Temenele și iar temenele

Am face noi românii multe lucruri bune. Ceva totuși ne oprește. Lipsa curajului de a fi noi înșine și mai ales comportamentul duplicitar. Ne vorbim între noi. Ne vindem unii pe alții. Ne este teamă să ne îndeplinim atribuțiunile pe unde lucrăm, ca nu cumva să supărăm pe cineva.

Desigur, teama pare a fi considerată o circumstanță atenuantă, însă incapacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a spune adevărul pe care-l gândim, precum și plăcerea perversă de a ne bârfi pe la spate sunt unele dintre cele mai urâte tare pe care le purtăm.

Am avut parte de multe ori să văd un asemenea joc, în diferite sfere și cu un grad mai rafinat sau mai puțin rafinat. Suntem cu toții cuceriți uneori de orientalismul din noi și nu ne lămurim deloc că cine practică jocuri de genul acesta, schimbă cu o naturală ușurință obiectul și subiectul, iar cel vorbit astăzi este lăudat mâine și vice versa. Apucătura aceasta, păcatul național în care ne scăldăm, accentuat în perioada comunistă când ipocrizia devenise artă, ne împiedică să limpezim apele sociale, să ne putem privi cu ochii limpezi unii pe alții și să fim demni. Din nefericire, această stare de lucruri este cunoscută, face rău societății, dar noi nu avem voința să o cauterizăm. De aceea, scara valorilor este pe dos. Nu mai există site de cernere firești, iar scara de accedere la diferite poziții și demnități are un fir pozitiv și unul negativ. Pe scara virtuții comportamentale e tot mai gol, pe ce a minciunii, delațiunii, șmecheriei verbale și comportamentale se circulă nestingherit de vreun scrupul oarecare. Celebra constatare că și oamenii cei mai de sus se dau în vânt după nerozi a umplut instituțiile și oficiile de indivizi care fără a avea un traiect firesc prin școală și prin viață, mișcând ușile politice, s-au cocoțat cât nu visau în alt context. Ca sunt unii care ajung sus și nu prea au plămâni antrenați pentru așa aer, nu ar fi cea mai mare problemă. Poate că speranța comunistă exprimată în vorbele fie omul cât de prost mintea-i vine după post, ar putea avea și ceva clienți. Marea problemă constă în incapacitatea unor oameni de a ieși din logica – dacă despre logică este vorba – jocului prin care au ajuns. Adică prefăcătorie, servilism, temenele, ipocrizie. Atât de mult se impregnează exercitarea acestor stări în anumite firi și etape fragede ale vieții, încât, doar turnate din nou mai pot fi remediate sofismele de construcție primară. Dacă la vicii se mai adaugă și o deficiență majoră în perceperea lumii și a semenilor, întâlnirea cu astfel de personaje devine o provocare majoră uneori, o năpastă alte ori și, întotdeauna, un consum inutil de timp și energie.

Până când nu ne vom recunoaște comportamentul dublu, schizofrenic, imoral, vom trăi în minciună și nu vom putea schimba nimic, nici măcar în microcosmosul nostru. Nu trebuie să uităm că orice schimbare începe cu noi, iar așteptarea ca ceilalți să fie altfel, iar noi să le urmăm exemplu este absurdă. Dacă nu ne vom sancționa unii altora orice by pass comportamental, orice cale falsă, suntem lași și părtași la marea minciună în care trăim, făcându-ne că nu vedem ce vede, închizând ochii de teamă să nu fim părtași la ce vedem sau pur și simplu fiindu-ne frică să vedem ceea ce vedem.

Am simțit nevoia să împart cu dumneavoastră aceste gânduri, incitat de o schemă clasică de lipsa de demnitate locală. Am participat la o ședință de consiliu local, prin preajma Buzăului. Am avut exercițiul prezenței în consiliu și nu pot spune că îmi era dor. Dar invitația trebuie onorată. Am asistat la discuții, am intervenit atunci când mi-a venit rândul. Cum oamenii care au proiecte distrug liniștea celor ce nu au de gând să facă nimic, rapid, o rafală de mitraliere feminine mi-a tăiat microfonul, aducând laude și gratulații iubitului conducător al locului, care probabil primea ca un  reproș personal ceea ce eu prezentam ca fapt comunitar. Sigur, după câteva înfierbântări verbale atmosfera revenit la normal. Au fost și voci responsabile și foarte bine-intenționate. Mare lucru nu s-a decis, dar mi-a renăscut speranța în noi, ca popor, când am văzut că mai sunt și oameni care știu ce vorbesc și o fac cu bună-credință, depășind meschinăriile unui om înțepenit în scaun. Din păcate spusele lor nu au ajuns și în procesul verbal alcătuit cu greu în săptămânile ce au urmat...

Oricum, până aici totul previzibil. Nu mică mi-a fost însă mirarea când, aceleași persoane, care făceau temenele adânci, nici nu au părăsit bine încăperea și s-au dus pline de încântare să anunțe peste tot că în sfârșit s-a găsit cineva care a avut curajul să-i spună șefului lor adevărul. Da! Aceștia suntem! Duplicitari și ipocriți. Oare nu era mai bine dacă am fi discutat corect și clar, în folosul oamenilor, spunându-ne unii altora ceea ce simțeam și știam cu adevărat? Ce am rezolva irosindu-ne timpul și nervii și jucând dublu?!

Deoarece am vrut să fac exercițiul până la capăt, la următoarea ședință de consiliu m-am dus neinvitat și am reluat chestiune. Aceleași voci au sărit ca arse. Și-au făcut numărul de servilism, până când le-am întrebat dacă și de data aceasta, după ședință, vor proceda la fel și vor merge să se bucure încă o dată pentru dificultatea în care le-a fost pus șeful de organizație politice. S-a așternut liniștea, hârtiile din fața au devenit roșii de la unele chipuri și s-a purtat în sfârșit un dialog….
A fost un caz fericit. Cel puțin pentru momentul respectiv. Nu putea fi evitat totuși prin afirmarea de către fiecare dintre noi a ceea ce gândeam și doream? Nu era oare o chestiune de interes public? Nu puteam fi direcți și eficienți? Cu siguranță, da!

Asumarea realității, a ceea ce suntem, a respectului cuvenit pentru cei din jur - indiferent de poziția ierarhică -, curajul de a fi noi înșine ne poate scuti de multe inconveniente atât la nivel individual, cât și social. Doar așa scara de valori se va mai baza pe elecțiuni sănătoase și vom avea mândria că suntem și noi un neam între neamuri.

                                                                                                           Paul Iulius Negoiță