Trădarea pacienților

      Uneori boala nu alege singură, fiind predeterminată de stilul de viață, alteori boala alege ciudat, iar suferința presupune implicare totală din partea întregului sistem medical. Pacientul trece prin etapele premergătoare stabilirii unui diagnostic clar și, dacă afecțiunea are o anumită gravitate sau este cronică, după perioada de spitalizare ajunge să continue tratamentul la domiciliu. Din nefericire, pe lângă lupta cu boala, începe una dintre cele mai dure bătălii: găsirea anumitor medicamente, de multe ori vitale. Este un adevărat stres pentru familie, pentru pacienți și, evident, pentru medicul care dorește să trateze corespunzător bolnavul, atunci când medicamentul este de negăsit în farmacii. Dar unde se află medicamentul? De ce lipsește din farmacii? Nu se aprovizionează farmaciile corespunzător?

      Da, uneori farmaciile nu se complică să aducă medicamente scumpe, deoarece adaosul comercial impus de stat este ridicol de mic, iar anumite produse, prescrise în afecțiuni grave, au prețuri fabuloase. Totuși, asemenea farmacii sunt puține. Decontarea lor în termene rezonabile a dat curaj sistemului.

      Mai există o altă motivație: închiderea temporară a unor fabrici din străinătate, pentru a primi vizita autorităților de resort, sau lipsa substanței active, importate din spațiul extra-european.

      Cauza cea mai urâtă însă este creată de exportul paralele, practicat de anumite depozite cu lanțuri de farmacii, unele dintre ele plasate chiar în rural. Aici apare trădarea pacientului, de la gura căruia sunt luate medicamentele și duse pe alte piețe europene.

     Nu voi face referiri tehnice, ci doar o succintă prezentare a fenomenului care înghite viața pacienților în fiecare zi, fenomen în anumite limite legal, însă total imoral.

     Da, practica exportului de medicamente este tolerată, bazându-se pe o directivă europeană și chiar pe unele prevedere naționale cum sunt cele din Germania, unde farmaciile au obligația să se aprovizioneze cu minimum 6% din importul paralel. Intenția uniformizării prețului la medicamente, iarăși nu ar fi rea, dacă ar exista putere egală de cumpărare. Din păcate, pentru țările unde statul vrea să cheltuiască puțin importul paralel este o pâine albă pentru o faună dornică să câștige rapid și bine, fără să aibă scrupulozități morale.
Parallel trade -ul  afectează românii deoarece statul a impus prețuri mai mici de vânzare pe piața internă la unele medicamente, pe care aceiași producători le vând mai scump în alte țări. În astfel de condiții, devine rentabil să re-etichetezi produsele și să le trimiți, așa cum au venit, pe alte piețe, unde sunt achiziționate sub prețul produsului respectiv comercializat acolo. Totul merge repede, banul se face rapid. Isteții câștigă, iar pacientul român rămâne fără speranță, în timp ce în occident, crește rentabilitatea achiziției și se pot rezolva chiar anumite probleme sociale. Este, win-win sub raport comercial și un dezastru umanitar.  În definitiv, balanța dă bine, cu un singur amendament: dintre români scapă cine poate. Din tot acest puzzle marele înfrânt este pacientul român, cel care teoretic beneficiază de un preț mai mic – cost de obicei redus din bugetul de stat -, dar în realitate moare cu zile, fie pentru că produsul lui este înghițit de un confrate european, fie că producătorul nici nu se mai sinchisește să facă efortul de a mai aduce produsul.

     Cine trădează pacienții? Firmele care înființează puzderie de puncte de lucru, pentru a justifica achizițiile, fără a trimite însă medicamentele în locurile pentru care le-a solicitat și depozitele care le trimit direct de unde au venit.

     De ce rămân pacienții fără medicamente și nu sunt trimise altele? Pentru că un producător, după ce cheltuiește ani buni cu munca de cercetare și inovare, are patent asupra produsului și nu va crea niciodată supra-producție. Ba, de multe ori va produce sub nivelul de cerință al pieței, pentru a menține valoarea produsului. Medicamentele nu sunt articole vestimentare să fie făcute la discreție. Fabricarea cantităților se face în funcție de anumite date statistice. Ceea ce pleacă din România nu se va mai întoarce niciodată. Medicul și pacientul se vor cârpi, vor căuta soluții alternative, sau suferindul nu va lua medicamentul. 

     Din păcate, aceasta este realitatea. Dacă în cazul depozitelor și distribuitorilor mai mari sau mai mici este greu ca statul să aibă instrumente de constrângere pentru a păstra produsele devenite deficitare, mare parte din munca de păstrare a medicamentului pe piața română revenind producătorilor – dacă vor să și-o asume și iar oamenii lor lucrează transparent-, în cazul farmaciilor care justifică solicitarea de produse prin existența punctelor de lucru, cel puțin Casa de Asigurări putea lua anumite măsuri, având în vedere că este o instituție finanțată de pacienți și creată pentru a le sta la dispoziție. Instrumente de determinare a valorilor trimise la export sunt. Mai trebuie să existe și voință. Altfel, un conglomerat întreg de entități, publice și private trădează pe cei care plătesc asigurările de sănătate. Complicitatea unora, acțiunea altora, fapta celorlalți și goana după procente și rulaje sunt doar câteva atitudini care creează adevărate drame persoanele sau de familie și discriminează pacientul român în raport cu fratele său european.

                                                                                             Paul Iulius Negoiță