Fascinanta clipă a mărturisirii

 Dumitru Ion Dincă

Fascinanta clipă a mărturisirii

dialoguri cu părintele Iulian Negoiță

Editura OMEGA

2018

Dumitru Ion Dincă

Fascinanta clipă a marturisirii

Album omagial – 70 de ani, preot Iulian Negoiță

Editura OMEGA

2018

Bărbat impunător, care nu poate trece neobservat. Fața-i zâmbitoare e, în același timp, iscoditoare căutând să rețină elementele de detaliu indiferent de mediu.

Mulți îl acuză de autoritorism, alții de obediență față de mai marii Domniei Sale. Dar dacă nu era preotul Iulian Negoiță, omul care s-a bătut ca nimeni altul pentru toate așezările de cult, începând cu simplele bisericuțe de lemn până la impresionanta  Catedrală Arhiepiscopală, punându-și ”în cap” autoritățile, dar și unii semeni, cine altul ar fi fost capabil de această trudă năucitoare?

       Pentru că nu apuca să-și tragă sufletul după ce făcuse rost de hârtiile necesare apariției revistei ”Îndrumătorul bisericesc” sau”Calendarului ortodox”, că era solicitat să se facă luntre și punte pentru a duce mașini de ciment la cine știe ce biserică din creierul munților sau să stabilească cu artiștii pictori ce aveau de făcut la un alt important lăcaș de cult.

       Firea deschisă, bonomia, magnetismul pe care-l degajă,  l-au ajutat să traverseze toate aceste etape și să ne lase o zestre importantă, materială și spirituală. De altfel, și dialogul pe care l-am purtat a decurs firesc, fără pusee de erudiție sau diigresiuni în istoria religiilor.

Satul românesc, leagăn al civilizației creștine

- Vă rog, în primul rând, pentru că și eu sunt născut și crescut la sat, se spune că de regulă orice copil are anumite revelații, vise, viziuni aproape incredibile pentru ceilalți.  Spuneți-mi, ați avut așa ceva?  Cum s-au manifestat? Ce a declanșat această stare? Părinții dv. ce erau, cum au reacționat?

- Sigur, visele copilăriei sunt firești. Rămânem legați întreaga viață de ceea ce trăim la începuturi, de satul natal, de casa părintească, de mormintele familiei, de amintiri și locuri. Eu m-am născut în comuna Blăjani sunt strâns legat de acest loc, unde merg destul de des la casa părintească, pe care am renovat-o. Blajaniul este un sat răspândit pe dealuri aproape ciudate, alunecoase, cu oameni care trudeau din greu. Părinții mei erau agricultori, aveau pământ destul și doreau să-l lucreze modern, pentru a produce mai mult. În rest, satul era înglodat în noroaie, nu era curent electric , iar noi, copii, învățam în condiții destul de grele. Puțini elevi continuau studiile, urmau liceul sau facultatea.

Lumea era însă de bună calitate. Spre exemplu, acolo, în Blăjani, era un tânăr student la Teologie, Ștefan Stănescu, cel care m-a influențat enorm – și nu doar pe mine, ci pe mulți tineri din generația mea -, prin modul de a se comporta și de ai respecta pe toți sătenii, indiferent de vârstă. Așa se explică faptul că ne-am hotărât mulți să dăm examen la seminar.

- Vă întrerup un moment. E vorba de efectul acestei triade familie-biserică-școală, care funcționa în satul românesc. Indiferent de regimul politic nimeni nu ne-a blocat accesul la biserică. Dimpotrivă, în satul meu în fiecare duminică un alt copil spunea în fața mulțimii ”Crezul”, ceea ce-i dădea o aură deosebită, fiind invidiat de ceilalți.

- La noi, la Blăjani, părintele Macovei, tatăl profesorului Ștefan Stănescu, despre care aminteam mai înainte, era foarte blând. Ne chema în sfântul altar, ne istorisea din viețile sfinților și astfel ne atrăgea spre biserică, fiind un model pentru noi.

La seminar era o atmosferă aparte. Se punea accent mare pe bunul-simț, buna-cuviință, respectul pentru aproapele tău.

Indiferent de condiția socială a săteanului, tu erai cel care salutai primul. Preotul era foarte respectat în sat. Dar, nu poți să fii respectat dacă nu te respecți pe tine  însuți prin exemplul pe care-l dai în fiecare clipă…Apoi din Blăjani există foarte mulți preoți. Ba, în decursul timpului de aici s-a ridicat și mitropolitul primat Dionisie Lupu…dar să nu intrăm în istorie sau geografie locală pentru că sunt multe de spus despre o așezare care are rădăcini mai vechi de secol XXVI.

- Observ că puneți mare accent pe valorile educative ale satului românesc și ale locului dumneavoastră natal, în special. Reveniți, aproape obsesiv, în continuare la ceea ce aminteam eu mai înainte. Triada familie-biserică-școală care forma caractere. Mă bucur să aud de Ștefan Stănescu, ne cunoaștem de zeci de ani și iată că acum aflu că a fost unul dintre modelele de urmat. 

- Da, m-a și meditat, la muzică deoarece la seminar pe vremea aceea se intra foarte greu. Erau doar 24 de locuri. Eparhia Buzăului avea și județele Vrancea și Brăila. Buzăul avea repartizare 12 locuri, celelalte fiind alocate pentru Episcopia Galațiului- care avea județele Galați, Constanța și Tulcea.

- Ați perceput efectele plecări trupelor rusești în 1958 și cum?

- Bucurie pe fața părinților, a sătenilor, o întreagă relaxare. Se diminuaseră cotele și alte impozite , etc. Mulți din satul nostru fuseseră prizonieri și la întoarcere povesteau despre chinurile îndurate și mai ales despre forța malefică a oamenilor când uită de Dumnezeu. Îmi amintesc multe povestiri care au marcat acea generație a durerii din care au făcut parte mulți prigoniți sau închiși în lagăre, ori au suferit mizeria cruntă a războiului și foamei. Tatăl meu, Tudor, a luptat pe frontul rusesc, până la Cotul Donului. Slavă Domnului că s-a întors cu bine, dar numai în sufletul lui știe ce a trăit. Uneori mai povestea despre atrocitățile trăite. Era un om vesel, cu mult umor, însă firea i se schimba când își amintea câtă suferință au îndurat romanii.

- Suntem din aceeași generație. Am terminat cu 7 clase, am prins 2 sau 3 ani sistemul sovietic de notare de la 1 la 5 și, ceea ce ni se părea nouă copiilor ciudat,  am făcut rusă încă din clasa a IV-a.

La mine la Clondiru preda rusa un refugiat basarabean , Dl. Paiuc, care era dascălul bisericii. Pe comuniști nu-i interesa cine-i indoctrina. Important era să le bage copiilor în cap că numai ei doreau pacea, ei erau cei mai curați.

 - La seminar rusa era obiect obligatoriu de examen. Dacă muzica, sau alte discipline erau vocaționale nu erau impuse la examene, rusa îți putea bloca admiterea. Șansa noastră, a celor din Blăjani, a fost învățătoarea Irina Milescu, care terminase și  filologia. O doamnă extraordinară. La admiterea la seminar am trecut cu brio proba de limba și literatura română. La seminar, după scurt timp, s-a renunțat la limba rusă și, spre bucuria noastră,  am început să studiem  franceza. Pentru noi a fost un pas  imens înainte. Nu a și spiritualitatea rusă. Este extraordinară. Eram doar marcați de evenimente istorice recente și vedeam în limba rusă un dușman.

- Interesantă această traiectorie, această deschidere să-i zicem.

Prin anii 1968-1969 la Cenaclul patronat de ziarul ”Viața Buzăului”, organul de presă al Comitetului Județean de partid, aveam mulți colegi seminariști. Amintesc aici pe Dumitru Măcăilă (semna după un timp Demetru Măcăilă), Nicolae Jinga, ajuns preot la Orșova și care a publicat, în ciuda faptului că era cleric, până în 1989 2 cărți de poezie apreciate de critica de specialitate.

Seminariștii, intelectuali din linia I

- I-am cunoscut foarte bine. Vă redau o întâmplare. Înainte de a lua masa, la cantina seminarului se spunea o rugăciune, iar la încheiere alta. Într-una din zile i-a venit rândul lui Nicolae Jinga care, în loc de rugăciune, a recitat o poezie pe care o scrisese în memoria mamei unui coleg care se prăpădise recent. Poezia ne-a cutremurat pe toți. Un fior liric autentic, de un dramatism covârșitor. De altfel a și făcut carieră literară. În schimb, celălalt coleg , Măcăilă, avea mult umor. A făcut o boroboață simpatică profitând de bonomia și eleganța părintelui profesor Vasile Sibiescu, un erudit școlit la Paris, un om de foarte bună calitate. În ce a constat isprava colegului nostru. Eram în excursie și părintele a observat că Măcăilă nu este tuns. Îi plăcea disciplina și a cerut să oprească la o frizerie, trimițându-l să se tundă. Au trecut aproape 35 de minute, dar colegul nostru nu mai apărea. Profesorul a coborât, s-a dus la frizer și l-a întrebat cât costă, știind că elevul nu avea bani. Când i-a spus că 15 lei profesorul a rămas înmărmurit. ”Da, părinte, nu vă mirați. Mi-a zis să-l tund, dar să-l și spăl, să-i dau cu șampon, toate procedurile”

Revenind la lucrurile care fac obiectul dialogului nostru vreau să amintesc că într-una din excursiile tematice, pe care le făceam periodic în Moldova, Dobrogea, Transilvania , Oltenia, etc, ne-a primit părintele Epifanie, care era director la Seminarul din Neamț. Condițiile noastre erau modeste, căci nu prea aveam bani. Părintele Epifanie – mai târziu arhiepiscopul nostru -, ne-a dat un coș enorm plin cu merinde pe care le-am consumat când am făcut un popas într- o poieniță.

Erau frumoase și interesante aceste ieși în țară, mai ales că înainte de plecare făceam o predocumentare, ne informam despre locurile pe care urma să le vizităm. Am aflat foarte multe informații în acest mod și am trăit experiențe pe care și astăzi le simt. Din aceste excursii pe care le făceam vara, urma ca toamna, la începerea anului școlar, să prezentăm o serie de referate ca să afle și colegii pe unde am fost, ceea ce ni s-a părut mai interesant și mai plin de semnificații.

Eram copii și ne bucuram, dar în același timp aflam foarte multe. Era o bucurie nespusă atunci când mergeam împreună, iar atmosfera era destinsă. Fiindcă tot m-ați provocat să vorbesc despre colegi. Îmi vine în minte tot un dialog dintre părintele Sibiescu și Măcăilă. Treceam Siretu și colegul nostru spontan și plin de poante, a exclamat: ” Vai, ce mare-i Dunărea!” la care profesorul nostru Sibiescu a replicat: ”Pentru asta ar trebui să te dau jos din autobuz, pentru că vorbești numai trăznăi.” ” Iertați-mă, a replicat tot el. M-am gândit la colegi! Începuseră să adoarmă și am vrut să-i dezmeticesc.” Deci…am fost și copii cândva, iar profesorii noștri, mulți școliți în occident, ceea ce nu prea se întâmpla cu alte cadre didactice de liceu, se coborau la nivelul nostru pentru a ne ajuta să evoluăm.  

Minunații oameni care ne-au format

-  Ați adus în discuție numele profesorului Vasile Sibiescu. Spuneți-mi, vă rog, ce personalități v-au marcat  în perioada studiilor. În afară de clerici sunt convins că ați avut și alte întâlniri. Regret că nu i-ați prins ca profesori nici pe Ioan Ichim, tatăl viitorului scriitor, care a trecut după aceea profesor la Hașdeu și care în perioada interbelică a scris 2 cărți apreciate de critica literară, una despre romancierul Liviu Rebreanu, cealaltă despre Gib Mihăiescu care, cu romanul ”Dona Alba”, deschidea alte orizonturi în evoluția prozei analitice. La fel și Petre Ștefan, tatăl marelui gazetar Corneliu Ștefan, părintele cărturar Gabriel Cocora etc.

- Ca model de comportare l-am avut pe Teofil Dumitrescu, omul care a fost director la Seminar mulți ani, pe urmă vicar la Arhiepiscopie, ultima perioadă fiind preot la biserica Banu, un om foarte practic de la care am reținut lucruri pe care le știam de la părinții noștri, dar nu le  valorificam. L-am avut, de asemenea, profesor pe părintele Constantinescu Ioan la limba franceză, om pe care l-a apăsat epoca, deoarece trebuia să fie profesor universitar, dar atunci era problema dosarelor. El era singurul care nu trebuia să facă apelul la clasă, deoarece alergau elevii după el și nu el după elevi. Am avut, de asemenea, un profesor tânăr, atunci,  Manea Cristișor, care trăiește și acum, doctorand în perioada aceea, un om cult, a cărui primă dorință era aceea de a învăța. Am călătorit foarte mult. Mergeam în urmă cu zeci de ani la Mănăstirile Căldărușani, Pasărea, Snagov. Noi, seminariștii, aveam o uniformă specială. În tren când ne-a văzut controlorul a spus șefilor că tinerii sunt viitori preoți, au bilete, și nu ne-a mai controlat nimeni. Deci, oamenii, deși eram în perioada comunistă, aveau un respect pentru noi. Acest lucru ne-a întărit convingerea că putem realiza ceva în viață. Erau mulți sceptici.  care ne dojeneau că ce ne-am dus la seminar, fiind convinși că nu vom avea viitor. Dar, după cum viața a demonstrat, nu a fost așa.

Patriarhul Iustinian Marina i-a ocrotit pe marii dascăli și, implicit, pe noi

- Spuneți-mi, vă rog, ați absolvit seminarul și ați urmat teologia. Exista atunci concurență la Facultatea de Teologie?

- Atunci, da. Paradoxal, nu! Acum nu mai e așa. Seminarul Buzău, spre exemplu, nu-și face clasele cu ușurință. Apoi, nu doar de cantitate este vorba. La teologie erau profesori foarte buni, aș putea spune crema intelectualității. Când s-a produs ruptura în cadrul Universități (pentru că teologia funcționa ca facultate de sine stătătoare în cadrul Universități) profesori cu probleme mari de dosar, ne agreați de regim, cărturari eminenți, si-au găsit loc la teologie. Am avut profesori precum Nicolae Balca, Liviu Stan, Nicolae Lungu. Biografia lor este impresionantă. Spre exemplu, Balca, nu era doar un erudit. Avea și foarte mult spirit critic, benefic. La un moment dat sintetiza starea misiunii omiletice, a predicii, în vremuri de control politic al libertății de exprimare și spunea: altarele la oraș bat câmpii, iar la țară sunt mute. Da, era un bun profesor, studiase teologia și avea studii la Jena. Nicolae Lungu era teolog, dar cu Conservatorul la Londra. Liviu Stan era o somitate. Vorbitor a cinci sau șase limbi străine, Stan este părintele reglementărilor juridice din vremea Patriarhului Iustinaian. La teologie a predat și Alexandrul Elian, reputat bizantinolog, academician, și multe alte nume care în vremea epurărilor din universități au poposit la Teologie. A fost cel mai valoros dar oferit viitorilor preoți de către regimul care se declara ateu. Gândiți-vă că valoarea celor care predau are efect asupra studenților și a viitorului instituției. Deci, când gândești că va fi mai rău, vine Dumnezeu și schimbă perspectiva.

 -Prezența lui Iustinian Marina în fruntea Bisericii Ortodoxe, ca patriarh, i-a ajutat pe clerici, ținând cont de legăturile lui cu Gheorghiu Dej? Se știe că după evadarea din lagărul de la Târgu Jiu, Dej a fost ocrotit și ascuns de părintele Iustinian Marina în altarul bisericii unde slujea. Nimeni nu avea voie să intre în altar, așa că Dej a scăpat, dar i-a rămas recunoscător părintelui Marina.

- De două ori a fost aici mâna Providenței. A avut cel puțin două calități importante. Prima a fost cea de bun organizator, în vremuri în care totul se întorcea pe dos și se reorganiza conform noii ideologii. Sub aspectul unei organizări coerente, pragmatice, în vremuri complicate, alegerea lui Iustinan Marina a reprezentat o soluție ideală.  Marina fusese preot de sat și învățător. Cunoștea foarte bine viața sătenilor, greutățile cu care se confruntau. De asemenea, el cunoștea foarte bine  viața preoțească de la tară. Ceea ce a făcut Patriarhul Iustinian sub raportul reglementărilor interne este sănătos. Înțelegea în ansamblu fenomenele, cunoștea realitățile de la firul ierbii și avea dibăcie politică. A știut să lucreze în folosul real bisericii. Aproape tot ceea ce a făcut din 1948 este valabil și astăzi. A fost cea mai practic și mai benefic  pentru toată Biserica Ortodoxă.

A doua lui calitate, fundamentală, o constituie, păstrarea valorilor preotului de țară, chiar dacă era capul Bisericii. Nu poza nici în filosof, nici în mare cărturar, era un om care trăise la sat și care slujea oamenii indiferent de poziția lor socială sau de avere. Politica lui decentă a făcut ca prigoana împotriva preoților, a intelectualilor să fie mai blândă. Era un diplomat înnăscut, un misionar care știa să conducă, știa ceea ce este prioritar, era capabil de apropiere măsurată față de politic, atât cât era util Bisericii. A fost denumit patriarhul roșu, însă nu avea scopuri politice personale. Datorită lui mulți preoți, persecutați de regim, fie pentru atitudinea lor anterioară față de noile mișcări politice, fie pentru a aderența sinceră la Mișcarea Legionară, sau fie că au fost turnați pentru modul corect în care își făceau misiunea, au avut de suferit. Poziția Patriarhului a îmblânzit soarta unora și i-a scăpat pe alții.  În anul 1959 a fost dat un decret 410 care prevedea ca o parte dintre mănăstiri să se desființeze, iar personalul care era sub 60 de ani să intre în producție la stat, în fabrici și uzine și să rămână în mănăstiri numai cei care aveau studii teologice.

Patriarhul Iustinian i-a protejat pe cei care trebuia să plece din mănăstiri, angajându-i pe unii la tipografia Patriarhiei, pe alții, la fabrica de lumânări sau pe la atelierele de veșminte  sau pe poziții administrative. Le-a dat un semn de încredere. I-a ținut aproape.  Nu i-a lăsat să se depărteze de biserică. Când au venit vremurile mai limpezi Iustinian Marina i-a readus , nu și-a bătut joc de ei.

Dincolo de întâmplarea, oarecum anecdotică, cu Gheorghiu-Dej, preotul Iulian Negoiță realizează, în viziunea mea, poate cea mai profundă și realistă figură a celui care a fost Patriarhul Justinian Marina, una dintre personalitățile care au marcat, prin ocrotirea clericilor și a familiilor acestora o etapă istorică zbuciumată (n.a).

 Exemplul cel mai concludent il constituie preoții care, din diverse motive făcuseră pușcărie. Sunt multe exemple. Chiar și la Blăjani era părintele Petre Palade în această situație, erau mulți preoți foarte buni. Regimul acționa impulsiv și absurd. Oamenii au suferit mult și fără rost. Era persecutată întreaga familie. Un regim răzbunător, cu comportamente iraționale. Spre exemplu, un preot fost închis pe motivul că trimisese familiei dascălului un sac de colaci. Dascălul era închis și preotul a vrut să-i ajute familia muritoare de foame. Cineva la turnat. Deci, a ajuns să fie închis și ce a urmat?! Soția părintelui, profesoară a fost dată afară din post, iar, mai apoi au fost alungați și din casa parohială. Au ajuns pe drumuri. Slavă Domnului, că au avut copii buni. Fiul, a fost șef de promoție la seminar, Viorel Caloian, iar fiica a urmat o școală tehnică și s-au descurcat. De ce oare toată drama acestei familii?! Pentru că noul regim dorea casa parohială a preotului și așa înțelegeau să rezolve situația. O reclamații și începea nenorocirea. Când s-a întors părintele din detenție casa din care fuseseră zvârliți era transformată în sediu de CAP. Biserica a făcut însă ce era mai important pentru preot, l-a reintegrat.

Jertfe pe altarul omeniei

 Alt caz este cel al preotului Balănuță, tatăl actriței Leopoldina Bălănuță, fost protopop  de Focșani. A făcut pușcărie comunistă. Eliberarea îi putea aduce foamea. Din fericire, deși nu a mai slujit în parohia unde a fost, a primit o altă parohie în oraș, deci a fost salvat, nu a fost trimis să-și găsească de lucru în altă parte. Biserica nu și-a permis luxul să piardă un om bun, chiar dacă regimul avea altă abordare.

- Sunt exemple și cazuri dureroase. Il aducem în discuție și pe părintele Coman care, pentru că in 1946, construise o biserică în cartierul CFR-iștilor din Oradea, a fost arestat și închis. Fiica lui, admisă prima pe listă la Filologia din Cluj, a fost exclusă și trimisă sa muncească zidăriță doi ani pe un șantier de construcții. Mare sprijin a avut în acest timp din partea viitorului soț, scriitorul Romului Rusan, care îi ducea zilnic mâncarea cu sufertașul pe șantier. E drept că și ceilalți muncitori ocroteau o copilă de 18 ani!, deșteapă, cu bun simț, poetă, harnică și de un talent și o frumusețe de neegalat, dar chinul l-a îndurat.

- Am cunoscut-o și eu pe doamna Ana Blandiana la instalarea în funcție a Înaltpreasfințitului Antonie Plămădeală, care ne-a invitat cu accest prilej la Sibiu, unde fusese ales mitropolit. Sâmbata, cu o seară înainte, a fost o întâlnire de la care nu au lipsit Blandiana, Pleșu, Liiceanu, Noica.

Pot spune că am fost apropiat profesional de Înaltpreasfințitul Antonie. Dânsul m-a promovat secretar eparhial, practic șef al cancelariei și a reprezentat o răscruce în cariera mea administrativă. Serios, bine organizat, foarte punctual, cult, Preasfințitul Antonie, în cei doi ani cât a păstorit la Buzău a fost un deschizător de drumuri. A inițiat proiecte importante, mai ales culturale și întreținea relații cu intelectuali români și străini. Episcopia era ca un minister al culturii și unul de externe la un loc. Pentru noi a fost o perioadă de evoluție personală. Aveam tot sprijinul în această direcție și era creat un mediu adecvat, select. A fost momentul de glorie culturală al centrului episcopal de la Buzău în secolul XIX. Preasfințitul însuși scria și publica mult. Avea un program administrativ clar, începea zilnic programul la oră fixă și-l termina la fel. Restul timpului era dedicat întâlnirilor de calitate și lecturii. Era un erudit, un bun predicator, care cerea și preoților să aloce mai mult timp vieții culturale. Nu puteai citi cuvântările în fața preasfinței sale că te lăsa fără foi…

Marii cărturari, apostoli noștri

- Fiecare perioadă a istoriei are meandrele ei pe care, vrem nu vrem, trebuie să le acceptăm datorită factorilor coercitivi deosebit de activi.

Spuneti-mi vă rog ați terminat teologia și a-ți lucrat la un trust de șantier.

- E adevărat. Am lucrat de când am terminat facultatea și încă mai lucrez. Am avut o perioadă în care am lucrat la departamentul administrativ al unui șantier. După căsătorie   am devenit preot și am fost repartizat la parohia Beceni. Era o comună cu anumite particularități, însă am preferat-o, chiar în detrimentul satului meu natal. Puteam merge acolo. Beceniul însă m-a atras și m-a legat de oameni. Cutremurul din 1977 m-a prins acolo. Biserica a fost grav avariată. Ne-am apucat rapid de treabă după dezastru și a fost prima biserica refăcută din Eparhie din județ. Era un lăcaș de cult foarte frumos. Întâmplarea face că femeia care pregătea prescuri la biserică era mama lui Ion Cârcei, pe atunci prim secretar la județul Prahova. El mi-a dat imboldul: Consolideaz-o, dar neavând autorizație motivează că trebuie să-i pui niște stâlpi ca să nu se dărâme peste oameni. Aveam conștiința că este bine ce fac și nu m-am împotmolit în îndoieli. Am trecut rapid la treabă, iar oamenii au avut iarăși un locaș așa cum se cuvine.

După consolidarea bisericii  și restaurarea picturii și după susținerea unui concurs am ajuns la Buzău. Mă apropiasem foarte mult de oamenii din parohia Beceni. Când repari o biserică sau o construiești legătura cu oamenii devine mult mai puternică. E adevărată misiune. Ei se implică și participă la un proiect comun. Nu sunt simpli spectatori la ceea ce se întâmplă. De aceea am amintiri sensibile. Nu numai că ne simpatizau pe mine și soția mea, dar parcă simțeau că respiram altfel în compania lor. Erau calzi, blânzi și, de ce nu, ocrotitori cu noi.

Am plecat totuși de acolo. Am avut un prilej de nemulțumire creat tot de opacitatea celor car reprezentau vechiul regim. Întâmplarea a făcut să-mi fie repartizat un apartament, dar după ce am făcut curățenie, ni s-a spus că doar doamna poate să-l ocupe, pentru că este economistă,  eu nu, deoarece sunt preot….. Atunci, părintele Cristișor de care am mai amintit, mi-a zis: ”Nu-i nimic. Tu ai activitate, ești cunoscut în eparhie și la Buzău, așa că nu mai sta pe gânduri, vino să dai concursul. Așa am făcut. A fost un moment fericit, al reușitei, dar și unul trist, ca orice despărțire. Sătenii nu voiau să mă lase să plec.  După cutremur consolidasem, cum am mai spus, biserica, refăcusem pictura, mă respectau, zic eu , pentru ceea ce lucrasem împreună. Dar chestiunea cu apartamentul a fost decisivă. Era vorba și despre copii. Nu puteam umbla cu sacul în spate…

În perioada 2007-2008 s-a restaurat biserica din Dimiana și am venit împreună cu Preapreasfințitul Epifanie să vadă ce s-a făcut. Am avut surpriza să întâlnesc un bătrân pricăjit, așa părea, într-un balonzaid de fâș, care s-a apropiat umil si a început să lege o conversație spunând că pentru el comuniștii au fost niște nenorociți. Nu-l întrebase și nu-l provocase nimeni. Ei bine, cine era?! Nea Traian, fostul primar comunist, care acum fiind și socru de lider politic de dreapta – dacă există așa ceva în România -, Norica Nicolai fiindu-i noră, descoperea cu cine este și simțea nevoia afirme clar, de la început, pentru că-și amintea câte ceva din atitudinile avute față de biserică. Avea regrete, era o formă de a ieși în față în continuare, trăia viața dublă a omului care ne având puncte fixe în viață, laudă pe cel care urcă pe scaun fără oprire și critică aspru pe cel ce nu mai este puternic… V-am istorist o întâlnire care, în fapt este ceva banal în comportamentul curent…și ne mirăm de ce nu avem o cale ca neam!

      Vremurile reașază oamenii – nu știu dacă poate fi vorba de schimbare. Doar cei adevărați, cu miez bun rezistă. Ticăloșii și leprele au continuat și continuă să viermuiască. Și privind în timp, de la altitudinea vârstei, realizez că dacă m-aș fi oprit în fața piedicilor puse de tot felul de potentați ai momentului nu făceam nimic, nici la Beceni și nici mai târziu. Numele meu este legat de soarta bisericii din Beceni și pentru că mi-am dorit să o readuc la starea normală, fără să mă deznădăjduiască atitudinile unora, chiar dacă în ierarhia momentului erau bine poziționați.

Arhiepiscopia, marea mea casa de suflet!

- Asupra parcursului dumneavoastră profesional m-am documentat și am informații vechi, de pe vremea când lucram ca jurnalist la Buzău și aveam întrevederi cu Preasfințitul Antim. Sunteți cunoscut ca fiind omul cu banii, omul care știe să aducă bani și să lase în urmă ceva, dar și ca un mare diplomat, care ați așezat mereu pe făgaș relații din interior dar și din interior, chiar și cu presa. Știu, însă, că cel puțin până în 1990 v-ați ocupat și partea culturală – fără să aveți în fișa postului, cum se spune. Numele dumneavoastră apare în caseta tehnică a unor cărți foarte bune și este legat și de proaspătul ”Îndrumătorul bisericesc”, periodic pe care ați primit nobila sarcină de a-l edita în primii nouă, zece ani de la apariție. Știu că era greu, aprobările se obțineau dificil, erau cote de hârtie, era cenzura…era greu, dovadă că multă vreme la Buzău nu mai apăruse un periodic și nici alte lucrări de multă vreme. Editura Episcopiei practic nu exista. Vă mai amintiți cu s-au petrecut lucrurile?

- Evident! A fost o zbatere teribilă! Să nu uităm totuși că în scaunul de la Buzău poposise unul dintre cei mai mari cărturari ai Bisericii, Preasfințitul Antonie. Avea ce spune, scria și avea un program cultural valoros și avea nevoie de mijloace de exprimare. Inițiativa noii organizări editoriale i-a aparținut și dorea să se facă repede și bine, ca preoții să aibă la îndemână materiale de calitate. La întâlnirea cu Preasfințitul mi-a spus scurt: Trebuie să rezolvi! Acestea sunt condițiile în care vreau să apară și vreau să începem. Așa că m-am apucat de treabă. Sunteți scriitor important domnule Dincă, ați fost ziarist și vă amintiți cât era de greu să scoți un print. Aveam mari probleme. Dar notorietatea culturală a Înalpreasfințitului Antonie era importantă. Fiind și o persoană bine structurată intelectual, dar și cu un timp foarte bine organizat – cum am mai amintit – exista un plan de redacție, în care se discuta apariția Îndrumătorului, dar și tipărirea calendarului și pastoralei. Se întocmea în noiembrie al fiecărui an un plan, era înaintat Departamentului Cultelor spre aprobare și apoi trebuia rezolvată problema hârtiei. Mai ales pentru lucrările ierarhilor doream hârtie de cea mai bună calitate, iar aceasta era folosită doar pentru cărțile tovarășului și trebuia un efort suplimentar să reușești să o obții. Calendarele, de asemenea, trebuiau să apară în condiții grafice foarte bune. Era vorba despre imaginea Bisericii. Chiar dacă nu ne permiteam să epatăm sau să depășim anumite bugete, nu făceam rabat de la calitate. Ce să mai spun de Patorale…iar cele ale Înaltului Antonie erau opere de artă sub aspectul conținutului și nu era permis să apară prost. Era greu, ne fixau anumite tiraje, nici banii nu erau prea mulți și trebuia să apelăm la tot felul de artificii și relații. Introduceam în planul editorial câte o carte de rugăciuni, mai obțineam o suplimentare, dar făceam ca cel puțin calendarul să acopere necesarul de informare a creștinilor. Relația cu biserica era realizată și prin distribuirea calendarului. Aceea foaie volantă, care astăzi, în era electronică se caută tot mai puțin, era un mijloc misionar foarte important…dar, repet,  era greu. Spre exemplu, pe cât era de mare IPS Antonie nu avea voie decât la două cărți pe an. Oricum, la cât de mult călătorea în interesul Bisericii, dar și al țării probabil nici nu ar fi avut timp să scrie mai mult, dar era restricționat, însă dornic să publice. IPS Antonie îmi spunea :” Te duci la București și nu vii fără aprobarea acestor cărți”.

Colaborarea cu Preasfinția Sa pentru mine a fost o școală a eleganței și absorbție a spiritului anglo-saxon. Era omul care nu întârzia niciodată, nici cu ceea ce era de publicat. De asemenea, a fost o școală perioada în care m-am ocupat de aparițiile editoriale ale Episcopiei. Consilier cultural era altcineva, dar sarcina aceasta mi-a dat-o Înaltul Antonie, atunci când m-a luat de serviciul personal unde lucrasem în vremea Preasfințitului Antim și mi-a dat în sarcină Cancelaria Eparhială. Preasfințitul Epifanie a continuat colaborarea în această formulă până în 1990 când a venit la Episcopie Părintele Costică Panaite și a trecut Editura într-o etapă nouă, foarte prolifică. Dar mă obișnuisem sarcinile culturale, învățasem să fac și tehnoredactare – am făcut-o chiar și pentru revista Seminarului Teologic Muguri, în 1990, când și-a reluat activitatea – îmi creasem relații pentru aducerea de resurse și aveam o muncă frumoasă, cu oameni valoroși. Colaboram cu mai toți profesorii universitari, cu personalități culturale precum părintele Anania…Are părintele cel puțin două texte, apărute în exclusivitate, cum am spune astăzi, greu de egalat de oricine. Între Logos și Luceafăr este un studiu care ar trebuie să fie cuprins în bibliografia școlară, sau cel puțin trecut în lecturile suplimentare pentru elevii de la seminar, sau predica la duminica Fiului risipitor, o analiză sinceră a condiției noastre umane divizate între statornicie și dorul de ducă, ce nu ar trebui să lipsească de la examenul de capacitate preoțească. În fine, sunt multe de povestit. M-ați răscolit și bine mi-ați făcut. A fost o perioadă frumoasă și am conștiința că mi-am făcut datoria. Deși poate nu ar trebui am sentimentul mândriei că am contribuit la publicarea unor autori de referință pentru planul nostru misionar, precum părintele Cocora, Slevoacă. Colecția muzicală a părintelui Radu Antofie este o raritate. A muncit mult să o scoată – părintele era un autodidact, care, spre exemplu, la vârsta de 40 de ani se apucase să învețe spaniolă -, și noi am muncit. Am scos-o, după încercări mari și după realizarea unei tehnoredactări care nu beneficia de tehnica de astăzi, iar în domeniul muzical de realiza greu, chiar înainte să treacă la cel veșnice. A fost înmormântat cu ea pe piept…La toate acestea se mai adaugă și lucrările Preasfintitului Epifanie. Era pasionat de istorie dar avea și un alt obiectiv. Voia să conserve patrimoniul bisericesc și pentru aceasta căuta argumente istorice. De aceea au apărut la Buzău lucrarea sa despre ctitoriile voievodale, istoricele mănăstirilor, istoricul Seminarului, etc.

-        ­Anterior ați lucrat și cu Preasfințitul Antim? Eu l-am cunoscut de pe vremea când lucram la Viața Buzăului, iar redacția era vecină cu Episcopia. Ba chiar era ridicată pe un terne al Episcopiei. Erau înainte acolo niște vișini foarte frumoși. În acest context de vecinătate l-am cunoscut pe Preasfințitul Antim și mi s-a părut o fire blândă.

-        Da, l-ați perceput corect. Era un om înțelept. Iubea preoții. Fusese și Preasfinția Sa preot la Brăila, fusese profesor, era doctor în teologie, era un om tare așezat. Pe mine m-a hirotonit preot și l-am perceput asemenea dumneavoastră. Când am început să lucrez la Episcopie avea bine peste 80 de ani, dar era încă destul de activ.

Cultura, o prioritate absolută

- Episcopia a fost un reper. Aici există una dintre cele 5 tipografii din țară. La Buzău a tipărit Mitrofan, Dionisie Romano, personalități care au marcat evoluția culturii românești. De remarcat și faptul că toți oameni de cultură, la trecerea prin Buzău se opreau la Episcopie, vizitau muzeul, cercetau fondul de carte rară. E cazul profesoarei universitare Zoe Dumitrescu Bușulenga, Valeriu Râpeanu, Andrei Pleșu etc. În curând muzeul Episcopal va fi restaurat și redat curcuitului public. Am venit aici cu academicianul Virgil Cândea, cu nașul meu Victor Frunză, care a scris ” Istoria Stalinismului în România”, nu poate fi lăsat la o parte numele marelui cărturar Gabriel Cocora.

- Da, aveți dreptate. Nu poți vorbi despre istoria Buzăului fără a-l consulta pe Gabriel Cocora.

Adevărații intelectuali ne-au sprijinit enorm

- Știți că fostul redactor șef de la ziarul de partid ” Viața Buzăului”, Lazăr Băciucu, îl publica pe Cocora în paginile ziarului sub pseudonimul Gavril Fulgeriș? Deci au fost și o serie de oameni de mare curaj, care și-au asumat riscuri enorme.

- Ar fi minunat ca măcar unel dintre lucrările publicate la Buzău, până în anul 1990 să fie readuse pe masa cititorilor. Noi ne-am făcut treaba și iar grafica și calitatea textelor zic eu că este bună. Sigur, după Revoluție, activitatea s-a dinamizat.

După 1990 viziunea editorială s-a schimbat. Am rămas doar un colaborator în ale scrisului. Părintele Costică Panaite, așa cum aminteam,  și-a făcut datoria cu mare devotament. Nu găseai greșeli în texte. Preasfințitul le citea toate, era riguros, însă avea și cu cine lucra. Părintele Panaite este extrem, extrem d meticulos. Eu m-am ocupat de cultură sub altă formă. Am rămas la economic și, cu intermitențe, în perioada în care titularul postului de secretar eparhial – părintele Petre Matei era la bursă în Grecia –am suplinit și acest post.

-        Dar în 1990, dacă îmi aduc bine aminte au fost câteva mișcări, ușor revoluționare și pe la Episcopie, nu v-au afectat?

-        Așa este. Era schimbare de epocă și evident, în vremuri tulburi oamenii devin agitați. Nu erau toți mulțumiți și nu au făcut altceva decât să se manifeste în tot cu evenimentele naționale.

-        Și nu au fost consecințe imediate?

-        Ba da, cel puțin la nivel de personal. Preasfințitul Epifanie a preluat echipa lăsată de Înaltul Antonie. A mers pe principiul continuității. Nu a dorit să facă experimente. A păstrat formula – de altfel foarte redusă, compusă din vicar administrativ, doi consilieri și secretar eparhial – a renunțat și la secretarul personal, post ocupat de talentatul Gabriel Sibiescu.  După 1990 preoții au cerut schimbarea echipei invocând anumite abuzuri. Eu am fost singurul care a rămas. Am avut o relație frumoasă cu preoții, o relație colegială. Și eu sunt preot. Am fost preot de țară și așa am știut eu să mă port. Pe de altă parte eram deja consilier economic, iar blocarea activității economice ducea la lipsa banilor și pentru centrul eparhial, dar și pentru parohii. Am vrut și eu să renunț împreună cu ceilalți colegi de cancelarie, însă am fost rugat să rămân de către preoții care au inițiat răzmerița. Evident, și preasfințitul a fost de acord. Apăruseră deja disfuncții pe la fabrica de lumânări și în sectorul de care mă ocupam din 1988. Am rămas, și privind în urmă, cred că nu au făcut rău nici cei care au dorit să rămân și nici eu că am continuat.

-        Deci, practic, nu ați avut întreruperi în activitate ? Nu-mi mai aminteam…Evenimentele erau tumultoase atunci. Toată lumea dorea dreptate și avea stări de revoltă

-        Da. Era o stare de dezinhibiție totală. Era o eliberare de tensiunea socială acumulată în câteva decenii. Atunci, la cererea preoților s-a schimbat echipa de la Centru. Doar părintele Popescu a mai revenit – fusese inspector eparhial, iar anterior secretar eparhial, în vremea Preasfințitului Antim – pe postul de consilier juridico-canonic. Avea studii de drept și a fost readus la Centru după ce a câștigat procesul de redobândire a spațiului unde funcționează cooperația. Era o speță tergiversată și doar printr-o intervenție energică s-a restituit clădirea. Părintele Popescu a fost un consilier bătăios și un om cinstit. A avut succese notabile în redobândirea proprietăților bisericii, deci, întoarcerea sa a fost un câștig.

-        O întrebare care totuși nu aș vrea să deranjeze…este adevărat că Înaltul Epifanie a murit în Vrancea, aproape de locul unde a avut un diferend cu preoții… cel puțin așa se vorbește…nu vă cer să-mi răspundeți, așa cum nu vă pretind să răspundeți dacă de făceau rapoarte către instituțiile statului în vremea episcopului Antonie, că așa am citit prin presă.

-        Nu! Nu mă deranjează! Nu cred că ne mai pot supăra întrebările sau să luam în nume personal așa ceva. Nimeni nu poate nega că în anii 90 au fost anumite revolte, mai ales în Vrancea. Dar restul este speculație. Preasfințitul Epifanie spunea mereu că vrea să treacă la Domnul după sfânta liturghie, îmbrăcat în veșminte, fără să supere pe nimeni. Și așa s-a întâmplat. A murit în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul. După o slujbă arhierească oficiată la biserica din Poștă, din Buzău, a plecat în Vrancea. Fiul meu îl însoțise la slujbă și chiar îmi povestea că a fost în formă foarte bună și arăta foarte, foarte bine. Atunci a sunat telefonul si am fost anunțat că a ajuns la spital și se încearcă resuscitarea…

-        A fost o veste surprinzătoare pentru toți…

-        Probabil, dacă s-ar fi îngrijit mai mult, ar mai fi trăit. Avea de ceva ani probleme de medicale dar muncea mult. Hai să facem, era vorba dânsului, și, de multe ori telefonul îmi sunat la orele cinci dimineața. Dar dacă se întâmpla ceva, ardea o biserică, era afectată de ceva o mănăstire sau își propunea să o refacă se muta acolo cartierul general și contribuiam toți cei din administrație ca totul se meargă repede și fără prea mari costuri.

-        Aș vrea să revenim mai târziu la aceste aspecte, mai insist în legătură cu Preasfințitul Antonie? Cu vremurile de până în 90 pe care le-ați trăit din plin și într-o poziție importantă, mai ales că de Episcopia Buzăului ținea și Brăila, nu doar Vrancea?

-        Biserica nu are nimic de ascuns. Așa cum spuneam, Episcopia Buzăului era des vizitată de delegații din străinătate, mai ales în vremea Înaltului Antonie. Ambii ierarhi cu care am lucrat au reprezentat Biserica în diferite delegații. Despre ambii sau scris vrute și nevrute. La Buzău era un domn Pruteanu, care mai trăiește și astăzi, reprezentat al statului, care trebuia să ne monitorizeze activitatea. Nu era o muncă ușoară, mai ales în vremea Înaltului Epifanie, deoarece îl punea mai mereu în dificultate. În rest, ce credeți că putea stârni interesul securității, dicțiile despre dogma Sfintei Treimi sau despre mariologie?! Asemenea dialoguri se purtau…și apoi cei din afară cunoșteau foarte bine ceea ce se întâmpla. Chiar dacă era nevoie de diplomație și atenție în abordarea subiectelor, pentru a nu interfera cu politicul oamenii bisericii își asumau o oarecare libertate și nu erau politruci, care nu făceau altceva decât să facă pe plac sistemului. Cred că dincolo de aceste curiozități firești sau întrebări malițioase ar trebui republicată opera Înalpreafințitului Antonie Plămădeală, un mare teolog, cu lucrări ample de spiritualitate autentică și un foarte elocvent predicator. Cartea de predici Tâlcuri vechi la texte noi am văzut ca a mai fost republicată, dar celelalte lucrări, inclusiv de cultură și istorie românească nu. Eu le am pe toate, unele cu autograf și țin foarte mult la ele. Părintele Anania, cu care am lucrat de pe vremea când locuia lângă Cișmigiu și-l vizitam, beneficiază de o mai bună reeditare și este minunat. Din păcate, memoria literară, teologică și chiar literară a Înaltului Plămădeală mai așteaptă să fie redescoperită. Chiar și romanul Trei ceasuri în Iad este valoros, deși Înaltpreasfințitul nu este romancier prin preocupare. Despre biblioteca dânsului ar putea să se scrie mai mult, chiar și o lucrare de licență ar fi bine-venită. Se înscrie în categoria marilor bibliofili. Ar fi multe de spus….

-        ­Ca ziarist, nu pot să spun că mă satisface răspunsul. Nu degeaba s-a vorbit despre dumneavoastră că sunteți bun diplomat și un om măsurat la vorbă, pe care te poți bizui, dar sigur, nu asemenea chestiuni fac obiectul întâlnirii noastre, ci dorința de a surprinde prin ochii dumneavoastră istoria recentă de la Buzău. Sunteți, probabil, personalitatea bisericească cu cea mai lungă carieră administrativă și m-am gândit că știți multe și ar fi păcat să nu rămână scrisă. V-ați gândit să vă scrieți memoriile  

-        ­Nu. Am multe amintiri frumoase, am cunoscut mulți oameni valoroși, dar sunt obișnuit cu un ritm de muncă alert și pentru moment nici timp nu aș avea și nici nu simt un asemenea imbold. Dialogul acesta îl port cu plăcere pentru că vă cunosc ca om și, cel puțin de când colaborăm pe partea livrească vă știu activitatea.

-        ­Vorbeați despre ritmul vieții și despre muncă. A fost greu să vă ocupați de activitatea economică a unei instituții întinse pe trei județe

-        După trecerea Brăilei la Episcopia Dunării de Jos au rămas doar două. Greu sau ușor nu știu dacă a fost dar mi-a plăcut. Au fost și multe provocări și o perioadă în care a trebuit să recuperăm proprietățile bisericii, iar părintele Popescu a fost un om extrem, extrem de bătăios și să coordonăm construirea de noi locașuri de cult. Nu s-a construit niciodată atât de mult și în mai toate locurile și bine. Sunt lucrări care menționează numărul de biserici construite, reparate, repictate. Înaltpreasfințitul Epifanie a lăsat o situație foarte bună la moartea sa, așa cum chiar Preafericitul Daniel, în perioada în care a asigurat interimatul la Buzău, până la alegerea și instalarea Înalpreasfințitului Ciprian, afirma. S-a muncit mult și cu folos. Este greu să redau acum cât și cum s-a făcut, dar s-a făcut temeinic, s-a lucrat cu specialiști și cu multă dăruire. Înaltul Epifanie era foarte preocupat de tot ce ridica nou și își dedica timp vizitării acestor obiective, iar noi, consilierii, mai ales eu care mă ocupam și și cu pictura bisericească eram mai tot timpul pe teren. Ținea mult să mergi la fața locului și bine făcea. Nu aveai voi să nu știi ce se face, unde se face, cum se face. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Îmi amintesc că, deși nu schimba niciodată colaboratorii, a înlocuit un protopop doar pentru că i-a cerut să-l ducă la o parohie care avea biserică în construcție și a încurcat drumul. A tras concluzia că protopopul făcea rapoartele din birou și …Sunt multe, multe de povestit. Avea ritm și-l impunea. Uneori intram și în conflict cu dânsul, iar în vremea când se desfășurau lucrările la noua catedrală am vizitat puțin și Spitalul Județean, din cauza unui puseu de tensiune. Voia ca totul să meargă repede. La un moment dat m-a chemat și mi-a cerut ca lucrările noii catedrale să fie făcute de mai multe echipe. Deja se lucra intens, însă tehnic nu se putea mai mult. Sub presiune, am făcut o gafă pe care a luat-o ca o glumă bună spunându-i: Preasfințite o femeie naște un copil în nouă luni, dar nouă femeii nu pot face un copil într-o lună…A râs și a înțeles. În fapt știa că nu se poate mai mult, dar așa îi era felul. Era harnic și foarte prezent în tot și în toate. Nu-i scăpa nimic. Se aprindea uneori, mai ales că avea o capacitate extraordinară de a citi oamenii, dar niciodată nu purta ranchiună.­

-        Dacă vă suna la 5 dimineața nu prea aveați viață personală. Nu prea aveați timp de familie.

-        Așa este. Viața mea a fost lăsată acolo. Dar a fost frumos. Să știți că ora 5 era doar mai frecventă, erau și alte ore la care discutam, ne întâlneam sau chiar plecam pe teren. S-a întâmplat ca într-o noapte să ia foc o biserică de lemn în Vrancea, pe lângă Panciu. IPS Epifanie m-a sunat în miezul nopții întrebându-mă ce știu despre acest eveniment. Un polițist întocmise procesul verbal din care reieșea că toată vina o purta preotul, căruia intenționa să-i facă și dosar penal. În fond ce se  întâmplase! Un cetățean dăduse foc la gunoaie, iar un vârtej, iscat din senin, a dus un ghem de foc peste 2-3 case, aprinzându-le. Practic, tot satul Repedea a ars, inclusiv bisericuța din lemn. Preotul, de-o sinceritate dezarmantă, a declarat polițistului că nu a avut stingătoare, nimic contra incendiilor. Am intervenit și l-am luat un pic mai tare pe polițist. Dacă ar fi avut, ce ai fi scris, făcea ceva ? A și refăcut procesul verbal, scoțându-l din culpă pe preotul naiv.  Tot un incendiu s-a produs și în apropiere de Soveja, unde a ars un sat întreg pentru că toți oameni aveau depozitat fân și nutreț. Am văzut oile care fugiseră, dar erau carbonizate la fel ca în desenele animate.

- Fiindcă vorbeați de familie, v-ar plăcea să ne vorbiți câte ceva despre familia dumneavoastră?

În ultimii aproape 30 de ani am avut două familii. Familia Sfântul Andrei și familia personală. Spun familia Sfântul Andrei pentru că acolo mi-am asumat să fac ceea ce se vede, adică o biserică cu demisol și etaj, un centru social, un centru de pompe funebre, un cimitir și…o familie. Lucrând cu fiul meu Paul, care este tot preot și care, după finalizarea stagiului în mediul rural, la Gherăseni, am fost și suntem în familie. Așa am mai recuperat din timpul pe care nu l-am avut. Paul a susținut concurs pentru această parohie, tocmai pentru a ne sprijini și a lucra împreună. Fiind doctor în teologie ar fi putut că meargă oriunde în altă parte, mai ales că la o parohie cu biserică în construcție viața nu este chiar roz. Pe de altă parte eu îl însoțeam des pe Înaltpreasfințitul, aproape duminică de duminică. Avea un stil administrativ clar. Voia ca cine răspunde de o chestiune să-l însoțească și cum cele mai multe erau problemele economice mergeam foarte des la slujbe arhierești. Nu a rămas biserică în care Preasfințitul să nu fi slujit, indiferent de loc și vreme. Că era ger de crăpau pietrele sau căldură toridă mergeam acolo. Nu s-a plâns niciodată de sănătate când era vorba de slujbele planificate. Oamenii făceau eforturi și munca lor trebuia respectată. Așadar, după cum vedeți tot în afara familiilor de care vorbea am ajuns…

Văd, dar haideți să ne întoarcem la Biserica Sfântul Andrei. Ați schimbat fața unui cartier și implicit a Buzăului. Ați demonstrat că se poate și că nu ați dat doar îndrumări altora, ci că sunteți capabil să faceți cu mana dumneavoastră. Sunteți foarte iubit de oameni pentru asta.

­- Iubit sau mai puțin iubit am făcut ce trebuia făcut. Începuturile au fost grele. Oamenii s-au manifestat dur atunci când am veni să preiau amplasamentul. Eram preot la Gârlași, în Buzău. Nu eram motivat de un transfer să mă ocup de ridicare acestei biserici. Dar nu dorea nimeni și în acest context Preasfințitul mi-a cerut să mă ocup. Nu m-am gândit că poate să fie atât de greu. Au fost contestări dure, încurcături și blocaje administrative, am fost admonestat, s-a aruncat cu apă fiartă de la balcon. Unii nu voiau biserică, fie că îi deranjează clopotul, fie că le trece mortul pe sub balcon. De aceea, am și organizat într-o clădire care fusese magazin sau cârciumă o mică capelă, iar apoi am ridicat actuala capelă, care acum este în curs de finalizare.

- Îmi amintesc că a fost o mică revoltă acolo, au fost plângeri, sesizări, chiar și la cimitir, când ați luat ternul au fost probleme din câte știu de la colegii mei din presă.

­- Da, până la constituirea familiei de care vă vorbeam a fost greu. Preasfințitul îmi oferise posibilitatea să slujesc la catedrală sau să preiau bisericuța Sfânta Filofteia din Crâng. Am realizat că fără să încep să slujesc în mijlocul oamenilor, să crez o comunitate parohială nu pot face nimic. De aceea, am comandat, din forte puținele resurse pe care le aveam, căci primii donatori au fost Preasfințitul și eu și câteva cunoștințe, să aduc o baracă de șantier în care am slujit. Era inedit ce se întâmpla, dar destul de inconfortabil. Fiul meu a scris monografia Bisericii noastre. Este publicată într-un număr din Glasul Adevărului, revista Arhiepiscopiei. Sunt acolo mai multe amănunte legate de prima biserică construită în orașul Buzău, după câteva decenii. Ultima fusese Cuvioasa Parascheva ridicată de părintele Frăsineanu, un mare luptător.

- Momentul inaugurării a fost un mare eveniment. Presa a reflecta amplu atunci și ați uimit prin faptul că ați atras mii de oameni la acea ceremonie, mai mulți decât am văzut în orice altă ocazie.

­-Oamenii vin, caută, se roagă și ajută. Ne-au ajutat mulți și împreună am făcut diferența. Am marcat timpul prin care am trecut împreună. Slavă Domnului pentru toate! Oricât am povesti noi despre etapele construcției, despre planuri și realizări, despre sprijinirea învățământului și faptul că școala gimnazială din cartierul Micro XIV a adoptat numele bisericii, și că nu a fost departe ca însuși cartierul să de denumească Sfântul Andrei – căi oamenii au cerut -, rămâne să judece alții dacă am făcut suficient, dacă am lucrat eficient și dacă am fost capabili să schimbăm ceva pe unde am trecut. Și la parohia Gârlași –o zonă autentică a orașului, unică – am lăsat în urmă realizări, dar, aici la Micro XIV am depus cea mai mare energie și sun legat profund de tot ce este acolo. Nu-mi aparține mie ci comunității, dar asemenea unui părinte iți urmărești copii în timp, chiar și atunci când nu mai ești legat direct de ei, cum sunt eu acum, de când slujesc ca pensionar și nu mai am atribuții administrative.

- Vorbeați despre copii și totuși nu vorbiți. Fiul dumneavoastră este un bun cărturar, de anul acesta este membru al Uniunii Scriitorilor din România, ați fost cam sărac în cuvinte…

Eu am doi copii. Filimona este arhitect în București și îmi place să cred că am influențat-o în alegerea profesiei. Am lucrat cu mari arhitecți la restaurarea bisericilor din Eparhie. De la profesorul Cișmigiu, la Mircea Crișean, chiar Carmen Magazin, și alții. Mi-a plăcut munca lor și cred că fiica mea a ales o cale profesională în urma căreia va rămâne ceva. Deja are realizări frumoase. Fiul îl știți și îi cunoașteți activitate. Este o binecuvântare să fii coleg de serviciu cu fiul tău. Are multă inițiativă. Eu și soția mea suntem mândrii de copii noștri, dar nu obișnuim să-i lăudăm. Îmi amintesc că atunci când eram mai tineri și ne vizitam prietenii fiecare își lăuda copii cu realizările lor. Eu nu. Nu o fac nici acum. Să fie sănătoși și omenoși și mă rog Domnului să-i aibă în pază!

- Vorbeați despre muncă și importanța ei. Sunteți pensionar înțeleg. De când? Deși am pornit dialogul de la întâlnirile pe care le aveam aici, la editură, nu știam că sunteți pensionar, fiindcă veniți mereu de la Biserică, după slujba de dimineață? V-ați pensionat la 65 de ani, exisă și în domeniul dumneavoastră limită de vârstă?

­­- Nu, nu m-am pensionat la 65 de ani. Am lucrat la centrul eparhial până aproape de 65 de ani. Cam o lună mai lipsea. Nu mai funcționez în ștatele bisericii de vârsta de 67 de ani. Totuși, am considerat că am o experiență administrativă bogată și destulă energie așa încât mai pot continua. Așa că, prima zi de pensie a fost și prima zi de lucru aici. Au trecut deja trei ani și cred că am început să înțeleg mai bine ce înseamnă să conduci o activitate privată. Nu este simplu deloc. La Episcopie, când aveai de făcut ceva te bazai pe sprijinul oamenilor și mai ales al preoților – și credeți-mă că avem preoți foarte buni în Buzău și Vrancea -, aici trebuie să produci, să dai salarii să nu pierzi angajați buni sau clienți fideli. Dar cred că am făcut lucruri bune și se văd, inclusiv prin investiția în tehnologie. Deci, merg înainte și cât voi fi fizic capabil voi munci. E un mediu bun, vin mulți scriitori, mulți oameni valoroși și nevoia de a fi în contact cu realitatea te ține viu și în formă.

- Aminteați la un moment dat despre starea de sănătate. Ați avut probleme medicale. Spuneați că ați vizitat Spitalul Județean în vremea în care vă ocupați de construcția Catedralei, iar acum câțiva ani toate ziarele au scris că ați suferit un accident vascular. Ce s-a întâmplat? Efortul? Criza de adaptare la pensie, sau nu a fost după pensionare?

­- Ba da, am avut un moment mai delicat la scurt timp după pensionare. Probabil s-au adunat multe și organismul te avertizează. Atunci când mă ocupam de catedrală a fost ceva, presiunea era mare pentru că urma să aibă loc ridicarea Episcopiei la rangul de Arhiepiscopiei – o mare realizare -, acum a fost o puțin mai grav dar tranzitoriu. Mă simt foarte bine și cred că ați putut constat din întâlnirile noastre, de aici, de la Coletti, aceasta.

- Deci, vă simțiți bine, sunteți energic, vârsta de 70 nu este cea mai grea povară. Vă văd foarte optimist și pus pe treabă. Cum se vede viața de la această vârstă?

­- Slavă Domnului pentru toate! E bine! Mai scad puterile fizice, dar odată urcat pe înălțimea experienței și a timpului viața se vede altfel, se vede bine. Toți avem în spate și umbre și lumini. Și eu am, dar știu că din tot sufletul meu am făcut tot ce a ținut de mine să las în urmă realizări frumoase și Dumnezeu m-a ajutat. Sunt lucruri pe care le-aș face, altele pe care nu le-aș mai face, altele pe care poate le-aș repeta deși m-am dezis de ele la un moment dat.

-        ­A fost un dialog frumos, poate prea scurt, simt că ar mai fi multe de spus…

-        -Este bine să mai rămână și lucruri nespuse…

-        Vă mulțumesc pentru disponibilitatea acestei mărturisi. Când am aflat de la fiul dumneavoastră că împliniți 70 de ani și că nu ați dorit niciodată să se știe mai nimic despre ziua dumneavoastră de naștere și că nici nu ați sărbătorit-o niciodată am luat hotărârea de sa vă răpesc eu timpul pe care puteați să-l alocați unei petreceri și să lăsăm împreună o mărturie scrisă despre frumusețea vieții. Crede că este momentul cel mai potrivit pentru întoarceri în timp. Amintirile sunt încă proaspete. Din cele auzite și culese realizez că am procedat bine.

Tuturor le-ați insuflat credința în puterea și adevărul vieții care a stat și va sta permanent numai sub semnul marelui Creator. La ceas aniversar sunt fericit să văd un om împlinit, un arbore cu cele patru ramuri înmugurind continuu. La mulți ani !

-         Vă mulțumesc și eu! Sunt onorat de interesul unei personalități culturale de calibrul dumneavoastră și sper ca ceea ce am relatat, fără un plan sau un scenariu, dacă nu este mult să nu fie prea puțin, dacă nu este suficient de elocvent să nu fie sec. Sper să fie folositor celor care se vor apleca asupra acestei succinte mărturii despre vremuri, timpuri, oameni și fapte.

Addenda

Născut la 9 August 1948 în comuna Blăjani, Județul Buzău;

Între anii 1955-1962 urmează școala primară și gimnazială în comuna Blăjani;

Între anii 1962-1967 urmează cursurile Seminarului Teologic din Buzău.

Între anii 1967-1971 urmează cursurile  Facultății de Teologie din București, fiind declarat licențiat în teologie.

Între anii 1972-1973 lucrează ca funcționar principal la personal la TCMAIA-Șantier Moldova, cu punct de lucru în orașul Tecuci.

La data de 17.06.1973 este hirotonit preot pe seama Parohiei Beceni, Județul Buzău.

În luna august 1977 susține examenul pentru gradul II în urma cursurilor care au avut loc la Facultatea de Teologie din București.

La data de 01.01.1978 se transferă în interes de serviciu ca inspector principal la serviciul personal al Episcopiei Buzăului, funcționând în continuare ca și preot la parohia Beceni.

La data de 1 Noiembrie 1980 este promovat în funcția de secretar eparhial.

În vara anului 1988 trece examenul de promovare în grad I, în urma cursurilor susținute la Facultatea de Teologie din București.

La data de 1 Noiembrie 1988 este promovat în funcția de consilier economic al eparhiei Buzăului și Vrancei, care avea în subordine județele Buzău, Brăila și Vrancea.

În data de 1 Februarie 1986 este numit preot paroh la parohia “Sf. Împărații Constantin și Elena” Gârlași, funcționând în continuare și în calitate de  consilier economic la Episcopia Buzăului.

La data de 1 August 1990 este numit preot paroh la parohia nou înființată “ Sf. Apostol Andrei”, cartierul micro XIV Buzău, funcționând în continuare și consilier economic la Episcopia Buzăului și Vrancei.

Funcționează tot ca preot paroh la parohia Sf. Apostol Andrei până la data de 01.03.2016, când a avut loc pensionarea.

De la data de 1.04.2016 este administrator la tipografia PRINT CART & PACK – COLETTI, cu punct de lucru în comuna VADU PASII – Sat Focșănei.

ACTIVITĂȚI DEOSEBITE ÎN PERIOADA DESFĂȘURATĂ

La parohia Beceni

Prima biserică consolidată și reparată după cutremurul din 1977(consolidare ziduri, reparații acoperiș, restaurat pictura)

În toamna anului 1978 a avut loc resfințirea.

La parogia Sf. Împărații Constantin și Elena- Gârlași în municipiul Buzău.

Reparații generale la biserica parohială unde  s-a construit veșmintarul și locul pentru spovedanie, s-au efectuat reparații la casa parohială, dintr-o ruină făcându-se o casă foarte bună de locuit si s-a amenajat și casa hramului

La parohia Sf. Apostol Andrei în cartierul Micro XIV, Buzău.

Procură terenul pentru construirea Bisericii

Construiește Biserica , a pictat Biserica în tehnica fresco și a dotat-o cu cele mai moderne instalații corespunzătoare zilelor noastre.

Construiește un complex pentru parastase, înmormântări, hramuri și alte activității sociale.

Înființează sectorul servicii funerare cu magazin pentru toate cele necesare la înmormântare și parastase și cumpără mașină mortuară.

Sistematizează curtea bisericii realizând un parc deosebit, înfrumusețând cartierul.

De asemenea, înființează cimitirul Sf. Apostol Andrei și construiește o capelă modernă.

Reușește să schimbe denumirea școlii nr. 12 în Școala Gimnazială Sf. Apostol Andrei, stabilind o bună colaborare între Biserică și școală.

La Episcopia Buzăului și, respectiv, Arhiepiscopia.

În perioada activității desfășurate cu P.S. Episcop Antim Angelescu.

Ca inspector principal de personal a reformat sistemul de evidență a personalului clerical și neclerical privind salarizarea , promovarea, acordarea gradelor clericale , planificarea concediilor și dreptul de pensionare. Pe vremea aceea ieșitul la pensie era foarte greoi, deoarece funcționa Casa de pensii BOR nefiind alocate suficiente fonduri pentru a putea plăti pensionari.

De asemenea, a fost  pus la punct modul de acordare a concediilor medicale  și de odihnă, precum și acordarea locurilor de a petrece concediile la casele de odihnă din cadrul Patriarhiei Române.

În perioada activității desfășurate în timpul P.S. Episcop Antonie Plamădeală.

Ca secretar eparhial a reușit să îmbunătățescă activitatea cancelariei Eparhiale ( Secretarul eparhial făcea parte din conducerea Eparhiei, fiind șeful cancelariei)

Secretarul Eparhial avea în subordine serviciul personal, arhiva, protocolul și redacția.

I.P.S Antonie Plămădeală îi încredințează editarea “Îndrumătorului Bisericesc”. Era primul număr tipărit în Eparhia Buzăului. Îndrumătorul se tipărea cu aprobarea Departamentului Cultelor cu un număr limitat de pagini și în care trebuiau incluse obligatoriu și câteva articole din care să reiasă realizările poporului român.

După apariția primului număr îi este  încredințat întregul sector de tipărituri care aparțineau Eparhiei Buzăului.

În perioada P.S. Episcop Epifanie – respectiv Arhiepiscopul Epifanie începând cu anul 2008.

În calitate de consilier economic s-a ocupat în mod constant de tipăriturile Eparhiei Buzăului.

În acceastă perioadă au fost tipărite:

“Almanahul Bisericesc” – apariție anuală.

Revista lunară „Glasul Adevărului”

Cartea părintelui istoric  Horia Constantinescu , „Biserici de lemn”.

Cartea preotului istoric Gabriel Cocora „150 de ani de la înființarea Seminarului Teologic din Buzău”.

Același autor - Episcopia Buzăului, „Mănăstirea Rătești”

Mănăstirile din Eparhia Buzăului.

Cartea Preotului Ștefan Slevoacă, „Făclii de dreaptă credință”

„Carte de predici la Duminici și Sărbători”. De același autor.

„Cartea de colinde” a preotului Antoni Radu

Cartea P.S. Episcop Epifanie, „Istoria Eparhiei Buzăului, Mănastirea Ciolanu”

Cărțile de rugaciune, Calendarul Bisericesc, tipărituri de cancelarie , chitanțiere, registre.

Consilierul economic avea în subordine directă următoarele servicii. Serviciul contabilitate, serviciul control audit, serviciul protocol, sfințiri/resfințiri de biserici, adunări eparhiale, sectorul agricol, sectorul silvic, sectorul tehnic, construcții și reparații biserici, fabrica de lumânări, sectorul magazine cu obiecte bisericești, Casa de ajutor reciproc cu 1700 de membri. Trudește în mod deosebit la construcția catedralei Arhiepiscopiei “Înălțarea Domnului”, construcție , pictură, sfințire și complexul monahal Gospodăria de la Schitul Sf. Ilie Săseni.

În timpul acesta primește toate gradele bisericești și didactice prevăzute în Regulamentul Bisericii.

Fotografiile sunt selectate de autor. Mulțumesc părintelui Paul Iulius Negoiță pentru accesul la arhiva de imagi a familiei.