În acest post tematica duminicilor diferă, însă drumul spre marele praznic
al Învierii este unul singur – credinţa.
În prima Duminică ne-am bucurat de restabilirea cultului icoanelor. Această
Duminică este emblematică, deoarece aminteşte de Ortodoxie, de credinţa
drept-măritoare şi de faptul că nu este suficient să ai râvnă, ci este nevoie
şi de pricepere, şi, mai cu seamă, că nu este de ajuns să crezi tu despre tine
că eşti credincios, ci este vital să fii ancorat în credinţa cea adevărată.
În cea de-a doua Duminică am participat la sărbătorirea Sfântului Grigorie
Palama. Ne-am reamintit disputele sale teologice într-o lume în care
raţionalitatea „lucidă“ era de fapt „oarbă“ la luciditatea luminii necreate.Practicanții
rugăciunii inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă
pe mine păcătosul“ vedeau lumina necreată, comparând-o cu lumina Taborului.
Sfântul, grec după nașterea trupească, a devenit după credinţă cetăţean ceresc,
veghind din „sânurile Tatălui“ la liniştea şi ruga noastră, a tuturor
creștinilor, pe care mulţi au vrut să ne-o fure din „raţionalism“, aşa cum îşi
exprimau pompos ideologia.
În cea de-a treia Duminică ne-am odihnit sub umbra Crucii, amintindu-ne de „lepădarea
de sine“. Greu este să te lepezi de tine, de sinele tău, de comoditățile tale,
tu, cel mai iubit dintre pământeni. Pentru fiecare dintre noi această provocare
ne răscolește mereu. Așadar, chestiunea „rămâne-n pronunţare“ sau, mai propriu
zis, în cugetare întreaga viaţă.
Şi am ajuns la Duminica unui alt sfânt, care, dintr-un punct de vedere,
seamănă cu noi cei de astăzi, având două nume: clasicul Ioan, dar şi cel care
pare nume de familie - Scărarul. Privind aspectul onomastic, sfântul pare să
fie din Moldova, unde multe persoane au primit nume de familie de la ocupaţiile
lor sau ale înaintaşilor. Deşi locul naşterii sfântului nu este mioritic,
adevărul despre numele său este cuprins în acelaşi „cerc concentric”. I se
trage numele de la o „scară“, o scară a virtuţilor, asemănătoare unei scări
fizice şi, totuşi, atât de diferită. O „Scară“ care nu stă la gura podului, ci
a Cerului. O scară a urcărilor şi a căderilor, o scară ce sălăşluieşte într-o
carte. O scară pe care o urci filă cu filă, treaptă spirituală cu treaptă. O scară
a înălţărilor prin smerenie. Pare paradoxală această exprimare, dar, totuşi, în
lumea paradoxurilor credinţei, unde antinomiile nu se exclud, este reală şi
firească.
Poți urca, te poți înălța fără să fii robit de vanitate și sufocat de aerul
înălțimilor, iar pentru a avea un ghid care să-și dea certitudinea unui marcaj
corect al traselului ia Scara de la Sfântul Ioan Scărarul! O scară încercată de
unii, abandonata de alţii…
Cu ani în urmă, pe scara blocului de garsoniere unde locuiam în Bucureşti,
la punctul de evacuare a gunoiului de la etajul al IX-lea, am găsit „Scara“, această carte filocalică -
volumul al IX-lea din Filocalia (desigur, este vorba doar de o simetrie
întâmplătoare), tradusă de marele nostru teolog Dumitru Stăniloae şi apărută cu
mari eforturi la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, în „epoca de aur“ a comunismului, în care privirea trebuia
ţinută doar în jos, iar întâlnirea cu divinul trebuia evitată cu desăvârşire,
deoarece putea împiedica zelul revoluţionar. Probabil, în vremea aceea, sau
poate mai târziu, cineva a luat sau a primit această carte, pe care, dacă o
aveai, manifestai doar şi prin actul posesiei o formă de dizidenţă. După 1990
nonconformismul dizidenţei şi
posibilitatea de a repeta nestingherit în public adeverbul de loc „jos“
căruia, anterior, românii nu-i putea da valoarea semantică sau mai bine zis
politică din anii postrevolutionari, când puteau flutura stindardul libertăţii
de exprimare ( în timp ce, în mod simetric, politicienii implementau autismul
ca forma de protecție la zgomotul mulțimii), un vecin al meu a găsit „Scara“
nefolositoare în casa sa şi s-a lepădat de ea, probabil la curăţenia de
primăvară. S-a întâmplat ca în
istorisirea care povestește despre zestrea lăsată de un tată fiului său. Conform
acesteia, un tată bogat avea un singur fiu. La moartea sa, în testament, a
lăsat tuturor câte ceva, numai fiului său nu i-a lăsat decât o carte. Fiul cu
tristeţe şi-a negat filiaţia, considerându-şi tatăl nedemn de a-i fi fost
părinte. Moştenirea cea dorită o vedea în curtea altora. Se simțea năpăstuit de
o mare nedreptate paternă. Totuși păstrat cartea, mai mult ca un semn al
blestemului părintesc decât ca pe un dar. Ținea să aibă o probă solidă la Judecata
de apoi. Dar, după ani, s-a hotărât să arunce inutilul obiect. Luând-o pentru
prima dată din raft au căzut toate instrumentele financiare, lăsate de tată său
pentru a duce o viaţă îndestulată în lumea aceasta. Descoperirea a fost
importantă, însă tardivă. Termenele erau expirate.
Cam aşa s-a întâmplat şi cu
proprietarul cărţii Sfântului Ioan Scărarul – „Scara“. A trimis la pieire o
„Scară“ ce nu-l ajuta să urce mai repede la etajul al IX-lea, unde sălăşluia
pentru o vreme.
Aşadar cărțile nu pier. Suntem trecători prin viaţa lor. Este păcat însă că
trăim în preajma unor valori şi nu sorbim din ele. Să ai o asemenea comoară spirituală în casa şi
să nu o deschizi?! Să păstrezi tabloidele şi să arunci cultura perenă, este o
pierdere incomensurabilă pentru viaţa morală şi spirituală. Oricât de mic ar fi
spațiul locativ, dacă te debarasezi de o asemenea comoară spirtuală sufletul
devine și mai mic. De fapt, în generația lui “jos”, în care “Sus” este adesea ignorat nu
ne mai miră nimic.
În acest context orice discurs despre cultură pare desuet. Nu trebuie ignorat însă, că, aflaltă
în strânsă legătură cu noţiunea de cult, cultura poate fi o cale spre mântuire.
Problema acută este aceea a accesului la valorile autentice. În societatea
actuală omul citeşte din ce în ce mai puţin, dar vorbeşte din ce în ce mai
mult. Un studiu sociologic afirma că o persoană emite într-o zi un număr de
cuvinte care ar acoperi aproximativ 400 de pagini scrise. Poate că nu a citit
400 de pagini întreaga viaţă! Atunci, cum poate da consistenţă cuvântului şi
exprimărilor sale?
Pecând de la această realitate trebuie să recunoaștem că situația nu este
grozavă. Totuşi, nu este pierdut totul! Timp ar mai fi şi posibilitatea de a
lua din experienţa altora, prin intermediul cititului, este o soluție înţeleaptă.
O carte este tristă atunci când este ignorată. O carte nu poate grăi închisă
fiind. Desigur, exceptând cărţile electronice care grăiesc singure, dar pentru
cine are urechi să audă…
Lucrarea „Scara“ a Sfântului Ioan Scărarul grăiește de veacuri pentru noi
și va grăi până la sfarșit. Este adevărat că nu reprezintă o lectură facilă. A
fost ințial adresata monahilor și este un text în răspar cu apucăturile lumii.
Le combate cu severitate. Aceste aspecte nu trebuie să sperie pe nimeni.
Sarcina treptelor și sarcina lecturii pot fi susținute de un îndrumător. Acest
sfat îl dă însăși Sfântul Ioan care spune:” toți care voim să ieșim din
Egipt avem nevoie de un Moise”. Cu sprijin, sarcina urcușului va fi impărțită…și
apoi fiecare treaptă este un prilej de contemplare și o busolă pentru ceea ce
va urma. Te duce la
descoperirea unei lumi spirituale, a unei comori inestimabile. Trebuie însă
deschisă. Tocmai de aceea evit rezumarea conţinutului pentru a păstra
curiozitatea propriilor descoperi. Iar dacă această “Scara” este prea grea, din alte motive
decât anchilozarea spirituală, mai sunt și alte mijloace livrești de sprijin.
Oricum, important este utilizăm în demersul nostru cât mai mult sursa.
Modul rezumativ, pe bază de comentarii făcute de alții, utilizat cu
preponderenţă în predarea unor discipline umaniste, viciază nevoia acută de a citi
izvorul. Comentariul, rezumatul poate fi util, dar el nu are apa pura a
izvorului. Când consumi apă îmbuteliată, care, în cel mai fericit caz, este de
la izvor, nu înseamnă că te-ai adăpat și răcorit la sursă.
Deşi pare anacronic, întoarcerea la citit este o cale de îmbunătăţire a
vieţii spirituale. Este o întoarcere la limpezimea izvorului. Omul se
înveşniceşte prin scris, dacă mesajul său este adresat veşniciei şi nu
risipirii prezente, iar cititorul se înnobilează prin citit.
Este adevărat că suntem tentați, sau, uneori chiar determinați, să citim
multe lucrări în care este “sacralizată“ fuga de Divnitatea, invocată fiind arta, însă, este
vital să știm că literatura religioasă are pe lângă rolul spiritual și valențe culturale
și artistice de netăgăduit, iar “Scara” este un exemlu concludent.
Sfântul Ioan poartă numele „Scării“ pentru că nu alcătuieşte o lucrare
scrisă din cărţi. Sfântul împărtășește din darul său cultural şi religios
tutuor căutătorilor spre Înălțimi. Nu toți suntem „alpinişti“ ai spiritului să
putem urca la Gura Cerului fără trepte și locuri de odihnă. De aceea, Sfântul Ioan “ne înfățișează o scară întărită de
la cele pământești la Sfânta Sfintelor și ni-l arată pe Dumnezeul iubirii
rezemat în vârful ei”.
Rămâne de văzut dacă ne încumetăm să pășim pe treptele adresate nouă, celor
care trăim în lume și dacă avem vitalitatea spirituală să trecem de la lectură
la acțiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu