Mâine este ziua Înălțării Domnului și ziua Eroilor, un
praznic împărătesc – așa cum sunt structurate ierarhic sărbătorile în Biserica
Ortodoxă – și o zi națională a lacrimilor pentru eroii noștri, cei care și-au
pierdut două vieți într-una, sacrificându-și prezentul și viitorul lor pentru
prezentul și viitorul nostru. Nu există familie de români care să-nu și fi dat
tributul de sânge. De aceea este o sărbătoare națională.
Unirea celor două evenimente aduce de multe ori evaluări
referitoare la relațiile dintre Biserică și Stat și la dorința de reducere a
vieții religioase la spațiul privat, ca o consecință a ideologiilor seculariste
de separare a celor două entități. Nu intru în amănunte legate de faptul că
separația amintită nu a fost cerută pentru a expulza viața religioasă din
cadrul public, ci pentru a proteja valorile religioase de ingerințele politice
și nici nu cred că are rost să mai amintesc cât de importantă este prezența
preotului în momentele de răscruce ale unei familii – aspect descris de
Constantin Rădulescu Motru -, ci voi încerca să explic pe scurt rolul, să-i
spunem geopolitic, al unei biserici naționale, cum este Biserica Ortodoxă,
instituție care în organizarea ei se bazează pe principiul etnic, asumând
etnicitatea ca valoare fundamentală, între granițele căreia își construiește
misiunea și își udă cu lacrimi eroii, care, deși poate au luptat cu alți
creștini, au făcut-o ca urmare a apartenenței la o etnie și la un teritoriu.
Există o constituție canonică a Bisericii, adică sunt acte
legale care prevăd normele de credință și de comportare în cadrul Bisericii.
Aceste legi se numesc canoane, iar canoanele nu cunosc principiul abrogării. În
canonul 34 Apostolic se prevede ca fiecare neam să aibă conducătorul lui
bisericesc, iar românii au un episcop, egal haric cu ceilalți, dar
administrativ ridicat la rangul de Patriarh, așa cum și alte popoare ortodoxe
au întâi-stătători, egali cu Patriarhul României. Așadar, asumând etnicitatea ca
un dat fundamental, Biserica și-a acomodat acțiunile sale conform altui
principiu de organizare funcționare care prevede structurarea administrativă a
instituției în conformitate cu granițele administrative ale statului. Așadar,
pe baze etnice, Biserica Ortodoxă Română lucrează și a acționat în întreaga
istorie, momentul de vârf având loc după Marea Unire, când a devenit
Patriarhie.
România actuală, prin aderarea la structurile europene și la
alte organisme militare, a cedat și va ceda părți din suveranitatea ei.
Granițele au devenit doar contururi peste care norme comune încearcă să creeze
o gândire osmotică, nivelatoare, care să împiedice viitoare conflagrații și să
unească sub un obiectiv economic comun țările din Uniune, încercându-se cu mai
mult sau mai puțin succes să se repartizeze sarcini și să se creeze un sistem
centralizat de gândire economică, acceptat, adaptat sau contestat de unele țări
membre, care consideră că împărțirea rolurilor nu este egală, iar Uniunea nu
este mamă bună pentru toți.
În acest context, Biserica Ortodoxă lucrează și o face bine.
Este instituția care, deși promovează un mesaj universal, respectă și păstrează
valori particulare, locale și este alături de români oriunde ajung. Ortodoxia
românească nu are doar o reprezentare stabilă în cadrul granițelor geografice
ale țării, ci este prezentă peste tot unde sunt românii. Harta lumii este
marcată de prezența ortodoxiei românești și dăinuie acolo atâta vreme cât
există conaționali de-ai noștri. Sigur, mai sunt și cazuri de convertire a unor
străini, dar nu pentru astfel de motive este prezent trimisul Bisericii acolo,
ci pentru a întâmpina nevoia profundă a românilor, de a fi în comuniune spirituală
cu rudele lor, rămase între granițele fizice ale României. Punți de credință,
de suflet și de dor se construiesc la fiecare rugăciune comună și la fiece
Liturghie, indiferent de fusul orar, de anotimp sau regim politic.
Așadar, valoarea Biserica susține România profundă, a
eroilor noștri, a întâlnirii cu trecutul, a continuității, lucrând dincolo de
granițe și bariere și oferind stabilitate unui popor a cărui dinamică este
determinată de tot soiul de factori politici și economici, pe care-i poate
determina sau influența.
Am constatat că în multe postări de pe rețelele de
socializare sunt imagini în care ștergarul tradițional, ouăle roșii, icoana și
tricolorul sunt adunate în mănunchi. Locul postărilor este divers. Mesajul este
însă clar, instituția care unește adânc românii este Biserica, iar acțiunile
Bisericii nu sunt contextuale, ci se fundamentează pe un principiu expres de
funcționare, care dă unitatea celor care au origini comune și vor să și le
trăiască, indiferent unde s-ar afla.
Din acest unghi trebuie privită ridicarea Catedralei
Mântuirii Neamului, prezența la evenimentele românilor și dorința de întindere
spirituală a granițelor Bisericii dincolo de cele ale României actuale. În
contextul afectării culturilor tradiționale, al nivelării vestimentare și
comportamentale, al impunerii unui esperanto atitudinal, Biserica Ortodoxă
reprezintă sursa și soluția păstrării identității noastre, fiind forța ce ține în
nod pe toți cei care conștient sau mai puțin conștient își trăiesc datul
ontologic.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu