Este Săptămâna Mare. Paștele se apropie. Ritmul vieții
cotidiene ne este domolit de sărbătorile religioase. Ne rămâne ceva timp să
privim în noi. Recunoaștem sau nu, viața fără religie nu este posibilă.
Intensitatea sentimentului religios diferă, dar există în fiecare. Dumnezeu
ne-a dat minunatul dar al libertății. De aceea, acțiunile și trăirile noastre
sunt atât de diverse. Suntem unici, irepetabili, suntem persoane, iar credința
ne potențează trăirea acestor realități.
Deși există păreri care spun că religia dezbină, în fapt
sărbătorile religioase ne apropie. Nici în vreme de război, atunci când
combatanții erau de confesiuni diferite, respectul pentru momentele sacre nu
era călcat cu cizmele.
La ceas de sărbătoare
stăm umăr la umăr în familie, în mulțime, la ceremonii, ne hrănim
dintr-o masă comună, ne împăcăm cu cei cu care ne-am vrăjmășit și ne bucurăm să
ne privim și să ne întâlnim, mai mult decât oricând. Credința din noi ne
determină să facem astfel.
Au fost în istorie epoci complicate. Unele și-au propus
îngroparea oricărei forme de manifestare religioasă, încercând să creeze
ritualuri laice, care să se substituie manifestărilor religioase. Rezultatul:
un eșec! Sentimentul religios nu a putut fi îngropat. Răsare și crește, chiar
și acolo unde pare a fi definitiv adormit. De ce? Pentru că omul are trup și
suflet. Pentru că sufletului îi este dor de o mână divină care să-l
încălzească. Pentru că trupul fără suflet intră în putrefacție.
Sensul superior al existenței noastre este dat de trăirile
religioase pe care le avem. E trist să fii fără de Dumnezeu. Un ateu mort este
un om gătit la patru ace, care nu are unde să meargă, spunea cândva cineva.
De aceea, până în ultimul moment, fiecare dintre noi are o
șansă. Te poți rătăci, îți poți imagina
că te lupți și Îi strici pacea lui Dumnezeu, poți urla cu pancarta în mână: vrem
spitale și nu catedrale, dar, în cele din urmă, tot un text din Biblie te va
însoți, tot speranța că dincolo de negrul gropii mai există ceva te încurajează
și tot alinarea din partea unui slujitor al Domnului, căutat cu ochi fierbinți
în suferință, va rămâne. De ce se petrec astfel toate? Pentru că sufletul
nostru o cere, pentru că în noi există o lumină pe care nu o putem stinge
nicicând. Sub obroc o mai vârâm, dar și acolo arde.
Revenind la timpul prin care trecem, Săptămâna Patimilor,
adică perioada dintre Duminica Floriilor și cea a Învierii și lecturând textele
biblice care se citesc în această vreme, nu este greu de constat cât de mare e
drama omului liber, care, fie evită să-și asume consecințele libertății, fie
lasă puterea deciziei în mâna altora, sau a mulțimii. Este dramatic să-ți asumi
ceea ce trăiești, să hotărască alții în locul tău, să te lași robit de gloată,
pentru că, în final, fiecare dintre noi răspundem personal pentru tot ceea ce
facem. Chiar și în cazul deciziilor colective, nimeni nu este exonerat să dea
socoteală în mod individual. De aceea, Săptămâna Patimilor este mai mult decât
un simbol pentru creștini. Nu are doar o relevanță comemorativă, nu se parcurge
sub semnul lui s-a întâmplat. Această săptămână se întâmplă. E partea din viața
noastră. E săptămâna existenței fiecăruia dintre noi. Indeciziile, trădările,
frământările, neliniștile și dificultățile de a face ceea ce este bine și
corect ne macină. Rememorând puțin evenimentele petrecute de la Florii la Înviere,
nu e greu să ne gândim ți la noi, cei care ne bucurăm și ridicăm osanale în
momente fericite din viață, iar apoi ne lepădăm și sub freamătul mulțimii,
gândurile proprii devin o simplă masă informă, colonizată de interesele altora.
De dragul sau sub imperiul anturajului – așa cum își justifică adolescenții
viciile -, greșim și facem fapte pe care o minte sănătoasă nu le-ar putea
accepta. Devenim lupi pentru semenii noștri.
Nici Dumnezeu nu a scăpat din ingratitudinile noastre. Și pe
El l-am răstignit. Sigur, vom spune că a fost răstignit de evreii de atunci. Așa
este, dar nici noi nu am fi făcut o alegere mai altfel. Probabil, tot un hoț,
precum Barabas am fi scăpat. Reperele morale nu ne plac. Impun o anumită conduită.
Este mult mai comod – cel puțin în primă instanță - să alegem răul. Apoi,
evident, avem regrete. Credeți că sloganul vrem spitale, nu catedrale este mai
puțin orb, decât strigătul mulțimii Ia-l,
răstignește-l! Nu!! În fapt, cu toții
ne dorim spitale cât mai bune?! Dar lipsa unor standarde din spitale nu este
cauzată de faptul că sunt construite catedrale. Da, s-ar putea pune întrebarea:
de ce unele se construiesc mai bine și mai repede decât celelalte? Sau ne-am
putea întreba ce ar trebui schimbat ca lucrurile să meargă la fel de bine și
acolo și dincolo?! Dar noi, obișnuiți cu lupta de clasă, ne lăsăm duși ușor de
nas, crezând că nu este de ajuns soare pentru toți și trebuie vârât doar într-o
casă.
Pentru a depăși,
totuși, absurdul unei polemici, dincolo de evaluările administrative, fără
îndoială, bisericile cresc din sufletul nostru. Ele așa apar, iar noi, cei care
suntem permanent între Florii, Vinerea Patimilor și Înviere, avem nevoie de
certitudini spirituale, de bucuria sărbătorilor și speranța că huma nu poate
înghiți atât de multe trăiri, speranțe, experiențe și gânduri.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu