne căim, să
respectăm sfatul duhovnicului.
Firea omului ar fi cu totul schimbată dacă ar înţelege că în acel vârf de
linguriţă stă destinul vieţii sale veşnice.
Numai în curăţie, în dreptate, în pace sufletească şi trupească putem rosti
cuvintele: Iată, vin la nemuritorul Împărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu