„Cu inima credem în vederea
îndreptăţirii, iar cu gura mărturisim în vederea mântuirii“, spunea Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani (10, 10). Prin aceste cuvinte apostolul
neamurilor aminteşte importanţa pe care o are mărturisirea creştină.
Mărturisirea credinţei trebuie făcută cu curaj şi cu sinceritate, aşa cum
îndeamnă profetul Isaia: „Tot cel ce va
crede în Domnul nu va fi ruşinat!” (28, 16).
O asemenea mărturisire hotărâtă şi
categorică a făcut orbul din naştere, pe care Mântuitorul l-a vindecat într-o
zi de sâmbătă, în sinagoga din Capernaum. „Crezi
tu în Fiul lui Dumnezeu?“, l-a întrebat Iisus, iar el a mărturisit cu
convingere şi încredere: „«cred,
Doamne!», şi I s-a închinat“ (Ioan 9, 38).
Domnul Iisus Hristos a fost trimis să aducă lumii viaţa veşnică în locul
morţii veşnice. Venirea Lui este darul iubirii Tatălui către lume: L-a trimis
din iubire, „ca toţi cei care vor crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3, 16). Misiunea Fiului lui Dumnezeu în lume are un
caracter pozitiv şi creator: mântuirea lumii prin credinţa în El, după cum
Însuşi Iisus mărturiseşte, spunând: „Că
Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca
lumea să se mântuiască printr-Însul“ (Ioan 3, 17).
Mijlocul de alegere sau criteriul de
selecţie între cei care se mântuiesc şi cei care nu se mântuiesc este: „Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16). Cei ce nu
cred se osândesc singuri, prin chiar necredinţa lor. Viaţa lor este lipsită de
bucurie. Ei nu pot să facă din întuneric lumină. Faptele lor rele îi fac să
protesteze mereu şi să se arate ostili faţă de lumină, de ideal şi de nemurire.
Păcatul îi face negativi si tăgăduitori ai credinţei. Se ascund în negaţie şi
nutresc gândul înşelător că nu sunt datori să dea nimănui socoteală pentru
faptele lor.
Necredinţa nu-i ameninţă cu judecăţi
viitoare, ci îi amăgeşte, îi minte şi îi înşeală. Conştiinţa necredinciosului
devine elastică, îngăduitoare, iar voinţa este copleşită de laşitate. Plăcerile
sunt gustate din plin şi aşa se naşte păcatul, care este de fapt un compromis,
o convenţie, între necredinţă şi conştiinţă.
Alta este icoana sufletească a celor
credincioşi. Ei iubesc adevărul, îşi mărturisesc fără teamă credinţa şi nu-şi
ascund câştigul lor duhovnicesc, de oameni mântuiţi. Faptele lor pot fi oricând
cenzurate de oricine, căci ele sunt săvârşite „în Dumnezeu“. Conştiinţa morală
a omului credincios este vie, mereu trează, cu simţul răspunderii pentru
faptele sale, asupra cărora este totdeauna aţintit ochiul lui Dumnezeu.
Durerile, deznădejdile şi necazurile din viaţă trezesc în omul credincios
interes spiritual, provoacă marea pasiune a vieţii spirituale, care-i
înnobilează sufletul într-o naştere din nou sau o renaştere prin duh. Omul
renăscut în duh este un fericit câştigător al cursei pentru mântuire.
Spunându-vă aceste gânduri am ajuns
treptat la aceleaşi cuvinte ale Apostolului: „Cu inima credem în vederea îndreptăţirii, iar cu gura mărturisim în
vederea mântuirii“. Deci, din inimă vine forţa credinţei noastre, care ne
îndreaptă pe calea adevărului; dar, ca să ne mântuim, trebuie să mărturisim
credinţa. Deci, „cu gura mărturisim în
vederea mântuirii“.
Cuvântul este instrument vital, pus în
fiinţa omului, spre folosul trupului şi al sufletului, de Creator, Care „toate cu înţelepciune le-a făcut“
(Psalmul 103, 24) şi toate spre folosul zidirii le-a orânduit.
Responsabilitatea cuvântului este majoră. Cuvântul zideşte sau dărâmă.
Chiar Dumnezau a folosit cuvântul la creaţia lumii (Facerea, capitolul 1), El
fiind din început, iar cuvântul Lui fiind adevăr (Ioan 17, 17). Dumnezeu a
rânduit toate spre folosul zidirii şi a pus în inima omului cumpăna dreptăţii.
Pe om îl zidise spre cuvântare de mărire şi buna-cuviinţă a slavei lui
Dumnezeu, dar omul „n-a păzit chipul lui Dumnezeu de care era împărtăşit“, ci a
călcat porunca învăţăturii Sale. Atunci mintea omului a cugetat cele deşarte şi
gura lui a început a grăi spurcăciuni. Este drept şi adevărat cuvântul
Evangheliei, că „nu ceea ce intră în gură
îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om“ (Matei
15, 11). Şi, ca să-l îndrepte pe om, Mântuitorul dă lumii un sever avertisment:
„căci din cuvintele tale te vei
îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12, 37). Pentru
întărirea nădejdii şi pentru a spori teama de osândă, Biserica îndeamnă pe
creştini, prin graiul Sfântului Apostol Pavel, zicând: „nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este
bun spre zidirea cea de trebuinţă“ (Efeseni 4, 29). Aşadar, omul trebuie să
ştie ce vorbeşte.
Dar cine poate struni gândul omului şi
cine poate pune stavilă grăirii sale? Câte nu poate grăi gura şi câte nu
rosteşte limba omului? Înspăimântat de povara vorbirii, psalmistul David îl
imploră pe Creator în rugăciunea lui, zicând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor
mele“ (Psalmul 140, 3). Şi, pentru ca gura să nu grăiască la nesfârşit
deşertăciuni şi cuvinte putrede, iar mărturisirea credinţei să rămână mută, tot
David invocă ajutorul lui Dumnezeu şi zice: „Deschide, Doamne, buzele mele, ca gura mea să vestească lauda Ta“
(Psalmul 50, 15).
Şi în aceste cuvinte, în care este
vorba de gândul şi cuvântul nostru întru mărturisirea credinţei spre mântuirea
sufletului, îşi face loc iarăşi acea stavilă sau cenzură morală, care este
cumpătarea şi care pune limite cuviincioase gândirii şi vorbirii noastre. Omul,
deci, trebuie să fie atent ce gândeşte şi cum vorbeşte. De aceea este de mare
preţ ca în firea omului să se realizeze o cumpătare în gând şi în cuvânt, ştiut
fiind că limbajul sau vorbirea este instrumentul de exprimare a gândirii şi
sentimentelor propriei fiinţe. Înţelepţii, filozofii, îşi exprimă părerea cu
privire la cumpătare în cuvânt. Unul spune: „vorbeşte numai ceea ce trebuie sau taci într-un chip inteligent“
(Herbert). Un alt filozof spunea: „este
mare pacoste să nu ai destul duh ca să vorbeşti frumos, nici destulă judecată
ca să taci“ (La Bruyere), sau „este
mai bine să vorbeşti şi mai bine să taci, dar amândouă sunt rele când sunt
exagerate“ (La Fontaine).
În această privinţă, Sfânta
Evanghelie, prin graiul Mântuitorului, stabileşte legea creştină: „cuvântul vostru să fie: ce este da, da! Şi
ce este nu, nu! Iar ce este mai mult decât atâta, este de la cel-rău“
(Matei 5, 37).
Înţelegem astfel că folosirea
exagerată a gândului şi a vorbirii arată lipsa unei stăpâniri din partea
omului, cu grave urmări pentru suflet. Mântuitorul ne învaţă aşa: „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor
rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12, 36). Pentru
„orice cuvânt“, căci un singur cuvânt bun poate zidi, pe când un cuvânt
necugetat poate sminti, deruta şi răni sufletul. Cuvântul Domnului este
categoric şi în această privinţă: nimeni nu poate grăi de bine, rău fiind, căci
din prisosul inimii grăieşte gura; şi adaugă: „omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar
omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale scoate ce este rău“ (Luca 6,
45).
Este clar deci, că asemenea abateri de
la dreapta judecată n-au altă plată decât osânda, după cuvântul Domnului Hristos:
„căci din cuvintele tale te vei
îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12, 37).
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu