Răsplata răbdării

Răbdarea! Folosim adesea acest cuvânt în momente diverse, însă i-am înţeles cu adevărat sensul? Citind pericopa evanghelică ce istorisește minunea petrecută la Scăldătoarea Vitezda vom înţelege ce înseamnă cu adevărat să ai răbdare.  Vom constat, de semenea,  că adevărata răbdare este întotdeauna răsplătită.

Personajul biblic care ne dă un exemplu de răbdare este un slăbănog, nu este un om puternic ci un bolnav din vremea Mântuitorului, iar locul unde-şi desăvârşea virtutea răbdării era Scăldătoarea Vitezda.

Vitezda sau scăldătoarea oilor era un sălaş al suferinţei, în pridvoarele căruia zăceau învălmăşiţi bolnavi de tot felul: orbi, schiopi şi uscaţi. Apa era tămăduitoare, dar miracolul nu se producea decât atunci când un înger al Domnului se pogora în scăldătoare şi mişca apa, dăruindu-i forţe vindecatoare. Nefericiţii bolnavi aşteptau, deci, mişcarea apei. Dar aşteptarea aducea nelinişte şi sporea deznădejdea, căci nu se vindecau toţi care intrau în apă după tulburarea adusă de înger, ci numai cel care intra primul. Nu prea e era eglitate de șanse. Beneficiau cei mai mobili, care pe lângă veghe puteau să ia primii startul, cei ce nu erau pironiţi în patul suferinţei. Pe lângă capacitățile motrice candidații la …izbăvire mai aveau nevoie de ceva… Se vindecau cei care nu-și pierdeau răbdarea!

Era acolo, între aceşti nefericţi ai soartei, şi un slăbănog, ce zăcea paralizat în pat de 38 de ani. Era imobilizat. Avea șanse aproape nule. Singurul său argument era răbdarea. El spera în vindecare, dar nu știa cum va putea s-o câştige, căci lui îi trebuia un om care să-l afunde în apa înviorată de înger. Şi omul întârzia... Cine să vină la el? Când toţi îl uitaseră! Cand toți cei “putenici”din viața lui își pierduseră răbdarea!

 Numai o inimă plină de iubire ar putea să se apropie de o inimă copleşită de durere. Singur Mântuitorul desluşise graiul neauzit al celor ce-L chemau fără să-L cunoască, singur El simţise gemetele celor care, fără să ştie, credeau că-i poate ajuta şi izbăvi din durere... Căci El coborâse în lume nu pentru cei sănătoşi, care n-au nevoie de doctor, ci venise ca să-i cheme la pocăinţă şi la vindecare pe cei bolnavi, trupeşte şi sufleteşte. Pentru Iisus lumea întreagă era o Vitezda, dar textul evanghelic aminteşte chiar de Vitezda cea geografică. Iisus a mers la acest epicentru al suferinţei, pentru a-l întâlni pe cel ce aştepta cu răbdare, de atâta amar de vreme. Slăbănogul îşi găsea în sfârşit, după 38 de ani, OMUL. Era Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care îi zise: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!“ (Ioan 5, 8).

Fără să stie cine este Cel care-l vindecat, bolavul I-a urmat îndemnul. Luându-şi patul său şi umblând, el a fost interogat de  cu cinism despre cele întâmplate tocmai de contemporanii care ar fi trebuit să-l ajute.

Slăbănogul nu știa amanunte despre Cel care-L vindecase. Miracolul era total. Nici măcar numele Binefăcătorului său din acea sâmbătă a izbăvirii de suferinţă nu-l ştia. Nu a putut să răspundă la întrebările rigoriste, dar opace, ale celor ce nu căutau esenţa lucrurilor, ci forma lor. Era adevărat! Era sâmbătă! Dar după atâţia ani de imobilitate actul vindecării era aşteptat oricând. Deci nu a răspuns întrebărilor, căci cu adevărat nu ştia! După ce a mers la Biserică L-a aflat pe Iisus şi, întorcându-se, s-a dus să vestească pe iudei că „Iisus este Cel ce m-a făcut sănătos“ (Ioan 5, 15).

Iar Iisus este adevărata minune a acestei lumi. Este Mesia cel mult dorit, Mântuitorul lumii, Care S-a născut în Betleemul Iudeii din Fecioara Maria şi a crescut în Nazaretul Galileii. Persoana Lui posedă în măsură unică şi fără egal toate calităţile: judecata dreaptă, cuvântul, iubirea şi forţa exemplului. În fiinţa Lui se contopesc armonios darurile şi puterile într-o sublimă unitate de linişte, măreţie şi simplitate. Ca într-un buchet, în Fiul Omului stau strânse frumuseţea firii, curăţenia inimii şi desăvârşirea divină. Iisus Hristos este darul cel mai preţios pe care Cerul lui Dumnezeu şi Pământul Fecioarei l-au făcut nu unei epoci sau unui popor, ci omenirii întregi, în veşnicia destinului ei.

Cu Iisus Hristos, Fiul Omului, lucrurile s-au întâmplat altfel decât cu toate celelalte figuri măreţe din istoria umanităţii. Desfiinţează limitările etnice şi temporale. Pentru Iisus nu mai este nici iudeu, nici elin, nici vechi, nici modern. Este al tuturor, este în toţi şi în toate. „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci“(Evrei 13, 8). Iisus este veşnic. A grăit anterior Întrupării Sale, prin vocea profeţilor, a întărit aşteptarea lumii cu nădejdea mântuirii. În timpul Său, dar şi în actualitate, face sfinţi din oameni păcătoşi, mângâie în chip desăvârşit, vindecă şi binecuvântează pe toţi cei ce se lasă atinşi de raza iubirii Sale.

Iisus Hristos este viitorul, căci, trecând prin suferinţă, a biruit moartea şi a dat lumii garanţia învierii şi a vieţii veşnice. Persoana Lui este cunoscută peste tot pâmântul şi poartă pecetea veşniciei.

Iisus Hristos, Fiul Omului, nu depinde de nimeni: nici de mulţimile care Îl aclamă, nici de ucenici, nici de veacul în care a trăit, nici de ideile şi de obiceiurile lumii în care S-a născut. Nimeni nu se va putea lăuda vreodată spunând că a fost învăţătorul lui Hristos! El a crescut „cu vârsta şi cu înţelepciunea“, a împlinit Legea, a dat lumii poruncă nouă, porunca iubirii, a adus viaţă lumii, şi încă din belşug. A dat lumii pacea Lui. Lumina lui Hristos, luminează tuturor. El este un model desăvârşit de urmat în viaţă, este reazimul sufletului după moarte. La El vin toţi să găsească o mângâiere, o putere şi o speranţă. El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). El S-a supus morţii, ca să poată birui moartea prin Înviere.

Cu cuvinte puţine şi simple, Fiul Omului a rostit gânduri înalte, idei covârşitoare şi adevăruri eterne. Când spune „Tatăl nostru Care eşti în ceruri“ (Matei 6, 7), El stabileşte o lege: legea frăţiei universale, punând pe toţi într-o sfântă egalitate în fața divinității și veșniciei. Fiecare cuvânt ce-i picură de pe buze, este un izvor de viaţă şi nemărginită trăire. Din inima Lui dumnezeiască se revarsă valuri de iubire şi îndurare: „Veniţi la Mine toţi cei osândiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!“ (Matei 11, 28); „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37). Numai o inimă care îi iubeşte pe oameni cu puterea dăruirii, poate vorbi în felul aceasta. Însă Iisus nu i-a chemat pe oameni numai la ospăţul bucuriei şi al fericirii pământene, ci le-a dat şi mângâierea împlinirii: le-a vindecat bolnavii, le-a înviat morţii, le-a deschis oamenilor orizonturi luminoase spre vaduri noi.

Având toată puterea „în cer şi pe pământ“, Iisus, Fiul Omului, a biruit lumea. Mai modest decât oricare, El a biruit mulţimile înflăcărate care voiau să-L proclame rege. Tot prin puterea modestiei l-a biruit pe Satana, care, de pe sprânceana muntelui, îi oferea împărăţiile pământului. Mai răbdător decât oricine, El a înţeles pe cei „nepricepuţi şi zăbăvnici“. Şi tot prin răbdare a biruit viclenia şi reaua credinţă a fariseilor şi a cărturarilor. Mai îndurător decât oricare, Iisus a biruit ocările, palmele peste obraz, scuipările dispreţuitoare şi moartea pe cruce. Cu conştiinţa învingătorului, care spusese: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33), Iisus a rostit plin de voinţă, de curaj şi demnitate, ultimul Său cuvânt: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine“ (Ioan 12, 32).

Acesta a fost un cuvânt profetic. Căci, deşi murise între doi tâlhari, părăsit pe Crucea Golgotei, Iisus a putut totuşi să-Și împlinească profeţia: a schimbat lumea, a revoluţionat-o, i-a dat o nouă înfăţişare, creând-o din nou în duhul iubirii, după chipul şi după asemănarea Sa. Iisus a făcut aceasta cu puterea pe care El a dat-o celor doisprezece ucenici, aleşi de El din oameni simpli, şi şi-a împlinit astfel, de dincolo de mormânt, opera Lui măreaţă de izbăvire a lumii din păcat prin jertfa propriei Sale vieţi. Prin toate acestea Iisus Hristos, Fiul Omului, S-a pus pe Sine piatră de hotar la răscrucea veacurilor. El este Cel care singur a spus: „Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!“ (Ioan 9, 5). „Am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12, 46).

Coborând din slava dumnezeirii Sale, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut frate al oamenilor necăjiţi, oropsiţi şi împovăraţi de păcate, cărora le-a adus pace, linişte şi uşurare. A arărat lumii ceea ce înseamnă să fii Om pentru oameni. În fiecare clipă El a fost „omul“ cuiva: al vameşului Zaheu din Ierihon, în a cărui casă a adus mântuirea, al văduvei din Nain şi al lui Iair, cărora le-a înviat copiii, al lui Lazăr din Betania, pe care l-a înviat din morţi, a fost omul orbilor, al bolnavilor fără leac, al demonizaţilor furioşi, pe care i-a vindecat, a fost omul miilor de oameni înfometaţi, pe care i-a hrănit în pustie, al celor pe care i-a mângâiat cu dulceaţa cuvântului pe Muntele Fericilor. A fost omul ucenicilor Săi, pe care i-a ridicat deasupra slăbiciunilor lor omeneşti: pe Petru l-a ajutat să nu-şi piardă cinstea apostoliei, pe Iacob şi pe Ioan i-a mustrat că „nu ştiu ce cer“, iar pe Toma nu l-a lăsat să se afunde în valul necredinţei. A fost omul tâlharului de pe cruce, căruia i-a uşurat intrarea în Rai. A fost chiar şi omul gloatei care-L ucidea pe Golgota, în timp ce El le oferea iertarea.

Este Omul slăbănogului de la scăldătoarea oilor, căruia, vindecându-l, i-a sporit credinţa şi l-a făcut vestitor al Său între iudei: „Iisus este Cel ce m-a făcut sănătos!“. Şi tot aşa, veac după veac, şi azi şi până în vecii vecilor, Iisus a fost şi va fi Omul tuturor celor ce cred în El, care-L iubesc şi care Îl caută cu ardoare şi-L aşteaptă.

La miraculoasa scăldătoare a Vitezdei l-a gasit Mântuitorul pe slăbănogul căutat şi l-a făcut sănătos, uşurându-l de greaua povară a aşteptării pe care o purta de o viaţă întregă. Minunea aceasta, rod al binefacerii divine şi dar al milostivirii şi iubirii de oameni, ne îndeamnă să stăruim cu nebiruită răbdare şi încredere în ajutorul Dătătorului nostru de viaţă. Pecetea veacului de acum este nerăbdarea aducătoare de griji şi disperare. Vrem toţi ca, fără întârziere, din zori şi până seara, să vedem cum se împlinesc nădejdile noastre, mai totdeauna nesocotite şi neplăcute lui Dumnezeu. Suntem gata să facem gesturi nesăbuite sau să blamăm pe Dumnezeu dacă, fără zăbavă, nu izbândesc visurile şi aşteptările noastre.

Slăbănogul acesta din Evanghelie aşteptase preţ de-o viaţă şi iată că de sus, pe neaşteptate, i-a venit dezlegarea din neputinţă. Acum nu mai avea nevoie să intre în scăldătoare, căci mila lui Dumnezeu îi adusese iertare. El câştigase cununa răbdării şi Milostivul Dumnezeu îl ridicase din patul îndelungatei lui suferinţe. Acum îi rămânea o singură grijă: să-L vestească iudeilor pe Dumnezeu şi să păzească porunca Sa: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău“ (Ioan 5, 14).

Iertarea este darul lui Dumnezeu. Acest dar trebuie păstrat. Textul vindecării slăbănogului de la Vitezda oferă un exemplu de răbdare. Este, de asemenea, un îndemn spre păstrarea definitivă a darului iertării amitindu-ne și nouă celor care benfiem de clemență părintească din partea Tatălui Ceresc: să nu greşim, ca să nu ne fie nouă ceva mai rău!

                                                                       Paul Iulius Negoiță