Rătăciţi prin „meandrele prezentului“, cu simţurile civice şi sociale
atrofiate de incertitudini, minciuni, angoase, tristeţi şi spaime, trăim în
„concret“. Ce este concretul? Concretul nostru este drumul aproape sinistru de
la facturile cotidiene la factura de la firma de pompe funebre, drum presărat
cu dezastre, individuale şi colective, şi cu mici licăriri de fericire, furate
repede de alţii, nu pentru că le-ar trebui, ci pentru a nu te obişnui cu o altă
stare de spirit. Ghidat în această lume de „spirite lucide“, formatori de
opinie, care îţi spun când trebuie să fii fericit şi de ce, când iese România
din criză şi cât durează, chiar dacă tu nu ai simţit această „realizare
naţională“, atleţi ai vorbei, nu ai faptei, viaţa ţi se pare o glumă bună
pentru unii, proastă pentru alţii. Până şi umorul s-a autoflagelat sub această
presiune constantă a cinismului. În orice glumă în care se aminteşte despre o
veste, întotdeauna, pe lângă vestea bună există cel puţin şi una proastă, dacă
nu chiar două sau trei. În atari situaţii nu mai ştii de unde să culegi vestea
cea bună, fără ca ea să fie modificată genetic sau crescută artificial de
geneticienii locali. Îţi este aproape teamă de vestea bună pentru că începi să
crezi că este urmată, fără greş, de cel puţin una proastă. Şi doreşti să
trăieşti fără veşti. Aştepţi, atunci, momentul să le dai tu vestea cea proastă
celor care te mint, spunând simplu: S-a terminat!
În acest context social, însă, ai şansa să primeşti cu adevărat o veste
bună. Trebuie să fii creştin şi să te manifeşti ca atare şi, la 25 Martie,
primeşti Vestea cea Bună, veste ce te ridică peste toate, ce-ţi dă speranţă
aici şi dincolo, ce-ţi spune că totul nu se termină curând, căci Cineva,
Dumnezeu şi Om, dintr-o dragoste neţărmurită, totală, dezinteresată, ia chipul
tău şi te însoţeşte aici, în „meandrele concretului“, să fie cu tine şi să fii
cu El, să mergeţi şi să mergem împreună, să călătorim cu bucurie printre toate,
să biruieşti lumea asemenea Lui, cu dragoste, să le dai palma iubirii, să le
aplici „răzbunarea cea mai cruntă“ – iertarea. Să fii un mesager al dreptăţii
împotriva tuturor celor care numai formal poartă chip de om, căci au căzut
demult printre dobitoace, aplicând în mod zoologic cuvintele lui Aristotel, că
omul este un „animal politic“. Aşadar, avem o şansă, o speranţă! Să nu o
irosim. S-au irosit destui dintre cei din vechime. Să nu fim peregrini spre
nici unde ca ei!
La 25 Martie începe Evanghelia, care se tâlcuieşte Vestea cea Bună. Nu vine
din palate guvernamentale, vine modest, din Nazaret, căci acolo a găsit Duhul
ceva curat, căci o veste bună nu poate proveni din impurităţi, din minciună,
din hidoşenie sufletească. Vine de la Nazaret, iar numele acestei modeste
aşezări, din punct de vedere demografic, devine centrul, capitala sfinţeniei –
căci astfel se tâlcuieşte Nazaret; devine locul de unde izvorăşte Vestea cea
Bună. Purtătorul de cuvânt al acestei veşti, Arhanghelul Gavriil, al cărui nume
înseamnă „Om – Dumnezeu“, transmite mesajul unei viitoare apariţii divine
într-un mod tandru, cu crinul alb în mâna spiritului, ca simbol al purităţii,
aşa cum este reprezentat în icoane, într-o atmosferă de linişte şi de
sfinţenie, iar istoria se transfigurează.
În faţa unei asemenea alegeri divine, Fecioara nu a mai stat pe gânduri,
ci, cu cugetul la suferinţa lumii, şi-a dat smeritul ei consimţământ, spunând:
„Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1,
38). Rostind acestea, a tras din Cer pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu, mutându-L
din sânul Tatălui aici, printre noi, făcând, aşa cum spune troparul sărbătorii,
un nou început: „Astăzi este începutul
mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac; Fiul lui Dumnezeu Fiu
Fecioarei se face şi Gavriil darul îl binevesteşte“.
Deci, trebuia să se nască Mesia – Mântuitorul lumii. De acum chinul
aşteptării era curmat. La orizontul vieţii se ivise lumina. Biruiseră zorile,
după o noapte polară lungă şi rece. Venea să răsară soarele! Lumea se trezea la
altă viaţă şi îşi înfrângea ochii cu rouă. Apărea Hristos, Hristos - lumina
lumii!
De mii de ani fusese aşteptată această lumină, iar vestea aprinderii ei
eterne venise învăluind lumea suferinţelor şi neputinţelor, tristeţilor şi
angoaselor. Vestea aceasta era prevestită de Isaia dănţuitorul: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi
urechile surzilor vor auzi, atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi
limba gângavilor. Că apă a ţâşnit în pustie şi pâraie în pământ însetat“
(Isaia 35, 5-6).
Iar acestea s-au petrecut întocmai căci, stând Ioan Botezătorul în
închisoarea de la Macheron şi simţindu-şi sfârşitul aproape, a trimis doi
ucenici de-ai lui să-L întrebe pe Iisus, dacă El este Mesia cel aşteptat sau
dacă trebuie să aştepte pe altul. Cei doi ucenici Îl găsiră pe Iisus îmbulzit
de gloate, înconjurat de săraci, de bolnavi, de copilaşi cu mamele lor,
binecuvântând pe unii, vindecând pe alţii, mângâind pe toţi. Întinzându-şi
mâinile, Iisus le arată celor doi trimişi mulţimea şi zise: „Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce
auziţi şi vedeţi: orbii văd şi ologii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud,
morţii învie şi săracilor li se binevesteşte; şi fericit este acela care nu se
va poticni întru Mine“ (Matei 11, 4-5).
Nu ştim dacă solii l-au găsit pe Ioan în viaţă, dar noi suntem vii să auzim
toate acestea. De altfel, răspunsul era mai puţin pentru Ioan. Era destinat
ucenicilor lui şi lumii întregi, căci „Iisus
Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13, 8).
El ne aşteaptă cu răbdare, ca să ne facă părtaşi ai noianului Său de sfinte
bunătăţi. El vrea să rodească iubirea şi credinţa. Din păcătoşi vrea să ne facă
sfinţi, pe fiecare vrea să-l preschimbe în înger şi din păcat vrea să facă har.
Din viaţa noastră vrea să facă un imn al bucuriei, iar din moarte un pas spre
veşnicie.
Aşadar, avem în sfârşit o Veste Bună. Să nu o acoperim cu umbra neputinţei
noastre! Să nu fim surzi la chemarea ei! Să nu fim nedemni de auzul ei! Să nu
rămânem străini de profunzimea ei! Picioarele noastre să fie „ca ale cerbului“,
aşa cum poetic spunea psalmistul, şi să alergăm cu suflet deschis, cu inimă
bună, în întâmpinarea ei, căci „taina cea
din veac ascunsă se descoperă astăzi şi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al
Omului… Astăzi este începutul mântuirii noastre, prin Iisus Hristos“.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu