Războiul viitorului se va da pe resursa umană. Deja problema
forței de muncă a devenit complicată. De ce pe forța umană și nu pe cotele de
piață? Pentru că problema cuceririi piețelor se închide tot mai rapid. Mari
companii fuzionează, jucători mici și mijlocii dispar prin absorbție și
cumpărare. America domina lumea, iar jocul este previzibil.
America de Nord a fost colonizată de oameni hotărâți, care,
deși nu au avut la îndemână resursele Americii Latine, prin atitudinea lor au
făcut diferența. Au statuat reguli clare, deloc facile, chiar și pentru visul
american. America are totuși câteva puncte tari, pe care le-a setat în
conștiința proprie și le-a exportat cu succes. Spațiul libertății economice
americane permite inovarea, dând o altă valoare muncii, pe care – chinezii spre
exemplu – nu o obțin. În același timp, jandarul lumii a exportat două atitudini
mondiale, regimuri sau forme de manifestare statală sau economică: economia de
piață și democrația. Cele două merg mână în mână și sunt plasate în aproape
fiecare stat al lumii, ca forme imperfecte de conducere și organizare, dar ca
cele mai bune de până acum. Și, este drept, dacă le compari rezultatele cu cele
obținute de statele comuniste așa este. Germania de vest a produs Mercedesul,
iar cea de est, comunistă, Trabantul. Chiar dacă acum o plimbare cu Trabantul
prin Berlin costă 100 de euro, emblema unei economii ineficiente o reprezintă
acest autoturism sărăcăcios. Nici în mândra Rusie sau în URSS lucrurile nu
stăteau altfel. Îmi amintesc constările făcute de Gabriel Garcia Marquez, care,
călătorind cu inima fierbinte printre ruși nu le-a găsit bunăstarea, ci
cenușiul, nu le-a aflat competența economică, ci lupta de a imita cu scule
modeste ceea ce vedeau în vest. De fapt, căderea comunismului, denumit de
Reagan imperiul diavolului a avut
motivație economică și oricât de melancolici am fi după vechile structuri
economice, fabrici și uzine, realitatea era clară: nu se mai producea cât se
consuma, iar munca efectivă era multă și ineficientă ( Și acum România are cea
mai mare rată a timpului afecta pentru muncă din Europa și o productivitate de
40%, ce să mai vorbim despre acele vremuri).
Revenind la provocările actuale, din păcate, România este o
piață. Ne-au făcut americanii piață? Nu! Sau cel puțin nu fără acordul nostru
expres sau tacit. Cum ne-am dat acordul? Prin aspirații și mandatele date
conducătorilor, acceptând manipularea și dorind ceea ce nu ni se cuvenea ca
rezultat al efortului individual sau comunitar.
Pe scurt, există trei organizații mondiale ale căror
strategii au influență asupra economiei mondiale: Fondul Monetar International,
Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Primul dintre le este
foarte cunoscut la noi, deoarece Romania s-a împrumutat și se împrumută tot mai
mult. În spatele acestor instituții și în spatele creditelor se află mari
concerne. Politicienii românii au avut nevoie de bani, pentru a putea câștiga
alegerile, pentru a mitui populația, pentru a crea impresia unei stări de bine
economice. În fapt, deficitul bugetar, balanța dintre cheltuieli și venituri la
Buget este dezechilibrată, în ceea ce privește veniturile. În astfel de
condiții, nu poți face cheltuieli decât apelând la credite. Nu poți susține un
stat paternalist decât cu alți bani decât cei produși aici. Iar banii vin și au
și condiții și termene de rambursare. Cum democrația înseamnă alegeri la
termene clare, iar țara nu se redresează și cum politicienii nu vor să renunțe
la poziții și să-și recunoască incapacitatea cer bani iarăși și îi primesc.
Vine însă ziua scadențelor. Banii s-au dus în consumul intern, fără investiții,
iar drumul lor este simplu. Ajung tot la marii producători, care își curăță
stocurile și cresc producția. Noi rămânem cu datoria și creditorii cer măsuri
de restructurare pentru ca, conform studiilor lor, anumite entități de stat
economice produc pierderi. Așa se dispare capitalul de stat și așa cuceresc
marile companii piețele. Așa a dispărut mai toată industria românească pe mai
nimic. Companiile de stat au fost fuse în dificultate de tot felul de
nepricepuți numiți directori de la partid, apoi au fost restructurate și în
cele din urmă vândute în condiții proaste și apoi închise. Nicio firmă locală
nu ar putea fi învinsă de una mondială dacă nu se intervine prin lobby la
îngreunarea condițiilor legislative de funcționare, prin birocratizări excesive
și prin montarea aparatului de stat împotriva firmelor ei și dacă populația
consumă produse făcute de ea; dacă statul și compatrioții nu o vând. O firmă
mică are cheltuieli mult mai mici și o administrare directă. Deci poate ieși
învingătoare dacă statul o susține.
Doar Japonia și Coreea de Sud au aplicat politici mixte. Nu s-au
opus exportului american de democrație și economie de piață – un joc al cărui
reguli în știu cel mai bine cei care-l joacă de ceva secole -, ci, fără să
naționalizeze companiile cu capital local, le-a susținut statul până au ajuns
să conteze pe piața mondială și să devină o concurență reală. Dar, sigur,
aceasta a presupus sacrificii…
Pe când noi suntem ușor de eliminat din competiție. Datorii imense, așteptări ale populației mari, iar cheia este la cine dă banii și de
acolo, oricând, se poate cere o privatizare sau alta, iar după privatizare se
pune lacătul, deoarece există oricum supraproducție lucrată și creată în zone
unde forța de muncă este mult mai ieftină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu