Mântuitorul a folosit în cuvântările sale imagini inspirate
din realitatea directă, din ceea ce omul trăia, din cotidian, pentru a-i ușura
înțelegerea.
O pildă construită din cuvinte simple se află la Sfântul
Evanghelist Marcu, 4, 26-29:
Așa este Împărăția lui
Dumnezeu, ca omul ce aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea
și ziua și sămânța răsare și crește cum el nu știe. Căci pământul de la sine
rodește: întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, iar când se
coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerișul.
Aceste rânduri par a fi o continuarea Parabolei
Semănătorului, unde soarta seminței era prezentată în prima parte a
germinației. Aici, însă, Mântuitorul duce gândul mai departe, schimbând totuși
și finalitatea mesajului.
Împărăția lui Dumnezeu, așa cum este prezentată în rândurile
de mai sus este una a siguranței, a împliniri, a rodului grijit de Domnul.
Atunci când omul are credință, Dumnezeu îi stă alături și totul rodește.
Îndoiala îi taie aripile, credința le întărește și poate zbura cu maiestatea
unui vultur peste înălțimi.
Omul are datoria să facă tot ceea ce…omenește este posibil.
Dumnezeu fortifică dar nu execută ceea ce poate face singur. Dar, atunci când
se înhamă cu toată ființa la treabă și are conștiința că tot ceea ce face este
bine făcut, poate să-i ceară Domnului ajutorul deplin. Poate spune șezând pe
genunchi: Doamne, am făcut tot ce am
putut, de acum vino și Tu, te rog! Da, poate proceda astfel, dar, doar când
resursele sădite sunt epuizate.
O istorioară frumoasă spune că un om a avut un vis despre
ajutorul Domnului în viața lui. Și-a revăzut parcursul existenței și a observat
că pe nisipul timpului, alături de pașii lui, mai tot timpul mai existau două
urme de pași. Erau ai Domnului care-l însoțea în călătoria prin timp. Din loc
în loc, totuși, urma pașilor se simplifica. Rămânea doar un singur șir. Atunci,
amintindu-și trecutul, a realizat că acelea au fost cele mai grele clipe din
viață, și, cu un soi de revoltă a zis:
-
Doamne, de câte ori mi-a fost mai
greu m-ai lăsat singur, urma pașilor tăi a dispărut!
-
Omule – i-a răspuns Domnul –atunci
te-am dus în spate, de aceea, a fost doar un singur șir de pași!
Așadar, pronia, grija Domnului e vie. Mereu, mereu, este cu
noi. Atunci când dormim, când ne aruncăm în desfătarea bucuriei, când cădem în
abisul necazului continuă să fie cu noi, iar sămânța împărăției va da rod dacă
nu o erbicidăm cu ingratitudinea păcatului.
Paul Iulius Negoiță
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu