Calendarul creştin este ornat cu
numele sfinţilor. Din veacuri diferite, cu provenienţe şi preocupări sociale
diverse, sfinţii alcătuiesc tezaurul sacru al caracterelor creştine care au
demonstrat că învăţătura Mântuitorului Hristos nu este o abstracţiune, ci un
model concret de viaţă.
Învăţătorii sau mai marii noştri,
despre care zice Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea sa către Evrei 13, 7 – că
trebuie să le urmăm credinţa, alcătuiesc şirul nesfârşit de cuvântători,
învăţători şi jertfitori ai lui Hristos, acei piloni de granit ai edificiului
creştin, de pe bolta căruia priveşte mângâietor însuşi ochiul Creatorului. Sunt
părtaşii la viaţa veşnică, sunt cei bine plăcuţi Domnului. Cu ei veacurile
Bisericii s-au făcut mai trainice, fiindcă temeliile edificiului creştin s-au
cimentat cu sufletele şi cu trupurile lor spiritualizate prin jertfă.
Vorbind creştinilor din marea
biserică a Bizanţului, la Duminica Tuturor Sfinţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur
zicea despre mucenicia sfinţilor: „Pe
scara pe care urcau şi coborau îngerii în visul lui Iacob, pe aceiaşi scară
urcă la ceruri mucenicii... Căci ei sunt egali; şi îngerii şi sfinţii locuiesc
în cer... Deşi sunt îmbrăcaţi în trup, acesta este nemuritor; nici cerul,
împodobit cu mulţimea stelelor, nu este mai strălucitor decât trupurile
mucenicilor împodobite cu mulţimea rănilor. Prin aceste răni ei au murit şi,
murind, au câştigat mucenicia... Prin moarte, Dumnezeu poartă pe atleţii
evlaviei spre premiile muceniciei“.
Mucenicii şi martirii credinţei şi
toţi sfinţii Bisericii, sunt îngeri în trup, sunt făclii ale desăvârşirii, sunt
icoane ale dumnezeirii.
Trei mari forţe sau puteri au făcut
ca noua Evanghelie a Mântuitorului să cuprindă lumea: forţa cuvântului, forţa
scrisului şi forţa exemplelor date de sfinţi şi mucenici. Fără predica
neînfricată a apostolilor, fără cuvântul scris lăsat de scriitorii Bisericii
printre oameni, noua religie ar fi trecut cu greu graniţele Palestinei. Însă
ceea ce a asigurat triumful religiei lui Iisus, ceea ce a smuls lumea din
făgaşurile ei de viaţă de până atunci– ca s-o pună pe căi diferite de existenţă
- a fost nu numai cuvântul şi scrisul; aceste două forţe puteau să fie folosite
cu bune rezultate şi de duşmanii credinţei. A mai fost însă o forţă care a
făcut ca Biserica să învingă, forţă pe care duşmanii ei n-au avut-o şi nu vor
avea-o niciodată: este eroismul mucenicilor, răbdarea până la moarte a
martirilor, cununa chinurilor pentru Hristos şi pentru legea Lui. De la
arhidiaconul Ştefan, întâiul mucenic al Domnului, până aproape de vremea
noastră, nesfârşite şiraguri de sfinţi, mucenici şi mărturisitori acoperă cu
jertfa lor şi depăşesc tot ceea ce ştiinţa şi puterea lumii au putut să dea mai
bun laolaltă. Dar, ceea ce uimeşte cu adevărat, în această sublimă epopee a
credinţei, a fost că, din nesfârşita ceată a mucenicilor, răsar, ca nişte flori
de aleasă podoabă, în număr copleşitor, chipuri de fecioare şi femei,
logodnicile lui Hristos, care au dorit mai bine să fie cu Hristos, cu cerul,
decât să-şi risipească viaţa în grelele zbuciumări ale trăirii omeneşti...
Deci, învăţătura lui Hristos a biruit pentru că urmaşii în credinţă îşi dădeau
viaţa pentru cuvintele lor, pentru credinţa lor, în aşa fel cum n-o făcuse nimeni
până aici. Căci nimic nu convinge mai mult decât exemplul. Creştinismul a adus
darul nemuririi, însufleţire şi elan pentru mântuire, iar Domnul a fost limanul
şi milostenia, bunătatea şi cântecul inimii, toate revărsate în lume prin
iubire; acest lucru înţelepţii greci şi juriştii romani n-au reuşit să-l găsească.
Tuturor acestor mucenici, bărbaţi şi
femei, din palate sau din locuri modeste, le închină azi Biserica prinosul ei
de aducere aminte.
Sfinţii
au fost adevăraţi eroi! Dorul lor pentru Hristos întrece cu mult puterea
noastră de judecată. Ei au putut să facă acest lucru, căci, prin truda unei
vieţi întregi, ei s-au ridicat cu inima pe culmile iubirii, realizând în
sufletele lor armonia şi frumuseţea Raiului... Frângând în sufletele lor tot ceea
ce îi ţinea legaţi de pământ, sfinţii au realizat aici, între oameni,
frumuseţea vieţii din paradis. Ei şi-au deschis inima pentru Hristos. Ei au
înţeles cuvântul drept şi adevărat, că „a
fi fără Hristos este iad nesuferit, iar a fi cu Hristos, este rai desfătător“
(Imitatio Christi). Prin chinul unei vieţi de om, ei au înfrânt şi fumul slavei
deşarte şi onorurile şi mândria. Prin sfânta frângere a inimii, ei au renunţat
la lume şi la ei înşişi; în vieţuirea lor aspră au înflorit simplitatea,
modestia şi umilinţa. În hotărârea lor de a se jertfi, ei n-au mai fost
singuri: Îl aveau cu ei pe Hristos! În suferinţele lor pentru Hristos sfinţii
n-au mai fost singuri, ci erau ca tâlharul răstignit pe Golgota, alături de
Mântuitorul lumii!
Sfinţii au putut să biruie, căci sufletele lor
ardeau de dragostea pentru Hristos, ceea ce le dădea forţe nelimitate ca să
înfrunte pe chinuitori. Ei nu s-au ruşinat, nici nu s-au sfiit să înfrunte
împăraţi şi domni, să astupe gurile clevetitorilor; ei au stat împotriva judecătorilor
nedrepţi, au primit chinuitoarele condamnări la moarte. Astfel, şi-au legat
sufletele cu cerul, cu Dumnezeu, cu veşnicia, câştigând cununa măririi şi locul
de cinste în împărăţia cerurilor.
Pe temelia sfinţilor s-a zidit
Biserica Domnului Hristos! Veac după veac, două mii de ani în şir, vremea n-a
putut să năruiască zidurile acestui măreţ edificiu spiritual, cimentat din
suflete şi din jertfă. Trupuri sfârtecate, pentru plăcerile din circuri, de
furia fiarelor sălbatice din codri, trupuri arzând ca nişte făclii, oameni
bătrâni, femei şi copii frânţi în două sau puşi să umble peste grătare
înroşite, toţi – dar absolut toţi – purtând aureola sfinţeniei răsărită din
jertfa pentru Hristos, s-au zidit piatră peste piatră, lângă Hristos, „piatra cea din capul unghiului“ (I Petru
2, 6), ridicând, ca un prinos spre cer, semnul binecuvântării lui Dumnezeu.
Martiriul sfinţilor este o
împlinire, în trupul creştin, a suferinţelor lui Hristos (Coloseni 1, 24), şi
aşa trebuie să-l înţelegem, căci altfel, toată jertfa nesfârşitului şir de
mucenici ai credinţei n-ar mai avea nici o tărie să ne convingă. Iată, sfinţii
toţi, mucenicii şi martirii, mărturisitorii şi cuvioşii s-au jertfit numai
pentru a-şi asemăna jertfa lor cu aceea a Mântuitorului, care spusese: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu
botezul cu care Mă botez Eu vă veţi boteza“ (Marcu 10, 39). Sfinţii toţi Îl
aveau pe Hristos cu ei, de aceea lupta lor era mai uşoară. Căci nu există în
lume durere, oricât de grea ar fi, care să nu poată fi îndurată, când harul a
fost dobândit colaborator al omului.
Vorbind despre puterea credinţei, în
epistola sa către Evrei, Sfântul Apostol Pavel înşiruie nume de oameni din
Vechiul Testament care, „prin credinţă,
au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat
gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au
întărit din propria slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie, năvălirile
vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă“. Alţii au suferit formele barbariei,
cătuşe şi temniţe, au fost bătuţi cu pietre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul,
supuşi la chinuri, ucişi cu sabia, au suferit lipsuri, supărări şi răutate (11,
33-37).
Cu harul lui de sfânt inspirat şi
vizionar, Sfântul Pavel ne-a redat aici, cu o putere de pătrundere nemaivăzută,
ca într-o profeţie, tabloul real al martirajului creştin: căci profeţia s-a
împlinit. Tot ce mintea omului poate închipui, au pătimit sfinţii lui
Hristos... Unii au fost aruncaţi la fiare, în circuri, şi sfâşiaţi, spre
bucuria păgânilor sângeroşi; alţii au fost răstigniţi, unora li s-a frânt
trupul pe roată, alţii au fost arşi de vii sau aruncaţi în gropi cu var nestins
şi s-a turnat peste ei apă, unora li s-au smuls unghiile, li s-a jupuit pielea
feţei... şi nici unul din ei n-a trădat pe Hristos, ci toţi au murit
mărturisindu-L. În cartea sfinţeniei creştine, în evanghelia muceniciei pentru
Hristos, în Vieţile Sfinţilor, deschideţi şi citiţi, şi veţi afla acolo cele
mai demne de respect mărturii din câte se pot găsi. De acolo se vede că toate
jertfirile făcute, s-au făcut în numele credinţei şi pentru iubirea de Hristos.
Numai în chipul acesta au biruit
sfinţii, căci s-au biruit pe ei înşişi şi astfel au biruit lumea. Noi, ceilalți
vrem să biruim doar lumea…
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu